Pe aceeași temă
Titlul acestui articol este împrumutat din Nicolae Iorga. Prin contrast cu „o înșiruire de fapte”, Iorga observă că interpretarea istorică oferă de fapt și o proiecție despre curgerea ciclurilor umanității. Ea include, așadar, o meditație despre condiția umană. Este exact abordarea atât de complexă și de bine documentată pe care o au scrierile lui Vladimir Tismăneanu.
Textul de față nu are ca scop analiza acestor cărți, nu m-aș aventura către o asemenea specializată încercare, dată fiind expertiza de o cu totul altă natură pe care o am. Cred însă că este esențial, în vremurile de acum, să notez faptul că, printre vocile intelectuale preocupate de soarta României posttotalitare, profesorul Tismăneanu, cel care – în tradiție pur americană – permite imediat interlocutorilor să îl numească Volo, ocupă un loc unic.
„Am fost și rămân îndrăgostit de aventura ideilor. Dar nu uit că ideile au consecințe, uneori de-a dreptul catastrofale”, afirma el în cea mai recentă carte publicată la Humanitas, în acest an, „Aventura ideilor”.
Autor al unor volume fundamentale, printre care „Fantomele Salvării: naționalism, democrație și mit în Europa Post-comunistă” și „Stalinism pentru eternitate”, care desenează cu extremă luciditate contextul evoluțiilor sociale și politice din Europa Centrală și de Est, preocupat aproape obsesional de golurile de memorie istorică – atât individuale, cât și colective –, Tismăneanu a coordonat, printre altele, Raportul final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România. Prezentarea acestui raport în Parlament în 2006 a născut reacții violente ale partidelor din opoziție și, din păcate, suficient de puternice pentru a anihila parțial acțiunea de purgație foarte necesară, pe care asumarea lui de către Parlamentul României l-ar fi putut avea. Tenacitatea intelectuală și etică, expertiza istorică și sociologică, incredibila determinare de a duce acest raport până la capăt li se datorează lui Vladimir Tismăneanu, care a răspuns unei „comenzi”, curajoase și ea, a președintelui de atunci în funcție. A fost, de altfel, singura dată când România a încercat ceva radical și concret legat de trauma totalitară și de interpretarea ei. Din nou, este vorba despre aceeași tentativă de a reflecta, prin istorie, asupra condiției umane, prinse în chingile autoritarismului orb.
În perioada în care eram director al ICRNY, Vladimir Tismăneanu a fost un colaborator constant și un susținător inegalabil și infatigabil al căilor de colaborare și de cunoaștere deschise pe atunci de conducerea Institutului (Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieș, Tania Radu). Fiind cercetător asociat la Woodrow Wilson International Center for Scholars în mai multe rânduri, inclusiv în 2001, 2005 și 2008-2009, autoritatea sa internațională recunoscută, cea de politolog și de istoric al comunismului și al Europei Centrale, a deschis larg porțile conducerii ICR pentru a lua parte la conferințe pe aceste teme în Washington și a interacționa cu figuri proeminente de cercetători precum Stephan Kotkin sau personalități, ca Adam Michnik. Nu uit sărbătoarea intelectuală pe care o năștea un dialog despre Mircea Eliade între Andrei Oișteanu și Vladimir Tismăneanu în apartamentul meu de la etajul 17 al clădirii extrem de modest întreținute de statul român, din păcate pentru diplomați, în Manhattan, sau extraordinarele lecții de istorie politică pe care profesorul Tismăneanu le oferea (și le oferă în continuare) cu orice prilej – cascade de informații și de interpretări, conexiuni surprinzătoare și contextualizări subtile. Să fii în preajma lui era și este un mare și superb privilegiu, dar și o reală provocare.
Pe de altă parte, o generozitate activă și aproape irațională marchează conduita profesorului. Combinată uneori cu reactivitate excesivă – datorată unei sensibilități ieșite din comun – această generozitate s-a tradus de-a lungul timpului prin susținerea multor aspiranți la burse, la poziții, la caracterizări elogioase din partea sa. Nu întotdeauna acest dar și această deschidere au fost răsplătite, uman, pe măsură... dar asta e lecția vieții.
Scriu acum, aici, fiindcă prilejul alegerilor din Moldova și din SUA a fost încă o bună ocazie de a constata neobosita și atât de necesara sa prezență solid informată, prin articole și note pe blog și pe FB. Din păcate, profesorul Tismăneanu nu a venit de mult în țară. Una dintre loviturile de grație pe care le-a primit – ca aceea a înlăturării sale abuzive de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – e incomod să ai valori și principii pe care le respecți, în România –, au determinat o decizie de îndepărtare din partea sa. Asta se combina cu o nefericită și intenționată marginalizare a sa de către locuitorii clasei politice actuale. Celor de la putere nu le place să audă mereu că ideile au consecințe și că acestea pot fi, uneori, catastrofale. E foarte păcat. Vladimir Tismăneanu este un savant cu memorie enciclopedică și finețe analitică incomparabile, martor-ancoră al perioadei celei mai complexe din istoria recentă a României.
În încheierea acestei pledoarii, notez măcar o parte dintre cărțile sale, fiindcă titlurile spun totul. De asemenea, aș povesti o întâmplare simbolică petrecută la NY, în anul 2011. Cărți publicate în limba română: Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în Europa de Est (Routledge, 1988; Polirom, 1997); Fantasmele salvării: naționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă (Princeton UP, 1998; Polirom, 1999); Scrisori din Washington. Reflecții despre secolul douăzeci (Polirom, 2002); Ghilotina de Scrum (carte de interviuri, Polirom, 2002); Scopul și mijloacele: eseuri despre ideologie, tiranie și mit (Curtea Veche, 2004); Democrație și memorie (Curtea Veche, 2006); Despre 1989. Naufragiul utopiei (Humanitas, 2009); Despre comunism – Destinul unei religii politice; Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măștile răului (Humanitas, 2008) – împreună cu Cristian Vasile; Cartea președinților (Humanitas, 2013) – împreună cu Marius Stan; Trei sute de ceaușești liliputani: (Micro)istorii personale în dialog (Humanitas, 2016); Aventura ideilor (Humanitas, 2024).
Și întâmplarea: eram în pauza uneia dintre conferințele organizate în colaborare cu IICCMER la NY, luam masa cu unul dintre colaboratorii foarte apropiați ai lui Vladimir Tismăneanu de la vremea aceea. Colaboratorul era angajat într-un monolog în direcția profesorului, încercând cu disperare să îl convingă să dea anumite telefoane, să caute pe cutare și pe cutare, să facă, pe scurt, trafic de influență. După o destul de lungă pauză, permisă și de faptul că ne aflam la masă, Vladimir Tismăneanu a ridicat ochii și a întrebat: „Dar de ce vrei tu să fac eu toate astea?” Enervat, interlocutorul a dat replica: „Păi, cum altfel, Volo, să punem mâna pe putere?” Pauza s-a prelungit din nou, timp în care „Volo” devenea livid și încerca din răsputeri să își ascundă perplexitatea. În fine, replica s-a auzit calm: „Dragul meu, dar eu credeam că vrem să «punem mâna» pe știință, nu pe putere!” S-a ridicat și a plecat de la masă imediat, scuzându-se.
Il faut savoir quitter la table... vorba din cântecul lui Aznavour. Cred că profesorul Tismăneanu a plecat de la ACEA masă, tocmai ca să poată să rămână prezent altfel. Las cititorii să tragă concluzia.
