Pe aceeași temă
Cea de a patra ediție a Bucharest Opera Festival, eveniment instalat în tradiția bucureștenilor, a etalat zece companii cu spectacole de operă, balet, operetă și operă în concert, având și doi invitați din străinătate: Teatrul Național de Operă și Balet Maria Bieșu din Chișinău și Opera din Ruse. De remarcat ambițiile internaționale ale evenimentului exprimate în acest an și prin organizarea unui debut festivalier newyorkez la ICR NY, susținut de soprana de renume Iulia Isaev.
Sacoul lui Calaf
Ieșean de origine, regizorul Rareș Zaharia, care trăiește la Paris și montează în general pe scenele europene, a ales să realizeze la Opera din orașul natal, în anul centenarului Giacomo Puccini, una dintre cele mai dificile opere pucciniene: Turandot. Concepția lui teatrală și scenografică, inspirată de filmul lui Bernardo Bertolucci Ultimul împărat, după cum a declarat cu prilejul premierei din iunie 2024, a vizat din pornire preocuparea de a insufla o anumită modernitate acestei capodopere de inspirație medievală, atât de iubită în toată lumea. Izvoarele literare ale lucrării, de la basmul persan la prelucrările lui Carlo Gozzi și mai apoi ale lui Schiller, au fost de-a lungul timpului diferit interpretate, înclinând balanța fie spre ideile filozofiei taoiste și specificul gândirii chineze, fie spre substratul social prezent în povestea prințesei autoritare, dominat de lupta de clasă între castele nobiliare avute și supușii sclavi. Firele care se împletesc în libretul scris de Giuseppe Adam și Renatto Simoni pentru premiera din 1926 duc în toate aceste direcții, evidențiind, pe de o parte, ierarhia din jurul palatului imperial și autoritatea de nestăvilit a prințesei Turandot, care comandă uciderea pretendenților considerați inoportuni, și, pe de alta, fondul uman, morala sănătoasă ilustrată mai ales de povestea milostivei sclave Liu, îndrăgostită în secret de prințul Calaf, pe care vrea să îl apere de răzbunarea prințesei.
În arierplanul poveștii neînduplecatei Turandot se află însă și o karma, drama mitologizată a unei alte prințese ucise de alt prinț tătar din neamul regelui deposedat de tron, al cărui fiu îi vrea acum mâna. Răzbunându-i destinul tragic, Turandot se apără nu doar pe ea însăși, ci și demnitatea femeii în general, liberă de deciziile familiei sau ale societății. (Ce bună potriveală cu feminismul din vremurile actuale, ca și tema autoritarismului despotic.)
Tot acest hățiș de teme și narațiuni, libretiștii și marele compozitor au decis să le topească în atmosfera fascinantă a vechii lumi chineze, când viața era făcută din ritualuri și cutume, când spectaculosul era la el acasă, iar oamenii se confundau adesea cu lampioanele care le luminau calea spre scările palatului imperial (moment frumos speculat în spectacol cu contribuția ambelor coruri ale operei ieșene, intonând aria despre gloria nepieritoare).Ca atare, scena e ocupată tot timpul de o mulțime mișcată de regizor cu dibăcie și grijă pentru impresia plastică, completată de elemente butaforice specifice de decor. Splendidele partituri compuse de Puccini cu mijloacele romantismului produc un farmec emoționant, înălțător. Cum ghicitorile-încercări la care e supus Calaf de Turandot pe parcursul acțiunii au drept răspuns cuvinte precum speranță, sânge, iubire, aceasta fiind invocată de Calaf pentru a dezgheța inima prințesei, în poveste triumfă omenescul, calea spre o viață armonioasă care e însăși esența taoismului. Cu ce preț?
Aici se produce în spectacolul ieșenilor inovația regizorală pe care vrem să o semnalăm, pentru că Rareș Zaharia alege să dea relevanță conflictului de clasă sugerând prin costumul lui Calaf (sacoul casual) o prevalență în conflict a oamenilor simpli, care înfruntă cu demnitate autoritarismul și regulile rigide de castă. Ideea funcționează mai ales prin prezența în rol a tenorului invitat Zi Zheo Guo, o voce deosebită care înfruntă cu succes, în uralele sălii, celebra arie Nessum dorma, asociind calităților sale vocale impetuozitate și o implicare exemplară. Atașat grupului din care face parte și sclava Liu, care va muri pentru el, Calaf devine astfel purtătorul unui mesaj subiacent favorabil ideii pacificatoare de dreptate, pe care gardienii portretizați în stil maoist o resping cu baioneta. Urcând la tron, Calaf ar putea fi speranța în victoria altei orânduieli sociale.
