Pe aceeași temă
Ultima carte apărută a Doinei Ruști se numește Zavaidoc în anul iubirii (Ed. Bookzone) și nu este, cum titlul ar putea lăsa să se înțeleagă, o biografie (romanțată) a celebrului cântăreț interbelic. Așa cum ne-a obișnuit, oricare e subiectul scriitoarei, romanul pe care îl scrie este în același timp o cronică de epocă, cât și o încercare de recuperare a unui fragment de „timp pierdut”, fie că e vorba de domniile fanariote sau de întâmplări din trecutul recent.
Doina Ruști mărturisește că anul 1923 e anul interbelic pe care îl preferă pentru că multe lucruri importante s-au întâmplat atunci: Noua Constituție, una dintre cele mai moderne la acea vreme în Europa, apariția primului film artistic românesc, inaugurarea Cercului Militar Român, 1923 este o răscruce între tradiție și modernitate, care în capitala țării era corespondentul local a ceea ce a fost numit în Franța „les années folles”. Poftă de viață și avânt în cultură și afaceri, după trauma Primului Război Mondial, prosperitate, dar și o pace fragilă, până la Al Doilea Război.
Zavaidoc este un lăutar aparte în istoria muzicii românești, pentru că autodidactul care a încântat câteva generații a pătruns în toate mediile sociale, de la cârciumi de mahala până la Paris, având mare succes încă înainte de apariția radioului, a microfonului și a plăcilor de patefon. Practic, cariera lui se împarte între aceste două lumi, de dinainte și de după înregistrările muzicale, iar Doina Ruști spune că se știe prea puțin despre prima parte a repertoriului său, care s-a pierdut. Ziua cântând „la grădină”, prin restaurante, cântece populare și de petrecere, seara cântând prin cârciumi periferice sau în subsoluri, jazz, împreună cu sora sa, Zoița. Cei doi frați ai lui Zavaidoc, Lică și Zoița, sunt, de altfel, personaje secundare în roman, dar parte importantă a bandului său familial.
Adorat de femei, Ică Teodorescu, supranumit Zavaidoc, e surprins de romanul Doinei Ruști în anul 1923 într-o iubire tragică, inspirată de Matilda, o studentă la Litere, la Paris, pasionată de psihanaliză, care se întoarce în București și care e victima unei serii de întâmplări una mai teribilă decât alta. Încercând să fugă de ceea ce parcă un blestem a pus în destinul ei, Matilda își dezvăluie secretele într-un caiet pe care Carolina, zisă Carol, îl va traduce în românește mulți ani după ce protagoniștii iubirii nefericite nu mai există.
Ajungem, astfel, la personajul reflector (cum era Nory în trilogia Hallipilor de Hortensia Papadat-Bengescu), Carolina, adolescenta precoce intelectual, care ne spune cea mai mare parte a poveștii. Ea este copilul unui croitor și negustor de pălării celebre, Larique, din București, iar fratele ei, Alfred, studiază, inițial, la Paris. Anul 1923 este un an foarte important pentru ea, se va maturiza mult în acest an și va fi martora unor întâmplări pe care încearcă să le deslușească. Acestea vor fi lămurite pe deplin abia cu concursul manuscrisului Matildei și al unor pagini scrise de însuși Zavaidoc și uitate timp de decenii printre vechituri.
Romanul este, deci, polifonic, avem un capitol, cel mai lung, în care naratoare e Carolina, apoi textul caietului pânzat al Matildei, tradus din franțuzește, târziu, de Carolina, și în final confesiunea lui Zavaidoc.
Așa cum Doina Ruști ne-a obișnuit, fiecare poveste duce în romanele ei la alte povești, cu cât apare încă un personaj, cu atât povestea principală, ca un trunchi de copac, se desface în ramuri și rămurele, alte povești și povestioare. Personajele secundare sunt bine conturate în apariția lor vremelnică și ar putea aspira la ceea ce la Hollywood se numește „premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar”. În romanul Zavaidoc în anul iubirii, avem câteva asemenea personaje, creionate din detalii foarte semnificative, care rămân în memoria cititorului: mama Rica, Lică, Zoița, Vidra, Fanny (studentă preocupată de crearea ploii artificiale) sau Traian – se numesc ele. Și să nu uităm de dr. Carniol, care e împușcat în propriul pat, nu se știe de cine. Când cititorul află, va fi o mare surpriză.
