Pe aceeași temă
Prima
E despre un alt (fel de) președinte. Din luna decembrie – Slavă Domnului!, așa cum spun mulți dintre cei care știu mai multe despre aceste ultime două mandate prezidențiale -, România va avea un alt președinte. Al cincilea, după căderea comunismului – al șaptelea, dacă vom contabiliza și mizerabilele (dar constituționalele) intervale de interimat din timpul celor două tentative de suspendare a președintelui Băsescu (cu Văcăroiu și Crin Antonescu – improbabili și, totuși, pentru o lună – președinți interimari ai României). Așadar, pe mandate pline (deși la primul nume, sunt pline cam trei și jumătate...), după trei „escu” și un președinte-hologramă cum a fost numit pe bună dreptate actualul șef al statului, vom avea un al cincilea. Cine va fi? Nu sunt multe opțiuni realiste pe masă - și toate, fiecare în felul său, desigur, sunt problematice. Cine ar fi trebuit să fie? Ei bine, despre aceasta avem o carte – una aproape nebăgată în seamă, dar excelentă. Și anume: „Ce vrem de la președintele țării?” – un ghid civic pentru alegătorii români cu trei autori. Adică: Sorin Ioniță, Ciprian Mihali și Cristian Preda.
Cartea are și o mică prefață semnată de Andrei Pleșu, una în care acesta spune, între altele: „Aș prefera un președinte decent, modest, fără ostentație, bine educat, cordial, așezat corect între gravitate și umor (dar neiubitor de trivialități suburbane și de retorsiuni mitocănești), un președinte cu respect pentru reguli (juridice, morale, comportamentale), capabil să se exprime onorabil în măcar două limbi de circulație europeană, incapabil de ură, lipsit de pasiunea îmbogățirii, de orgolii juvenile (sau pre-senile), de egolatrie”. Cea mai amplă contribuție din acest volum, și cea mai sistematică și mai consistentă totodată, îi aparține lui Cristian Preda, redutabilul politolog român care a și lucrat pentru doi dintre președinții României de până acum (și în legătură cu care e probabil că vom afla mai multe date de culise atunci când dl Preda va decide să își publice memoriile – căci ține un jurnal cotidian de câteva decenii...). Cristian Preda pledează cauza unui președinte „harnic, moderat și darnic” pentru actualele alegeri și face, din mai multe unghiuri cât se poate de serioase și cu miză, un portret-robot al unui asemenea președinte. Ciprian Mihali, într-un text complementar la cel al dlui Preda, analizează marea temă a carismei în politică, iar Sorin Ioniță publică în cartea de față un text care problematizează condiția prezidențială, intitulat „Doamne ferește de ziua când va conta cine e președintele României”. Așadar, despre președintele României – nu despre cel actual, ci despre cel care ar putea fi: analiză, argumente, demonstrații, legislație, soluții. În parte și în tot, ceva greu de „prizat” în actuala campanie electorală.
A doua
O carte despre România profundă. Ba chiar: despre România la firul ierbii, așa cum este și nu așa cum ne-o imaginăm sau cum ne-am dori să fie. De asemenea, o carte „care începe ca un thriller, continuă ca un roman de Balzac și se încheie ca un tratat de economie” (așa cum spune/scrie unul dintre cei care o recomandă, Iulian Comănescu). Aceasta: „Neîncrederea: cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică”. De Radu Umbreș. De: cel care predă la Facultatea de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Cel care urmează o abordare cognitiv-evoluționistă în studierea interacțiunilor umane, a moralității și a cooperării, a ritualurilor și credințelor aparent iraționale și a transmisiei culturale. Și: cel care participă la cercetări interdisciplinare din zona academică și socială și contribuie la diseminarea publică a științelor cognitive. Radu Umbreș, așadar, un nume foarte interesant și puternic al analizei softurilor lumilor noastre de azi. Cartea de față nu e scrisă direct în limba română – ea a apărut în premieră la Oxford University Press. Ce avem la Humanitas e o traducere – care, ne spune și autorul în introducerea la ediția românească, „ridică o fascinantă provocare pentru un volum scris la confluența dintre științele cognitive și tradiția antropologiei britanice (post)coloniale”?
