Pe aceeași temă
Primele valuri de autoorganizare artistică au apărut în anii ’60 în SUA, în contextul mișcărilor sociale și al unei nevoi acute de a contesta canonul modernist și galeriile comerciale. În aceste spații, accentul a fost pus nu pe produsul artistic final, ci pe proces și colaborare între generații de artiști aflate la început de drum, ce credeau că împreună au șanse mai mari de reușită.
În zilele noastre, multe spații artist-run operează într-un cadru hibrid, colaborând cu instituții sau beneficiind de sprijin public, dar păstrând o autonomie curatorială și operațională. Aceste inițiative nu resping complet piața de artă, ci caută să o navigheze și să o umanizeze prin mijloace colective, oferind mai multă putere artiștilor. Deși acest mod de operare hibrid presupune un cadru mai restrictiv, uneori chiar apropiat de cenzură, spațiile oferite artiștilor sau altor profesioniști culturali pentru coordonare de către instituții sau privați reprezintă oportunități valoroase de lansare în carieră, de experimentare sau chiar de rezistență culturală.
Chiar dacă organizatorii nu beneficiază întotdeauna de libertatea deplină specifică spațiilor artist-run deschise în apartamente personale sau în spații închiriate, aceste locuri au devenit puncte importante de plecare pentru carierele celor implicați. Printre modelele existente în scena culturală românească recentă menționăm câteva: Atelier 030202, găzduit în foaierul Sălii Noi a Teatrului de Comedie din București; Spațiul Indecis, care activează recent în Bastion, un spațiu oferit de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte; Club Electroputere, care și-a început activitatea la Craiova, în cadrul Teatrului de Păpuși și al Teatrului Național, și ulterior în București, la Centrul Artelor Vizuale – Multimedia Center, oferit de Uniunea Artiștilor Plastici din România (UAPR).
Acest articol propune o istoricizare contextuală a două astfel de spații din București care, deși sunt oferite de o instituție cu o tradiție de 100 de ani – UAPR – funcționează după principiile scenei artist-run: Atelier 35 și Centrul Artelor Vizuale Multimedia. Cele două spații, aflate în zona centrală a Capitalei, sunt coordonate pe perioade scurte, în funcție de cât rezistă artiștii să muncească în mod voluntar.
Transformări instituționale: între subvenție și autonomie
Înainte de 1990, UAPR era o organizație extrem de puternică economic, mai bogată decât un minister, având o fabrică proprie – unică în țară – unde se producea toată gama de produse necesare activității de creație, de la culori, pânze pentru pictură, rame și până la obiecte utilitare din ceramică, sticlă, metal. De asemenea, deținea o tipografie, turnătorie, imprimerie și țesătorie, unde artiștii puteau să producă obiecte ce erau apoi valorificate în rețeaua de magazine ale Fondului Plastic din toată țara (ceramică, sticlă, gravură, pictură, icoane, vestimentație, bijuterii, sculptură) – funcționând ca o sursă constantă de cadouri și achiziții.
Pe lângă venitul provenit din magazinele de Fond Plastic, UAPR mai beneficia de un comision la vânzare al lucrărilor achiziționate prin fondurile naționale de achiziții, deținute de Consiliul Culturii.
UAPR deținea și o casă de pensii proprie, prin care putea să împrumute bani artiștilor, bani care, în fapt, nu erau returnați, artiștii fiind ulterior puși pe lista de achiziții, amortizând astfel împrumutul.
Pe lângă toate aceste venituri, spațiile erau subvenționate și de la stat. Dar, după ‘90, când s-a destructurat toată rețeaua de comenzi și de magazine și s-a introdus o lege prin care s-au tăiat subvențiile de la toate uniunile de creatori, acestea au fost lăsate să se descurce singure. Pe deasupra, galeriile Uniunii au fost și ele pierdute – doar în București, din peste 40 au rămas doar 4. Astfel, Uniunea a fost obligată să introducă o taxă de cofinanțare a evenimentelor expoziționale în spațiile ei.
În contrast, Atelier 35 și CAV Multimedia au fost păstrate ca spații gratuite, sub președinția lui Petru Lucaci, pentru a evita închiderea sistemului și pentru a menține un contact viu cu scena artistică locală și internațională.