Așa cum scriitoarea pătrunde în „spiritul vremurilor” atunci când scrie despre epoca fanariotă, așa se întâmplă și acum, cu anul 1923. Lumea aceea e recreată dintr-o foarte bună documentare, dar și din capacitatea scriitoarei de a înțelege și a simți un fragment de trecut.
Locul principal al desfășurării acțiunii este casa Carolinei, în care tot ce e mai palpitant se petrece în mansarda închiriată. Mai întâi, lui Zavaidoc și fraților săi, apoi, Matildei. Casă de locuit, dar și atelier de croitorie și magazin de pălării, acolo vine protipendada orașului, la Larique, pentru accesorii fine și scumpe, apoi acțiunea se mută și în alte locații.
Figura lui Zavaidoc e carismatică și frapează prin trăsătura pe care publicul nu ar putea să o ghicească ascultându-i muzica: el e bântuit de spaima că nu va rămâne nimic după el. Îi dictează Carolinei un text autobiografic, în vederea unei cărți, apoi îi cere Matildei să scrie cândva un roman despre viața lui, ceea ce acestea nu ajung să facă. Zavaidoc e urmărit și de imaginea Lunii, aducându-și aminte de o poveste fantastică spusă de tatăl lui, tot lăutar. Găsim în roman și un episod care vine parcă din proza lui Eliade, scenă în care, mergând cu mașina, alături de Matilda, Zavaidoc se oprește lângă un lăutar zdrențăros și orb și începe să cânte și să danseze cu acesta, într-un soi de ritual dionisiac, care îi cuprinde și pe șofer, și pe Matilda.
Dar romanul nu e doar o cronică de epocă și un roman de dragoste, este și un roman polițist și de aventuri cu mult suspans, în jurul crimei a cărui victimă e, accidental, dr. Carniol. Matilda fuge, alături de fratele ei, Traian, de o altă crimă comisă pentru salvarea ei. Eroii fug, se ascund (Traian la spitalul Obregia, de exemplu), sunt agresați, se travestesc, iubitul (prezumtiv al) lui Alfred, Vidră, zis Bolșevicu’, are un rol malefic și nu există moment în care puterea de atracție a narațiunii să scadă.
Ca și în celelalte romane ale Doinei Ruști, fantasticul irumpe în cotidian, exoticul completează realismul, umorul se strecoară în faldurile tragicului, scena de viață capătă accente senzaționaliste, iubirea pătimașă e la doi pași de ură, violența întrerupe duiosul, iar trecerea timpului biciuiește totul în mod nemilos. Din interbelicul vesel și periculos pe alocuri, se ajunge la vremurile cumplite ale celui de-Al Doilea Război Mondial și chiar la anii comunismului. Cea care supraviețuiește și îl va întâlni pe nepotul lui Zavaidoc, leit bunicul acestuia, e Carolina.
Romanul Doinei Ruști ar putea fi transformat foarte lesne într-un film care ar prelua tot ce e cinematografic în text: o imagine care alternează toate tipurile de planuri filmice, în care panorama și gros-planul se îmbină cu măiestrie, vârtejul acțiunii, dialogurile vii și descrierile suculente de cadre sau personaje sunt seducătoare, povestea centrală se deschide către povești mai mici, revenirea la povestea centrală după ce structura savantă a cărții a fost dezvăluită prin textele care se nasc unul din altul. Totul ține de existența unei lumi specifice Doinei Ruști, o lume magică, foarte credibilă, dar și fantasmatică, în care extraordinarul devine la fel de convingător ca o comparație în limbaj neaoș. Peripeții tipice unui roman popular, dar și analiza psihologică din romanul intelectualist, savoarea și forța poveștilor te fac să citești cartea cu sufletul la gură și să crezi că ceea ce va salva Lumea va fi, până la urmă, povestea. Aceea care în egală măsură vrăjește și dă sens.
