Pe aceeași temă
Sașa Pană a fost pseudonimul lui Alexandru Binder (1902-1981), care a condus între anii 1928-1932 revista de avangardă unu și editura cu același nume, unde au fost publicați reprezentanți de marcă ai avangardismului interbelic românesc, precum Urmuz, Geo Bogza, Ilarie Voronca etc. Tipărirea revistei se făcea din solda sa de ofițer, care, în acei ani de criză economică, nu era deloc mare. În viața de zi cu zi, Binder era medic militar. Remarcabilă a fost prietenia care i-a legat pe Sașa Pană și Geo Bogza. Primul descrie destul de plastic în memoriile sale momentul întâlnirii cu Bogza din anul 1928. „Într-o zi a apărut la lăptărie, nesfârșit de înalt, în pantaloni scurți și bufanți, Bogza. Ceilalți îl mai văzuseră, eu însă nu. El mă mângâia, mă pipăia și parcă tot nu-i venea să creadă și repeta, ușor cântat, subțirel Sașa Pană… Sașa Pană… Sașa Pană și mă strângea la piept și se bucura Ce frumos e Sașa Pană (…) Și nici bani nu avea.”[1]
La 14 octombrie 1928 avea să înceapă intensa și vasta corespondență dintre cei doi „Bogza, pe cât de calm, placid, abia scoțând și înnodând vorbă lângă vorbă, folosea în scrisorile sale, ca și în literatura sa, un vocabular, o frază care orbea prin incandescență”[2]. Scrisorile lui Bogza erau de 10, 20 de pagini, dar au ajuns și la 60 (un întreg caiet), pe care Pană le-a păstrat în bogata sa arhivă, cu sfințenie! De altfel, el a lăsat în urmă un foarte bogat material arhivistic (corespondență, dar și pagini de ziar, afișe, chiar și bilete de tramvai pe care scrisese, la un moment dat, vreo idee). Pană i-a publicat lui Bogza volumul Jurnal de sex, care a stârnit un mare scandal în epocă, Bogza fiind târât în instanțe trei ani, până când a fost achitat. Bogza a stat de multe ori la Pană și pentru că avea pe rol acest lung proces intentat pentru limbajul obscen. La un moment dat, Curtea a respins apelul Parchetului, dar Geo Bogza, care nu era obișnuit cu limbajul și procedurile juridice, nu înțelesese soluția favorabilă lui, care i-a fost explicată de un judecător „stafidit și cu cioc”, care i-a „tradus” sentința: „Curtea a recunoscut talentul dumneavoastră”.
Pană risca, pentru că în revistă erau publicate multe articole delicate, care zgâriau sensibilitățile contemporane, iar el era ofițer al Armatei Române, chiar dacă folosea un pseudonim în activitatea sa literară (Bogza se oferise de mai multe ori să-și asume el pseudonimul, anume pentru a-i ușura situația medicului militar).
Corespondența[3] dintre cei doi se poate citi și ca un elogiu adus prieteniei literare și spirituale, dezvoltând o frumusețe aparte, dată de schimbul de scrisori, de obiecte reale, aparent atât de fragile (cum este o foaie de hârtie!), păstrate și salvate de trecerea timpului, venind dintr-o altă epocă, spre deosebire de futilitatea mijloacelor contemporane de comunicare. Aceasta este dominată de Geo Bogza, care scria extrem de mult, spre deosebire de Sașa Pană care avea și un serviciu epuizant, se deplasa mult prin Moldova și Muntenia, la diverse unități militare. Se remarcă delirurile pasionale atât de tipice tânărului Geo Bogza, care parcă era îndrăgostit de Sașa Pană. „Mă chinuie absența ta din acest peisaj și de lângă sufletul meu (...) Dragă Aspirin, la revedere, te sărută Geo și te iubește mult și urgent” sau „Aș vrea să fii un automobil și să fii al meu. De tine îmi este dor groaznic. (...) îți dai tu seama cât ești de extraordinar, cât ești de formidabil. Îți dai oare seama că ești un fenomen? (...)” Aceste declarații devin obositoare la un moment dat, fiind extrem de repetitive. Geniul literar al lui Bogza știa să le întoarcă și varieze în fel și chip, să le învârtă în aer precum clătitele. Oricum este destul de rar ca un bărbat heterosexual să declare altui bărbat heterosexual, de atâtea ori și explicit, că-l iubește. Scrisorile lui Sașa Pană sunt mult mai temperate și raționale. La un moment dat, până și Bogza își dă seama că „cine ar citi aici ar putea crede că suntem homosexuali, dar tu, iubitule, ești desăvârșita mea puritate trupească, nici un amestec cu perversiunile, dar nici nu mă mai gândesc la asta, te iubesc foarte mult și iubirea pentru tine mă chinuie” etc. În ciuda acestor declarații pline de efuziune sentimentală, Bogza nu face rabat de la calitate, atrăgând atenția asupra unor greșeli de tehnoredactare care se strecuraseră în publicarea materialelor sale din unu.
