Pe aceeași temă
Stelian Tănase urmărește cu minuțiozitate acest traseu fascinant[1], oferindu-ne cea mai recentă monografie despre Panait Istrati, într-un ritm alert, cum a fost însăși viața lui Istrati, cu toate coborâșurile și suișurile ei. Uneori, autorul este atât de implicat, încât încearcă să descopere ceea ce ar fi putut Istrati simți într-o anumită situație sau alta. Ne vom referi doar la câteva dintre episoadele acestei vieți care s-a confruntat cu dilemele morale și ideologice ale secolului trecut, cel al totalitarismelor.
Perioada comunistă a lui Panait Istrati este una consistentă și foarte antiromânească. Devenit scriitor de mare succes în Franța, el a reluat tezele Kominternului prin care statul român interbelic era unul imperialist, polițienesc, burghez etc. Până la finalul vieții, el a făcut un fel de navetă între Franța și România. A revenit în România în 1924, acum celebru, și s-a oprit la Ploiești, un centru industrial major, unde clasa muncitorească era numeroasă (dar nu și unită). Siguranța îl urmărea îndeaproape și avea dreptate să o facă: „Comunistul Panait Istrati a sosit în oraș luni, 14 septembrie curent. A descins la Ploiești, la Costică Ionescu, zis Savantul, actual legător de cărți. În seara sosirii, a avut o întrevedere cu persoane de stânga cunoscute. A doua zi, s-a întâlnit cu militanții comuniști în locuința pictorului Voda. Scopul vizitei este să lege relațiuni strânse între comuniștii francezi și cei români”. Comuniștii aveau gusturi culinare fine, căci la 22 septembrie se organiza în capitala prahoveană un banchet la cel mai luxos restaurant din oraș. A ajuns și la Brăila, și la București. Conferința româno-sovietică de la Viena (27 martie-
2 aprilie 1924) eșuând în mod previzibil, a dus la organizarea de către Moscova a rebeliunii de la Tatar Bunar (5-18 septembrie 1924), soldată cu un fiasco, prin intervenția decisă a armatei române. Cinci sute de simpatizanți comuniști au fost arestați și judecați la Chișinău între august - decembrie 1925. Mașinăria de propagandă bolșevică din vestul Europei a intrat în fibrilații.
Comuniștii pierduseră confruntarea militară, dar aveau apă la moara propagandei roșii. Istrati s-a desolidarizat de intervenția autorităților române. La 3 octombrie 1924, a plecat spre Paris. În vara anului 1925, a stat la vila lui H. Barbusse de pe Coasta de Azur, pregătind detaliile vizitei acestui vector sovietic în România. Din cele cinci sute de suspecți, numai 287 au fost găsiți vinovați și condamnați de justiția burghezo-moșierească[2]. Toată Europa progresistă a vuit, iar intelectualii de stânga și-au manifestat sprijinul față de condamnați (Gorki, Louis Aragon, Shaw etc.). Istrati a revenit în capitala României în august 1925, iar Barbusse, șeful său, în noiembrie 1925, pentru a zugrăvi în culori cât mai sumbre situația. Constantin Bacalbașa l-a atacat violent și cu multă dreptate pe Barbusse. „De ce nu anchetează acolo unde de opt ani de zile nu mai există libertate, niciun ziar de păreri contrarii stăpânilor zilei, nicio instituție reprezentativă? De ce nu intervine când osândiții poliției sunt împușcați? De ce nu protestează împotriva orânduirii nedrepte? De ce acum nu trece prin Rusia să ancheteze, căci tocmai acolo se petrec drame?”[3] Barbusse părăsește România prin Constanța după ce fusese la Chișinău, provocând reacții vehemente din partea multor cercuri din țară.
Elementul central din viața lui Istrati a fost, fără îndoială, lungul său sejur sovietic, care a început în zorii de 15 octombrie 1927, când a plecat de la ambasada sovietică din Paris, alături de amicul său C. Rakovski, fost ambasador al Sovietelor în Franța, acum abia la începutul lungii sale decăderi. Se marcau festiv zece ani de la aniversarea Revoluției Bolșevice, iar Stalin începea lungul proces de distrugere a oricărei împotriviri. Dușmanul României, bulgarul Cristian Rakovski, a supraviețuit terorii staliniste până în septembrie 1941, când, în fața avansului trupelor germane, a fost executat în închisoarea din Orel. Istrati, impetuos și sentimental, declară în Pravda cum ajunge la Moscova că vrea să se stabilească definitiv în URSS. Gazdele se arată extrem de curtenitoare și generoase cu Istrati. Scopul era să obțină din partea lui o atitudine binevoitoare față de URSS și, eventual, când ajunge înapoi în Occident, să publice o carte de impresii în care să exalte marile realizării ale regimului bolșevic. Declară că vrea să fie îngropat în URSS, iar trupul reînhumat în România numai după ce țara ar fi devenit comunistă, fapt ce nu s-ar fi întâmplat niciodată fără ocupația militară a ei de către Armata Roșie. Are un loc rezervat la tribuna oficială din Piața Roșie cu ocazia ceremoniilor fastuoase și se întâlnește, și împrietenește, cu Nikos Kazantzakis, cel mai mare scriitor grec al secolului trecut.
