Pe aceeași temă
Din ce în ce mai mult, arta este sau ar putea să fie o experiență activă, nu una pasivă, oferită spectatorului, iar Game of Life este un exemplu ideal în această privință, ceea ce, de altfel, creatorii săi declară explicit.
Pentru mine, sensul interactiv al reprezentației a început în holul Teatrului Masca, deja. Pentru că am fost de-a lungul anului trecut și actual de multe ori în spațiul de pe Bulevardul Uverturii, în Militari, am constatat direct în ce măsură, de la o trecere a mea la alta, acest loc de creație și de experiment artistic a evoluat și s-a transformat, rapid și spectaculos.
Și nu este vorba doar despre o transformare a lui concretă, ci despre una prin care Teatrul Masca a devenit o destinație culturală, în București. Una în care coexistă spectacolele produse la sediu, dezbateri cu revista Teatrul Azi, un nou Jurnal de România, un sezon de filme în grădină și reprezentații outdoor, momente de celebrare ale vecinătății, ale ecosistemelor sociale și naturale, ale conversațiilor „la liber” sau, iată, spectacole independente găzduite, precum cel imaginat de Cosmin Manolescu, Eva Danciu și echipa de creatori din jurul lor (Lala Misosniky, Ioana Buraga, Alina Ușurelu, Marius Jurca).
Mă gândeam la asta stând în holul în care se vede și inspiratul „aici se visează la schimbare”, pe care o echipă mică (prea mică) l-a realizat accelerat în ultimii doi ani. Nu am putut să nu îmi amintesc și de efortul depus acum foarte mulți ani de Mihai Mălaimare ca acest teatru și acest fel de teatru să existe. Iată că visul s-a concretizat altfel, poate, decât a dorit-o el, de la un moment dat încolo, dar e foarte important în desfășurarea „game of life/jocului vieții” să știm să ne transferăm visele. Uneori, ele sunt dorințe împlinite atât de diferit de cum le-am gândit inițial, încât nu le mai recunoaștem. Poate că este mai bine așa.
Întâlnirea, în hol, cu Ștefania (Ștefania Ferchedău) a continuat povestea acestei interacțiuni pe care o propune experiența performativă la care aveam să asist.
De Ștefania mă leagă nu doar momentele profesionale intense de la ECUMEST și de la ICRNY, unde a fost pentru o vreme coordonator de proiecte, ci și zecile, poate că sutele de conversații și contexte comune, sensibile și profunde, pe care le-am împărțit de-a lungul timpului. De la Academia Itinerantă Andrei Șerban la Plopi până la extraordinara complicitate țesută cu artista rară care a fost Ioana Nemeș. Ștefania venise la spectacol să îl acompanieze pe Cosmin și să facă fotografii. Bucuria de a ne revedea după multă vreme s-a tradus imediat într-un dialog viu. Am reținut din el faptul că împărtășim amândouă sentimentul că tot ceea ce a făcut generația anilor ‚90/2000 pentru comunitatea artistică a fost mai puțin demonstrativ și retoric, dar mai consistent și de lungă respirație. Rețelele sociale nu apăsaseră încă pe butonul narcisismelor latente ale fiecăruia, sentimentul post-1990 își auzea și făcea prezent, încă, ecoul de reinventare și de dăruire necondiționată pentru o lume liberă, care să dăinuie și care să fie bună pentru cultură și creație. E adevărat, în anii 1990 sau 2000 nu aveam timp să ne dăm seama în ce măsură făceam destul de mari sacrificii existențiale, eram idealiști în mod absolut și convinși că înaintam către ceva mai bun, că tot ceea ce construiam merita orice renunțare. Din generozitatea necondiționată a acelor ani se hrănesc mișcările creative de azi, inventive și energice. Doar că, întâi furișat subtil, apoi din ce în ce mai prezent, individualismul a câștigat teren, odată cu spiritul mercantil și dezechilibrul tot mai adânc între spiritual și valoare materială, ca singura măsură a succesului. Mi-am spus, așadar, după conversația cu Ștefania: și asta e parte din „jocul vieții”, așa încât nu putem decât să ne uităm la procesul care se petrece și să facem propriile alegeri, atâta vreme cât discernământul ne mai ajută.
