Pe aceeași temă
În cuprinzătorul său program, Festivalul Național de Teatru din acest an a inserat la capitolul spectacole, pe lângă o prezență masivă a tinerilor preocupați preponderent de teatrul social al momentului, creația unor regizori din categoria maeștrii care ne permit să vorbim despre estetici și stiluri consolidate în ani de experiență și căutări.
Nu înseamnă că aceste opere scenice se sustrag răspunderii sociale și mesajelor, obligatorii pentru orice teatru care-și respectă statutul și vocația nativă de artă de for public, că fac artă pentru artă. Dimpotrivă, spectacolele maeștrilor ne spun că adresabilitatea contemporană, de actualitate, poate și trebuie să vină la un moment dat pe calea unui discurs teatral subsumat unor estetici și limbaje teatrale care dau nu doar consistență valorică, ci și blazon de artă mesajelor, ideilor. Și cu atât mai mult eficiență educativă.
FNT i-a dedicat în acest sens un modul special lui Silviu Purcărete la aniversarea a 50 de ani de carieră, evocată și de imaginile din expoziția omagială recentă, curatoriată de Adriana Moca și inclusă parțial în retrospectiva de scenografie din festival. O carte-album editată bilingv de Institutul Cultural Român, intitulată Purcărete&Boroghină, pelerini în marele teatru al lumii, autor – Ludmila Patlanjoglu, designer – Bogdan Căpîlnean, a contribuit de asemenea la întregirea imaginii drumului fabulos pe care cunoscutul regizor și trupa sa favorită de la TN Craiova l-au deschis teatrului românesc în lume prin originalitatea unui artist, a cărui putere de creație se află acum la zenit.
În FNT 34, spectacolele prezentate pledează pentru o amprentă stilistică inconfundabilă, pe care teatrul lui Purcărete a imprimat-o în spectacologia modernă, și nu doar prin vizualitatea pregnantă a creațiilor sale scenice. Pentru că da, grija pentru expresivitatea imaginilor, a construcțiilor vizuale, în care regizorul integrează protagoniștii și grupurile de interpreți pe care le mișcă în scenă, a devenit legendară, ca și cromatica specifică dominată de culorile naturale, telurice, nisipii, în contrast cu negrul umbrelelor, pardesielor, meloanelor, împreună cu accesorii precum cârjele, ochelarii fumurii, elementele anatomice naturaliste de care e atașat constant. Un vocabular propriu stilisticii sale, la care apelează în toate circumstanțele.
Pe de altă parte, guvernat de o concepție umanistă, regizorul aduce pe scenă teme și opere ale marii culturi, menținând viu interesul omului contemporan pentru spectacolul-meditație, spectacolul-filozofie, care scrutează curios dincolo de văzut, spre înțelegerea sensurilor ascunse ale lumii, găsind în același timp calea spre emoție în comunicare.
Povestea Lexiconului amar, spectacolul recent realizat la Teatrul Odeon după dramatizarea basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de către Sebastian Vlad Popa și Laur Cavachi, jucat și în festival, nu este așadar o mare surpriză. Aceeași gândire înaltă, aceeași preocupare pentru teatralizarea ideilor, pentru punerea în imagini – metaforă a abstracțiunilor, a esențelor care apasă greu asupra vorbelor – sunt și aici, și poate mai ales aici, dincolo de poveste. Puterea cuvântului, a logosului, face chiar obiectul acestui excurs intelectual supraadăugat basmului lui Petre Ispirescu de autorii dramatizării, despre tărâmul necunoscut unde călătorim prin moarte. Asociindu-și opere fundamentale precum Vechiul testament, Faust, basmul despre prietenia dintre un Cal și un Voinic care înfruntă primejdiile vieții pentru a găsi Apa vie devine un text-pretext savant pe care doar un regizor ca Silviu Purcărete putea să-l însuflețească pe scenă. Un amestec ingenios de fantastic, de magie și realism în redarea eposului, în tratarea personajelor, a situațiilor, a ideilor încorporate în filozofia acestui basm despre fundamentele existenței și exercițiul lor în timp și spațiu, explodează într-o aventură scenică eseistică marca Purcărete. Spectacolul amintește și de o altă creație a regizorului: Pilafuri și parfum de măgar, după O mie și una de nopți, în care, ca și aici, mustea aspirația spre adevărurile simple și naturalul din om. Distribuția numeroasă de interpreți din toate generațiile îl urmează cu credință și creativitate, formând împreună cu întreaga și fidela echipă de creație (Dragoș Buhagiar –scenografia, Vasile Șirli – muzica), o echipă bucuroasă să inventeze, să joace și să se joace sfidând convențiile. Nu și pe ale maestrului.
Tompa Gabor este specialistul nostru în Teatrul absurdului. Mrozek, Beckett, Eugène Ionesco sunt autorii săi favoriți pe care îi consideră vizionari. (Acele opere care între timp au devenit capodopere clasice au avut o putere profetică, au prezis însăși esența secolului al XX-lea.) Lui Tompa Gabor îi datorăm spectacole exemplare cu piesele acestor autori între care, la loc preferat, Eugène Ionesco. Montările sale memorabile cu Cântăreața cheală, Jaques sau supunerea, a căror stilistică urmărește mecanizarea relațiilor din societate și criza comunicării în lumea contemporană, pot sta în orice manual. Despre primejdia dictaturilor la care face referire direct Eugène Ionesco în Rinocerii vorbea la vremea lui și Mrozek în piesa Tango, montată încă din studenție de Tompa Gábor și reluată recent la Naționalul bucureștean. Despre vidarea vieții și însingurarea omului meditează și spectacolul Noul locatar, înscenat în Anglia și apoi la București, un alt succes al său.