Sașa Pană a fost de patru ori la Buștenari, iar când Geo Bogza mergea la București trăgea la Sașa Pană care, fiind ofițer, avea un venit cât de cât stabil și își permitea să stea în gazdă. Redacția revistei era camera lui Sașa Pană. Într-o misivă, Geo Bogza solicită cheia redacției (Pană era plecat din Capitală) pentru a putea dormi în redacție, adică în camera lui Pană. Este perioada lui Bogza de după fabrica de sifoane, când devenise foarte strâmtorat financiar. Și fratele său Ovidiu era afectat de izbucnirea și efectele Marii Crize. De altfel, întreaga producție de petrol scăzuse, cererea se micșorase drastic, iar șomajul afecta extracția de petrol din Buștenari. Inevitabil, Bogza oferă în vasta lui corespondență informații/crâmpeie despre viața pe care o ducea la Buștenari. „Pe aici e frig și timp de toamnă. Eu conjug viața și aseară am făcut o farsă sinistră autorităților de aici”(17.08.1930). Bogza îi explică lui Pană cum să ajungă la Buștenari. „Se poate să nu te coste nici un ban. Vii cu trenul până la Câmpina. De acolo tot cu trenul până la Doftana, de la Doftana până aici mai sunt vreo șase chilometri pe care ușor îi vei face pe jos”. Un alt traseu folosit în epocă era de la București la Ploiești cu autobuzul (un bilet costa 140 de lei). Din Ploiești se schimba cu un altul, care mergea direct la Buștenari. Impulsiv și plin de idei, Bogza își soma prietenul, care scotea revista din banii lui, să vină degrabă la Buștenari pentru a lucra la machetarea lui trăsnită (doar era o revistă lunară avangardistă!).
În memoriile lui Sașa Pană apar și scurte relatări ale vizitelor pe care le-a făcut la Buștenari, acasă la Geo Bogza. Discuțiile dintre cei doi prieteni erau foarte lungi și se concentrau pe evoluția revistei și a mișcării ce o gravita, cu micile intrigi, certuri, disidențe, supărări. „La plecare, Geo mi-a dăruit portretul în ulei pe care i-l făcuse Victor Brauner cu doi ani în urmă și pe care scrisese Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde. E un tablou mare (70/90) și până la Câmpina, de unde am luat trenul, l-am dus pe rând. Mai aduceam un cap de sifon cu marca gravată Oct.&G. Bogza (rătăcit prin ani) și două cărticele de compozitorul Ionel Fernic[4], conjudețeanul lui Geo”. Acesta avea o strategie de marketing, am putea spune acum, extrem de eficientă: aparent dedica volumul prefectului, primarului sau judecătorului, dar publica numai douăzeci de exemplare astfel, schimbând pagina cu dedicația. Corpul volumului rămânea neschimbat, însă cel căruia îi era dedicată cartea era obligat să cumpere (aparent) întregul tiraj. În iunie 1931, de ziua solstițiului, împreună cu soția, s-a decis să plece pentru câteva zile la Buștenari. „Era în 24 iunie. Noaptea plouase și dimineața era un aer plăcut, proaspăt, parcă ozonificat. Am făcut cu trenul drumul până la Doftana și de acolo apostolicește, o oră și jumătate până la costișa cu monumentul eroilor buștenareni (lipsesc de pe placă eroii sondelor!).” Aceasta era cea de-a patra sosire a lui Pană în satul petrolifer, după cum mărturisește, în timp ce tânăra lui soție era la prima incursiune în acel mic univers exotic. În casa lui Geo nu mai locuia decât mama lui, căci fratele întreprinzător, care ținea familia, Ovidiu, se mutase alături, dar luase toată mobila. „După masă ne-am plimbat vreo trei ore prin pădurea din apropiere, unde