Succesul muzical al Turandot-ului ieșean a stat evident în mâna dirijorului David Crescenzi, susținut în prestația sa exemplară de soliști cu renume ca Bianca Mărgean - o prințesă hieratică, rigidă – și Manuela Ipate Barna, interpretând cu dramatism asumat rolul sclavei Liu, și ea aclamată îndelung de public. S-a mai remarcat prin interpretarea deopotrivă teatrală și muzicală trioul Cezar Octavian Ionescu, Petru Pavel și Ovidiu Manolache, reminiscență a commediei dell arte, menit să susțină accentele populare ale lucrării.
Femeile și politica
Pe scena pe care Andrei Șerban a reluat un succes mai vechi al său cu opereta Văduva veselă, a poposit în festivalul bucureștean varianta timișoreană a acestei operete celebre, creație de dată recentă semnată Răzvan Mazilu, un maestru al genului muzical-coregrafic.
Asumându-și ca autor al spectacolului nu doar coregrafia, ci și regia și creația costumelor, cunoscutul dansator și coregraf s-a declarat urmărit de premisele clasice ale succesului acestei partituri, constând în imaginea societății Belle Époque, cu toate ingredientele care o compun la nivelul epidermic al eclatantului ei renume. Deși intrigile stau aici în umbra muzicii lui Franz Lehar, care nu încetează să bucure auzul amatorilor, pentru orice spectacol cu acest titlu ele nu pot fi evitate, misiunea creatorilor fiind aceea de a atinge exuberanța și eleganța cu care le-a tratat libretistul, pentru a fi un bun pretext pentru compozitor.
Așa încât unui regizor care pune mâna pe această partitură i se cere relaxare, bună dispoziție, infinită fantezie și, bineînțeles, umor, distanțare față de nivelul superficial al narațiunii pe care se sprijină muzica. Și întrucât toate aceste aventuri mai degrabă amoroase duc spre culisele politicii, prin care personajele se preumblă fie ele ambasade sau șantanuri pariziene, există tentația de a le da prioritate forțând în această direcție. Răzvan Mazilu evită cu eleganță această speculație păstrând doar în fundal tema, concentrându-se mai degrabă pe descrierea cât mai exactă a personajelor, în ritmul și suspansul acțiunii. A rezultat un spectacol vesel, seducător, în care mașinațiunile anturajului celebrei văduve vânate de profitori fără scrupule pentru a-i folosi averea sunt asemenea unui joc hilar de copii. Așa încât spectatorii rămân în așteptarea ariilor celebre pe care orice amator al genului le fredonează, însoțind personajele pe drumul deznodământului fericit la care s-au gândit autorii când au compus partitura. Sigur că există și doza de satiră necesară, iar spectacolul o conține cu folos în portretizarea unei aristocrații corupte, traficând influență și șantaj financiar, dar, neexagerând în grotesc și caricatură, montarea rămâne în limitele rezonabilului. Nici ideea de a-i da Hannei mai multă importanță decât merită prin amestecul manipulator în afacerile și politica acelui stat inventat de scenariu nu e pe placul regizorului, văduva bogată cu pricina fiind lăudată mai degrabă pentru abilitățile ei în valorificarea farmecelor feminine. Există însă un personaj-capcană, câștigător, contele Danilo, funcționar de ambasadă, flușturatic și mai mereu afumat, înrudit cu eroi celebri în materie din literatura rusă, care face deliciul scenelor în care o curtează pe eroină. După alte escapade amoroase derulate prin calești colorate, fără țigani lăutari ca în Fata fără zestre sau Cadavrul viu, scenografia urmând aceeași tentă ironică prin imagini de carte poștală a acelei lumi, Danilo dezleagă enigmele și manevrează expert în favoarea sa, de unde și speculațiile posibile privind o anumită tipologie specifică neamului. Cum autorii au vizat mai mult ca sigur natura pitorească a spațiului de origine, plasând aici și dansurile emblematice coregrafiate cu succes de Mazilu în spectacolul său, orice alte interpretări nu pot fi decât superflue și răutăcioase.
În fine, ultimul act, care are drept cadru Chez Maxim, e vârful cabaretului dominat de french-cancan, unde coregraful și ansamblul de dansatori își dau măsura excelenței. În calitate de costumier, regizorul aduce aici și unele inovații îmbrăcând bărbații în piele și lanțuri, ca într-un fel de crazy horse masculin. Cu contribuția conducerii muzicale – Ciprian Toderascu - și a distribuției, din care se detașează Narcisa Brumar (Hanna), Bogdan Zahariea (contele Danilo Danilovici), Mihai Prelipcean (baronul Zeta), Ligia Popescu (soția baronului), spectacolul imaginat și realizat de Răzvan Mazilu la Opera din Timișoara și-a replicat succesul și la Bucureşti, în pofida căldurii sufocante din sala ONB, insuficient ventilată. Căldură mare, domnule!