Cu ocazia festivalului, am putut vedea premiera recentă de la Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj cu Pietonul aerului, o autentică demonstrație a unui mod de translare eficientă a conținutului grav, propriu teatrului absurdului, într-o ecuație stilistică adecvată prin contrast efectului grotesc urmărit de autor. Picturalitatea de inspirație naivă, stilul prin care sunt puse în ecuație tragicomică crizele lumii moderne, aspectul lustruit, de aparentă armonie prin care regizorul a ales să semnaleze anomaliile lumii de azi și mai ales indiferența civică sunt subtile, rafinate și de efect. În ambianța cu suprafețe moi, intens colorate, creată de scenografia lui Adrian Damian, care sugerează instabilitate și nesiguranță, plutește într-o proiecție onirică, în inconștient și tabieturi englezești, o societate cu apucături burgheze, nerealiste. Cu o singură excepție, domnul Bernagèr, alias autorul, mesagerul legendar al pieselor sale care experimentează înălțarea în văzduh. De aici se vede mai bine, pare-se, realitatea, trista și amenințătoarea realitate pe care la sfârșitul spectacolului o zărim proiectată în imagini documentare, pe fundal: sărăcie, războaie, cataclisme, o lume cenușie, fără orizont. Cruda realitate anticipată de monologul de început al scriitorului, rostit de la minuscula fereastră a căsuței sale de poveste de Bernager, își află confirmarea: Mă întreb dacă literatura și teatrul pot într-adevăr să redea uriașa complexitate a realului, dacă mai poate cineva astăzi vedea limpede ce se petrece în ceilalți și în el însuși. Când acest mesaj e plasat într-un cadru de indiferență și falsă existență liniștită, cu siguranță răspunsul e nu. Iar paradoxul la care apelează Tompa Gábor e tocmai mijlocul de a demonstra asta, semnalând minciuna în care se complace lumea.
Andrei Șerban cu Oedip de Robert Icke de la Teatrul Bulandra și A douăsprezecea noapte în montarea de o energie contaminantă realizată la Teatrul de dramă din Constanța (ambele spectacole au fost comentate în paginile revistei) fac nu doar performanță, ci și școală, răspândind concepția sa despre teatru ca artă, vrăjind pur și simplu echipa tânără de la Constanța. Iată câteva declarații ale actorilor și implicit explicațiile succesului acestui spectacol minunat: „Îmi este foarte, foarte drag domnul Andrei Șerban. Am mers întotdeauna pe mâna dumnealui și a avut dreptate, dar niciodată nu m-am simțit încorsetat, am avut libertate de lucru...“ (Emilian Oprea). „Eu am fost uimită de implicarea și capacitatea domnului Andrei Șerban de a ne duce pe niște drumuri pe care, eu cel puțin, n-am mai mers niciodată… Le mulțumesc din suflet și lui Andrei Șerban, și Danielei Dima pentru că nu a fost o întâlnire oarecare.... ...cred că mai încolo o să-mi dau și mai bine seama de întâlnirea asta pentru că e ceva ce nu poți procesa imediat… am plâns pentru că știam că se termină“ (Mihaela Velicu). O echipă extraordinară, condusă de un om extraordinar, care ne dă șansa să ne arătăm valoarea (Cătălin Bucur).
Având calitatea de a-și adapta stilul de la un text la altul, de la un spectacol la altul, cunoscutul regizor produce de fiecare dată și surpriza actualizării mesajului în pas cu ideile timpului, păstrând, de altfel, respectul pentru temelia culturală a teatrului. Destinul mânios și răzbunător al legendarului Oedip, care-și deplânge în tragedia antică orbirea, e transferat în epoca adevărului, măsluit cu aceeași forță de convingere cu care bătrânul Sofocle ni l-a lăsat moștenire. Iar jocul cu identitățile și sentimentele din comedia shakespeariană menține vioiciunea comică a piesei, dar și melancolia, descoperind în aceste adevăruri universale inspirația și sursa unor idei contemporane. Caracterul proaspăt al montărilor lui Andrei Șerban e principala trăsătură a stilului său fără stil.
Alexandru Dabija, cu sarcasmul lui înnăscut, neobosit, în a ne livra spectacole de referință, vine la rampă acum cu un Revizorul de Gogol într-o formulă teatrală inedită, despre care urmează să vorbim pe larg. (Se joacă la Teatrul Mic)
Beneficiind de prezența pe afișul stagiunii a altor două nume importante ale regiei europene și mondiale contemporane, Thomas Ostermeier și Declan Donneland, programul festivalului s-a îmbogățit prin selectarea spectacolelor realizate de aceștia la TNB – Hedda Gabler și TN Craiova, Hamlet, montări exemplare de înaltă ținută profesională și interpretări originale updatate ale acestor texte reper din repertoriul universal. (Ambele au fost comentate în această revistă)
E momentul să spunem că marile nume ale regiei mondiale de azi și de ieri s-au legitimat constant, prin montări ale pieselor din marele repertoriu, evaluate sau reevaluate, întotdeauna provocatoare pentru talentul și profesionalismul fiecăruia și al echipelor alese. O bătălie pe terenul culturii e întotdeauna o bătălie grea, dar răsplătită cu victorii importante în palmaresul oricărui creator. Cu atât mai mult când vorbim de maeștri.