Concret și pe scurt: Radu Umbreș a stat, vreme de doi ani, în localitatea Săteni și ceea ce a văzut acolo - și, ulterior, ceea ce a analizat și publicat – reprezintă o „cheie de lectură a interacțiunilor dintr-o societate dominată de neîncredere”. În cuvintele antropologului: „punctul meu de fricțiune personală și de uimire antropologică a fost confruntarea cu forme accentuate de neîncredere în reprezentările și acțiunile oamenilor dintr-o localitate rurală din nord-estul României”. Pe scurt: studiul pleacă la drum și stă consecvent aliniat principiului des evocat de o figură, iată, deja mitică pentru antropologia românească, Vintilă Mihăilescu: „Să înțelegi fără să judeci, să accepți diferența și să o explorezi știind că ea nu exclude, ba chiar se fundamentează pe o umanitate universală”. Pe de altă parte, ceea ce se vede „la finalul zilei” – și anume: neîncrederea ca regulă, plus declinările și ramificațiile complicate ale acestei reguli – nu e numai despre micul sat din România. Ci, așa cum o spune Iulian Comănescu, traducătorul din limba engleză al acestei cărți: „Marele sat pe nume România. O poveste pasionantă și esențială despre noi”.
A treia
„Valoarea maximă a pierderilor din corupție, inclusiv costul economic de oportunitate (tot ce a pierdut România ratând oportunitățile favorabile), este de 15% din PIB, adică nu mai puțin de 45 de miliarde de euro pe an. Acesta este costul în absența căruia România ar fi fost la fel de dezvoltată precum cele mai avansate țări din vestul Europei. Dacă nu am mai fi sărăciți de corupție și evaziune fiscală, s-ar putea înfăptui ceea ce mulți ar considera a fi „miracole“.
Și: „În țările civilizate, oamenii – în calitatea lor de cetățeni – nu se lasă călcați în picioare și abuzați de o clasă politică și de instituții publice corupte și nu uită că aceia care au fost aleși să le reprezinte interesele au de dat socoteală clipă de clipă poporului care i-a ales. Gradul de democrație al unui popor este direct proporțional cu gradul de prevenție și control al corupției”.
Cele două aprecieri de mai sus sunt extrase dintr-o carte extraordinară care conturează un „Atlas al corupției” și, odată cu el, „România – 20 de ani, studiu de caz”. Cartea e semnată de Ștefan Liiceanu și a apărut la jumătatea acestui an. Paginile acestei cărți ne pun pentru prima oară în fața unei sinteze la zi a cercetărilor pe plan internațional legate de corupție – modele, concepte, teorii, experimente, o vastă bibliografie. Ceea ce rezultă este o conceptualizare acreditată științific a corupției. Sunt depășite definitiv atât indignarea facilă la adresa răului care ne macină țara, cât și respingerea, la fel de facilă, a gravității corupției autohtone cu argumente de genul „în toate țările există corupție”. Da, există peste tot, dar în țările civilizate corupția a devenit un fenomen marginal, în timp ce la noi, conform standardelor universale expuse în carte, corupția e „pandemică și ne vlăguiește țara” – spune / scrie autorul volumului. Tot Ștefan Liiceanu, despre cum se măsoară corupția – gradul și gravitatea acesteia: „La începutul anilor 2000, exista o diferență vizibilă între indicele României și indicele mediu al Europei de Est, dar această diferență s-a contractat în timp, pe măsură ce ambii indici se aflau în scădere, adică situația corupției se îmbunătățea.
De asemenea, este interesant de remarcat că în anul 2000 corupția din Indicele de Percepție a Corupției aferent anului 2023 plasează România pe poziția 45 din cele 91 de țări, iar cea mai bună clasare a țării noastre a fost atinsă în anii 2017 și 2018 (poziția 43). Practic, din 2012 până în prezent România a avut o poziție relativ stabilă, fix în mijlocul celor 91 de țări. (...) De fapt, dacă ne uităm la fiecare țară din America de Sud, corupția percepută în România se afla la un nivel comparabil cu cea din state-problemă precum Venezuela, Guatemala, Nicaragua sau Columbia”.
Nu în ultimul rând: pe cât de îngrozitoare sunt datele și numerele cu care se lucrează în această carte, pe atât de mare este tăcerea despre ea. Ceea ce scrie aici Ștefan Liiceanu e, cum s-ar spune, o poveste despre „elefantul din încăpere”; un elefant care nu se vrea a fi văzut...