La 28 mai 1928, cei doi prieteni l-au întâlnit pe Maxim Gorki, marele scriitor rus cu un destin tragic. Rolland îl desemnase pe Istrati ca un Gorki al Balcanilor. Kazantzakis a lăsat o pagină magistrală de memorialistică despre acest eveniment (întâlnirea a trei mari scriitori ai secolului trecut, unul român, unul grec și ultimul, sovietic). „Gorki nu vorbea decât rusește, așa că discuția s-a înfiripat greu. Istrati a început să sporovăiască cu mare agitație... Nu voi uita niciodată ardoarea discursului său, intensitatea glasului, gesturile largi, ochii înflăcărați. Gorki răspundea calm și scurt, cu glas blând, egal, aprinzând fără încetare țigară de la țigară”. Cei doi au colindat apoi Uniunea Sovietică (escale la Murmansk, Kazan, Moscova, Arhanghelsk, Erevan, Baku – nu și Chișinău, pentru că acesta era în România Mare). Nu singuri, căci sistemul de propagandă devenea din ce în ce mai performant și avea să farmece în anii 1930, când aveai nevoie de voință și realism pentru a vedea pe lângă tabloul idilic prezentat de sovietici. În 1928, Istrati a început să deschidă ochii, ceea ce nu e deloc puțin lucru, și să aibă îndoieli. L-a reîntâlnit pe vechiul său prieten C. Rakovski tocmai în Astrahan. Fostul mare demnitar sovietic se afla în exil intern, fiind demis din toate funcțiile. Abia în cercurile din Leningrad Istrati s-a radicalizat și a început să militeze pentru drepturile unui anumit vechi bolșevic (Rusakov), al cărui apartament era dorit de nomenklaturiști locali. Observă arbitrariul sistemului. A reușit totuși să părăsească în februarie 1929 URSS spre Paris, complet deziluzionat. Naiv, adresase două scrisori unui șef al GPU[4], în care cerea autorizația organelor ca în impresiile sale de călătorie să poată menționa și aspectele critice ale vieții în URSS și la care nu a primit niciun răspuns. Kazantzakis a rămas în țara sovietelor, ajungând în celălalt capăt al ei, tocmai la Vladivostok.
La Paris, Istrati își dă seama, încetul cu încetul, că lumea stângii dorea ca el să confirme speranțele și poncifele propagandistice și în niciun caz adevărul. S-au făcut presiuni asupra lui inclusiv din partea mentorului său, căruia îi datora atât de multe (Romain Rolland), pentru a nu publica nimic care chipurile ar fi dat apă la moară contrarevoluției și burgheziei. Ceea ce Istrati nu putea face structural. Scrie și publică Spovedania unui învins. „A provocat unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria editorială a secolului al XX-lea.” Istrati a fost afectat financiar, căci sovieticii i-au tăiat subvențiile, cu care Istrati fusese obișnuit. A revenit în România în toamna anului 1929. Siguranța știa că Istrati intrase în țară la 21 august 1929, cu destinația Brăila. El a mers și la Lupeni, pentru a cerceta greva minerilor, publicând opt articole în ziarul Lupta. Autoritățile române l-au expulzat din nou. „Acolo (în URSS) totul se bazează pe nelegiuire, pe cruzime, pe minciună.” Îi scrie el lui Rolland. În martie 1930, are loc ruperea prieteniei cu Rolland, care se apropie treptat de stalinism, iar Istrati devine un paria în Franța. Tuberculoza îi afecta sănătatea din ce în ce mai grav. S-a întors în România la Mănăstirea Neamț și la Spitalul Filaret, unde se tratează.
În ianuarie 1932, a plecat într-un turneu de conferințe (Viena, München, Berlin, Köln, Hamburg, Heidelberg, Frankfurt), care i-a pus sănătatea precară la mare încercare. În toamna anului 1933, ajunge din nou la Nisa, cheltuielile fiind achitate de Malaxa. S-a împăcat cu Nikos Kazantzakis, dar a început să colaboreze la Cruciada Românismului, ziarul disidenței legionare a lui Stelescu, unde a publicat 12 articole. La începutul anului 1935, se apropie finalul. Locuiește în București și suferă de aceleași probleme financiare. La 16 aprilie 1935, moare la 51 de ani neîmpliniți, după două săptămâni de chinuri agonizante. Cântărea numai 45 de kilograme. Paradoxal este că Regele Carol al II-lea a înmânat printr-un aghiotant regal suma de 30.000 de lei văduvei sale, iar Regina Maria 10.000 (reprezentanții de seamă ai unui regat pe care Istrati îl înfierase în nenumărate ocazii și articole). După această viață de roman, în afara cărților sale solide, care pot fi citite și acum, este curajul (poate sinucigaș) pe care l-a avut Istrati de a se dezice de stalinism, într-o vreme când acesta era prizat și propagat de mulți scriitori și intelectuali occidentali infinit mai cunoscuți și bogați, mulți dintre ei nedezicându-se de Stalin vreodată. A murit și la timp, căci este lesne de bănuit care ar fi fost soarta lui după 23 august 1944. Am putea spune că Istrati a murit cu conștiința împăcată: a spus adevărul! Și nu numai adevărul său, ci și pe cel al milioanelor de oameni care au fost uciși sau chinuiți în Gulagul comunist. Dar viața lui este și un avertisment.
1. Viața lui Panait Istrati, Editura Corint, 2024.
2. care dovedea o clemență de neînțeles față de cea care servea sistemul represiv stalinist.
3. În ziarul Adevărul din 25 noiembrie 1925.
4. Continuatoarea CEKA, viitoarea NKVD, KGB, FSB. Orice s-ar spune, rușii au o mare și bogată tradiție a acestor servicii de represiune și asasinat.