Pregătită astfel, am pătruns în sală pentru a vedea reprezentația. Recunosc, nu am avut curajul decât să fiu martorul ei, nu participant, cu toate că regula nescrisă a spectacolului Game of Life aceasta este: să participi. Ți se dă la început o oglindă, în care poți să te privești, pe care o poți întoarce către ceilalți, pe care o poți alătura altor oglinzi apoi, pe podea, ca într-un mozaic. Ghizii tăi în explorarea emoției, fricilor, sentimentelor și conexiunilor sunt cei doi mentori-dansatori. Se dă cu zarul, pentru a se decide momentele reprezentației – inspirația datului cu zarul este din jocul School of Life, ne spune coregraful. Performanța e o intersecție de dans, momente de mindfulness, ilustrație sonoră și ilustrație video, atingere și îndepărtare. Scenariul e liber în interiorul jocului propus – exact ca în viață. Decizi să participi sau nu, să te miști sau nu, să te conectezi la celălalt sau nu, să atingi sau nu… Se degajă, pe parcursul unei ore și jumătate, o intensitate a temperaturii de conectare între participanți care devine palpabilă. Chiar și ca martor o resimți. Se transmite, mai ales, un gând: suntem atât de singuri și, în același timp, atât de legați unii de ceilalți. Dacă ar fi să închid sub câteva cuvinte-ancoră ceea ce am văzut, ele ar fi: deschidere, candoare, curiozitate, tânjire. În sensul adevărat al cuvântului, e un spectacol despre celălalt, despre incluziunile și exclusivitățile din viața noastră, despre felul în care ne vedem pe noi și pe ceilalți, despre bariere invizibile în relații și despre nevoia intensă de a le depăși. Momentul de mindfulness, când spectatorii zac și se „curăță” de zgomotul toxic al forfotei din jur, e unul revelator, ca energie. Te trimite la conștiința faptului că putem deveni o ființă colectivă, mai simplă, mai curată, mai adevărată. Că ne putem reveni din haosul deșirat și fără sens al lumii de azi. Fiindcă sensul real stă în regăsirea de sine. Se mănâncă și căpșuni, se oferă flori, se construiește un altar natural din fructe, oglinzi și plante. Creațiile video sunt, la rândul lor, în complementaritate cu ceea ce se petrece – mișcare de valuri sau peisaje naturale verzi și cafenii – o căldură imaginară a lumii pe care uităm să o vedem, dar care există undeva, în subconștientul fiecăruia dintre noi. Spectacolul sonor completează ceea ce se petrece în experiența performativă și o face în așa fel încât sentimentul participantului este unul de integrare într-un ecosistem.
Pasiunea și curiozitatea activ creative ale lui Cosmin Manolescu pentru rezidențe de creație și de reașezare emoțională prin artă, atelierele nenumărate pe care le-a inițiat în ultimii ani, munca de asamblare de la Areal se regăsesc, toate, în acest spectacol. E o invitație adresată spectatorului de a-și crea propria poveste, dar și o dovadă că el, inițiatorul acestui spațiu, trasează, prin spectacole, rezidențe și ateliere, un drum de apropiere, își trasează și continuă, adică, propria poveste. Una în care pierderea și iubirea, întâlnirea și despărțirea se joacă fără încetare. Exact așa ca în viață.
De altfel, a fost cu totul remarcabil cum și cât au participat cei veniți la spectacol. Li s-a spus de la început că sunt liberi să facă tot ceea ce simt – inclusiv să vorbească la telefon sau să plece, dacă se plictisesc. Ei bine, toți au rămas și nu s-au uitat la telefoane, ci s-au angajat în cel mai armonios fel posibil în propunerile mișcării, în provocările de a-și descoperi corpul prin dans, de a trăi atingeri și separări, de a medita alături de ceilalți.
La finalul reprezentației – care e și el desenat de imaginarul și intenția celor prezenți – cea mai tânără spectatoare (o adolescentă) a dorit să ne arate un solo pe care îl avea pregătit și, cu toate că aplauzele sunt explicit refuzate în acest spectacol – fiindcă și ele creează, crede Cosmin, distanță, nu apropiere – am aplaudat-o cu toții pe tânăra solistă ad-hoc. Felul în care a dansat respira puritate și pasiune. Mi-a amintit de extraordinarele învățături (cu senZ), despre dans, ale lui Miriam Răducanu.
În imaginarul meu secret și personal însă, imaginea de final pe care mi-a transmis-o Game of Life a fost următoarea: pe o plajă din România anilor 1996, Gabriela Tudor (Gabi) îl aștepta pe Cosmin; eram amândouă lângă un parapet, în soarele amiezii, ea se temea că el nu va veni și, dintr-o dată, întorcând capul, l-a zărit, a săltat ca un arc și i-a făcut cu mâna. Nu voi uita niciodată lumina de pe chipul ei, atunci. Această simplă și intensă amintire, încărcată de prietenie și de iubire, face parte din arhiva rară și prețioasă a jocului vieții pe care mi l-a oferit Game of Life. E ceva ce numai arta, în variatele sale expresii, poate să facă pentru oameni.