Atelier 35: de la anticameră instituțională la platformă de experiment urban
Atelier 35 a fost înființat de Uniunea Artiștilor Plastici (UAP) încă din anii ’50, ca anticameră pentru admiterea în Uniune. Era un spațiu de tranziție, destinat artiștilor tineri care urmau să treacă printr-un concurs pentru a-și certifica profesionalismul. Atelierul 35 era coordonat de la centrul UAP prin intermediul unui artist numit de conducerea Uniunii. În București, spațiul utilizat de Atelier 35 era situat la subsolul galeriilor Orizont din București (actualul Bulevard Nicolae Bălcescu 23A), un spațiu ascuns, care permitea organizarea unor expoziții mai experimentale, „provocatoare” vizual.
De-a lungul timpului, au existat nuclee Atelier 35 în mai multe orașe din țară — Oradea, Cluj-Napoca, Timișoara, Baia Mare — dar și în spații temporare (azi le-am numi pop-up spaces), precum holurile facultăților sau ateliere private. Aceste inițiative au creat o rețea descentralizată de expresie artistică alternativă, în contextul unei Românii comuniste izolate cultural.
După 1990, patru din cele cinci spații ale Galeriilor Orizont au fost pierdute, iar Atelier 35 s-a mutat pentru o perioadă într-un spațiu UAP de pe strada Eforie. Începând cu anii 2000, a fost relocat definitiv la parterul clădirii de ateliere din strada Șelari 13. Spațiul expozițional actual este vizibil din stradă, datorită geamului mare la nivelul trotuarului. Această „transparență” a condus la mai multe controverse și „scandaluri” provocate de expoziții considerate prea explicite sau instigatoare.
Spațiu „underground”, subsolul Atelier 35 era evocator pentru genul de evenimente ce se derulau acolo, ce trebuia să nu ajungă în stradă, contrar zonei centrale a locației. Contrastul dintre subsolul-ascunziș și spațiul stradal vizibil de azi reflectă mutațiile în rolul pe care arta îl joacă în spațiul public: de la criptic și protejat la expus și potențial scandalos. Spațiul din Șelari rămâne un playground pentru curatorii și artiștii tineri, mulți dintre cei care l-au gestionat în trecut devenind nume importante pe scena locală: Cristina Bogdan, Larisa Crunțeanu & Xandra Popescu, Horațiu Lipot, în prezent echipa de artiști compusă din Radu Pandele, Marta Mattioli, Anastasia Calinovici.
Spațiul este dedicat tinerilor artiști sub 35 de ani și funcționează într-un mod informal, pe perioade flexibile, fără cenzură din partea UAP, fiind oferite gratuit: chiria, utilitățile și un custode la sală, un aspect important, în condițiile precarității generale a situației tinerilor profesioniști din domeniul artistic. Aici, tinerii artiști, mulți dintre ei chiar studenți, au șansa să-și organizeze primele expoziții personale, fiind o rampă de lansare pentru mulți.
Centrul Artelor Vizuale Multimedia: deschiderea către noile media
Spre deosebire de Atelier 35, care funcționează în baza unei limitări de vârstă, Centrul Artelor Vizuale Multimedia (CAV Multimedia) are o limitare de mediu: este destinat exclusiv artiștilor care lucrează cu noile media. Acest spațiu, situat la Universitate, în centrul orașului, este și el oferit gratuit de Uniune, dar fără personal angajat, fiind administrat în parteneriat cu spațiul vecin, dedicat picturii (Căminul Artei).
CAV Multimedia este parte a unei secții noi a UAP, înființată după 1990, reflectând adaptarea Uniunii la mutațiile artistice contemporane. De-a lungul timpului, spațiul a fost curatoriat de artiști și grupuri precum: Club Electroputere, Valentina Iancu & Lea Rasovsky, Gabriela Mateescu, grupul feminist Local Goddesses, grupul de artiști Radu Pandele, Lucian Hrisav și Ioana Marșic, Andrei Mateescu în prezent, cu un program curatorial axat pe fotografie și relații cu artiști internaționali, prin prezentarea rezultatelor rezidențelor lor în București.
Acest spațiu susține o formă de hibridizare a practicilor artistice, devenind mai degrabă un laborator cultural, un loc de întâlnire pentru discuții cu artiști locali și internaționali, fiind adesea prezentate și lucrări de licență și master ale studenților de la secția Foto-Video din cadrul Universității Naționale de Arte din București.
În concluzie, Atelier 35 și CAV Multimedia reprezintă două modele diferite, dar complementare, de spații artist-run instituționalizate, care continuă să funcționeze ca incubatoare de practici emergente. Într-un context în care multe inițiative independente dispar sau se transformă rapid, aceste spații oferă o continuitate și infrastructură minimă pentru generațiile viitoare de artiști, într-un mod adaptat noilor paradigme curatoriale, media și sociale.
Gabriela Mateescu este artist, editor Revista Arta
