„Mandarinii Parisului“ şi vechea neînţelegere

Cine voia să citească în anii ’90 opera cu­plului Jean-Paul Sartre-Simone de Beau­voir nu găsea foarte multe traduceri şi nu putea evita două „legende“ care com­pro­miteau celebrele figuri ale intelectualităţii care şi azi se găsesc pe un piedestal în lumea literară şi gândirea filozofică franceză.

Prima dintre „legende“, re­voltătoare într-o ţară în ca­re comunismul abia căzuse, se referea la simpatia şi spri­jinul constant al celor doi acordat regimului din URSS. Disputele lor cu Partidul Co­munist Francez erau mai puţin cu­nos­cute şi, oricum, să te cerţi cu un partid ca PCF pentru a susţine fanatic URSS-ul, chiar şi după revelaţiile lui Soljeniţîn, nu îmbunătăţeşte cu nimic situaţia.

A doua „legendă“ se referă la modul de viaţă al celor doi, care au fost întruchipări fidele ale cinicului cuplu de personaje prin­cipale din romanul Les liaisons dan­ge­reu­ses de Choderlos de Laclos, Marchiza de Merteuil şi Vicontele de Valmont. Foarte multă morală propovăduită, deci, în spa­ţiul public şi destulă imoralitate în viaţa privată faţă de tineri şi tinere de care s-au folosit în toate felurile, ispitindu-i inclusiv financiar.

Din 1990 încoace au mai apărut traduceri din opera cuplului Sar­tre-Beauvoir, dar nu au im­presionat în România pe ni­meni. Ar fi interesant de ştiut în ce măsură receptarea e asemănătoare în celelalte ţări din fostul lagăr comunist al Europei de Est. În Franţa, însă, Sartre şi Beauvoir rămân nişte monştri sacri: el este Filozoful, „le maître à penser“ al se­colului XX, „Intelectualul angajat“, iar ea este precursoarea mişcării feministe din anii ’70. La centenarul naşterii ei, în urmă cu 10 ani, multe scriitoare franceze con­temporane au declarat într-un număr spe­cial din Les Temps Modernes că nu ar fi ce­ea ce sunt dacă nu ar fi citit eseul Al doilea sex şi în general opera lui Simone de Beauvoir, iar în SUA există o întreagă comunitate feminină şi feministă care şi azi o tratează ca pe o zeiţă.

Este interesant cum ceea ce a scris Simone de Beauvoir mai valoros a fost considerat mai degrabă marginal de scriitoarea în­săşi, apoi de posteritatea din Franţa. Nouă ni se pare că eseurile ei datează, că me­mo­rialistica e slăbuţă în comparaţie cu valul de autoficţiuni apărute din anii ’80 în­coa­ce, iar romanul (gen pe care ea nu-l apre­cia foarte mult) e tocmai acela în care Beau­voir a lăsat câteva texte (nu toate) care se mai pot citi azi: L’Invitée, Les Belles images şi mai ales La Femme rom­pue. Poveştile femeilor învinse din aceste romane sunt cel mai bine scrise, în mod foarte ironic, dacă ne gândim la imaginea pe care a afişat-o Simone de Beauvoir.

Simone de Beauvoir

Un rol aparte îl are romanul Les Man­darins, publicat în 1954 şi care obţine Pre­miul Goncourt. Nu întâmplător el nu a fost tradus în româneşte: înainte de ’89, anu­mite aspecte ar fi fost totuşi pro­ble­matice, iar după ’90 nu ar fi fost o carte van­dabilă. Altă „legendă“ precede acest roman: Simone de Beauvoir îi înfăţişează aici pe Sartre în personajul Robert Du­bre­uilh, pe ea însăşi în Anne Dubreuilh, pe Albert Ca­mus în Henri Perron şi pe Arthur Koestler în Victor Scriassine. E drept că ase­mănările sunt numeroase şi frapante. Sartre e destul de „înfrumuseţat“ în Ro­bert, în schimb lui Camus i se face o mare nedreptate în Henri. Cât des­pre Anne – Simone de Beauvoir însăşi -, ea este prezentată extrem de pozitiv, inclusiv în relaţia amoroasă adulterină cu scriitorul american Lewis Brogan (în realitate, scrii­to­rul american comunist Nelson Algren).

Les Mandarins are 1.000 pagini şi e un proiect literar ambiţios, chiar dacă au­toarea a declarat că este (doar?) „o evo­ca­re“. E un roman scris destul de tra­di­ţio­nalist, în care din Franţa de după Al Doi­lea Război Mondial atenţia se concentrează pe vârfurile ei intelectuale. Robert şi Hen­ri sunt scriitori cunoscuţi şi, deşi îi separă 20 de ani, sunt prieteni, se vor certa, se vor împăca şi vor domina dezbaterile ne­sfârşite despre destinul scriitorului, sensul literaturii, angajarea politică a intelec­tua­lului, URSS, PCF, duşmanii comuni, adică dreapta franceză şi mai ales SUA. Tristeţea lor e că Europa poate cădea victima Ame­ricii „imperialiste“, încercând să păstreze o distanţă rezonabilă faţă de URSS.

Soţia lui Robert, Anne, şi iubita lui Henri, Paule, participă mult mai puţin la dez­ba­teri decât partenerii lor şi îşi permit să frec­venteze din când în când câteva figuri burgheze, ale căror portrete sunt cari­ca­tu­rizate mai mult decât o făcea Proust când îi ridiculiza pe Verdurini. Cu toate astea, Robert şi Henri sunt şi ei de extracţie burgheză, dar „iluminaţi“...