am cules fragi, apoi am vizitat câteva sonde (...) Culmea distracției a fost vorbitul în gura unei sonde părăsite, dar nu astupată. Cuvintele ce rosteam erau repetate de multe ori de un ecou cu timbru straniu. La un moment dat chiar ecourile se încălecau și cuvintele căpătau un bubuit eroic, grav. În felul acesta comunicam noi cu centrul pământului.” Întoarcerea spre mica gară Doftana, care deservea atât celebra închisoare, azi o ruină, cât și ocna de sare (atunci închisă), s-a făcut tot pe jos, tânăra familie fiind însoțită de Geo. De la Doftana se lua trenul până în gara din Poiana Câmpina, unde se schimba pentru a se ajunge la București. „Noaptea, la orele 10.30, când am coborât pe peronul Gării de Nord, plăcuta - deși obositoarea - vizită la Buștenari trecea la bagajul de amintiri.”
Ultimul schimb epistolar a avut loc în anul 1976, când Sașa Pană l-a felicitat pe Bogza cu ocazia zilei sale de naștere, numindu-l „poetul adolescenței, maturității și senectuții noastre”. Este reprodus și un afiș cu poza „Acad. Bogza Geo, candidat al Frontului Democrației Populare la alegerile pentru Marea Adunare Națională”, păstrat de către Pană, care arată lungul drum parcurs de Bogza, de la contestatarul canoanelor literare și politice interbelice, scriitor liber și neîmblânzit, la scriitorul propagandist, care scria una dintre cele mai indigeste cărți de propagandă comunistă, Meridiane sovietice („Lenin a fost, dintre oameni, cel mai uman. Faptele lui Lenin sînt ale unui titan. Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăşi printre oameni, toate cele cinci continente l-ar copleşi cu dragostea lor.”[5] etc., etc.), bine înșurubat în ordinea comunistă, care în 1984 publica volumul cu un titlu paradoxal (pentru el) „Ca să fii om întreg”[6].
_______________________________________________________________
1. Născut în 02, Pandora M, 2021 pag. 282-283. Pană era născut în 1902.
2. Ibidem, pag. 301
3. Exasperarea creatoare. Corespondența Geo Bogza -Sașa Pană, Editura Pandora M, 2022. Ediție întocmită de Cosmin Pană, prefață de Vladimir Pană.
4. Ionel Fernic (n. 29 mai 1901, Târgoviște – d. 22 iulie 1938, Bucovina) a fost un compozitor român de muzică ușoară, aviator (pilot civil) și unul dintre primii parașutiști români. Între alte preocupări ale sale au intrat scrisul (proze de mici dimensiuni, textier pentru multe dintre romanțele sale) și munca de gazetar. A trăit mai mult timp la Ploiești, unde a publicat câteva cărți, printre care și una de poezii, probabil cea la care se referea Sașa Pană, Praștii (1928).Ionel Fernic și-a pierdut viața într-un accident aviatic pe data de 22 iulie 1938, la vârsta de 37 de ani. Pasager al unui zbor pe ruta Varșovia-București-Salonic (compania poloneză LOT), Fernic și-a pierdut viața alături de toți ceilalți pasageri, din cauze necunoscute, avionul prăbușindu-se în pădurea de la Negrileasa, în apropiere de satul Stulpicani, județul Suceava. Orice s-ar spune, rușii au o mare și bogată tradiție a acestor servicii de represiune și asasinat.
5. Geo Bogza Meridiane sovietice în Scrieri în proză V, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960 pag. 213-125,
6. Editura Cartea Românească, 1984. Totuși, în plină epocă de delir ceaușist, rândurile lui Bogza din acest volum rezistă și astăzi, fiind scrise după perioada în care crezuse în iluziile comunismului.