Cum se citeşte acest roman în 2018? Se citeşte în funcţie de trecutul recent al poporului din care face parte cititorul şi în funcţie de vârsta acestuia. Pen­tru un cititor al Europei de Est care, în plus, a prins regimul comunist măcar în co­pilărie şi în adolescenţă, nu e deloc o lectură confortabilă.

Aşa cum unii critici au observat, Simone de Beauvoir pare că vrea să regleze nişte conturi personale în Les Mandarins: pe Nelson Algren, cu care s-a iubit pasional, îl gratulează prin modul în care descrie povestea lor de dragoste şi dedicându-i chiar romanul. Sieşi, scriitoarea îşi face un portret foarte măgulitor în pielea psi­hiatrei Anne, femeie distinsă, înţeleaptă, dar şi senzuală, femeie cu totul ad­mi­ra­bilă, am zice.

În fine, lui Camus îi face un portret nea­devărat şi foarte nedrept. Cearta dintre Sartre şi Camus avusese loc în 1952, când Si­mone scria de zor la roman. Camus toc­mai se bucura, în plus, de receptarea foar­te bună, în 1951, a volumului L’Homme révolté.

Se cunosc astăzi diferenţele dintre Sartre şi Camus. Albert Camus face parte câţiva ani din PCF, dar rupe definitiv în 1935 (sau 1937, nu se ştie exact). Nu e filozof, dar e un scriitor remarcabil, criticile adu­se URSS-ului, lauda adusă revoluţiei ma­ghiare din 1956, asumarea deplină a ori­gi­nii sale modeste, încoronate de o mare sinceritate, îl fac superior lui Sartre.

Deşi amândoi primesc Premiul Nobel pentru Literatură, Camus are neşansa să moară într-un accident de maşină în 1960, în vreme ce Sartre îi supravieţuieşte 20 de ani. Şi apare tot mai mult ca un oportunist: burghez care a oscilat în per­ma­nenţă între privilegiile şi mentalităţile clasei sale, pe de o parte, şi oportunismul politic, arivismul, vanitatea şi un anumit gust (extravagant?) pentru anarhie, pe de altă parte. Vocea lui Sartre nu se aude de­loc în timpul ocupaţiei naziste (în care Camus e „rezistent“), totuşi, după ce se termină războiul, Sartre iese în lumina reflectoarelor. Nu se poate înţelege cu PCF pentru că refuză să fie un servitor docil al dogmatismului acestuia. El ţine la exis­ten­ţialism, văzut de comuniştii francezi ca o manifestare a decadenţei burgheze, el ţine la filozofia numită „idealistă“, e prea „in­dividualist“ şi e chiar bănuit că în timpul războiului ar fi spionat pentru nemţi. Sartre şi PCF se vor apropia mai apoi pen­tru puţin timp, pentru a se separa, în fine, definitiv, într-o ură acerbă.

Astăzi, filozofia lui Sartre e greu lizibilă, iar literatura lui la fel. E un autor de ma­nual. Nu are talentul şi limpiditatea sti­lis­tică a lui Camus, dar are stofă de se­du­cător prin vorbe şi, aflat în mijlocul unei comunităţi, mari sau mici, devine repede punctul de atracţie. Debitul lui verbal e men­ţionat de foarte mulţi care l-au cu­nos­cut ca irezistibil. E, fără îndoială, foarte inteligent, dar megaloman şi mai ales pro­fund ingrat prin refuzul de a recunoaşte realitatea din URSS.

Revenind la Camus, el apare în Les Mandarins sub numele Hen­ri Perron, scriitor de succes, director al publicaţiei L’Espoir (în realitate, fusese Le Combat), celibatar sufocat de dragostea isterică şi penibilă a Paulei, din care evadează cu Na­dine (fiica lui Robert şi a lui Anne), apoi cu Josette, midinetă din care face o ac­tri­ţă. El se luptă alături de amicii săi stân­gişti de la ziar, mai tineri, ca Luc, Vin­cent, Lachaume şi Sézenac, pentru a men­ţine independenţa financiară a ziarului şi pentru a păstra le juste milieu în faţa provocărilor realităţii. Şi nu sunt puţine acestea : tatăl lui Lambert e bănuit că a fost colaboraţionist, achitat la proces, dar căzut din tren chiar în aceeaşi zi, Vincent ucide pe ascuns foşti denunţători de evrei din timpul ocupaţiei, Sézenac se dro­ghea­ză şi se va dovedi că a fost colaboraţionist, Trarieux, burghez care ajutase Rezistenţa, vrea să cumpere ziarul cu condiţia să in­tre în redacţie un ins în care Henri nu are deloc încredere.

O mişcare de stânga numită în mod bizar „le S.R.L.“ este invocată în permanenţă, deşi apare învăluită într-un halou de mis­ter, nu îi apar liderii, nu se află cum ac­ţionează etc.

Dezbaterile intelectuale nesfârşite din ro­man pornesc de la ce sens mai are li­te­ra­tu­ra după Auschwitz şi ajung rapid că­tre ce ar accepta sau nu PCF şi S.R.L.-ul din par­tea lor: îi simpatizează, dar nu vor să se în­scrie direct în rândurile lor. Un ma­re de­fect al romanului e că duşmanilor lor, Ame­ricii şi dreptei franceze, nu li se dă dreptul să apară prin personaje, sunt doar descrişi ca nişte încarnări abstracte ale Răului.

URSS, în ciuda „problemelor“ cu care ei, intelectualii francezi de stânga, nu sunt de acord, rămâne visul lor de aur: aceea e calea cea dreaptă, acolo se va înfăptui Re­voluţia. Între SUA şi URSS, aceşti intelec­tuali nu ezită o clipă: aleg URSS şi o re­petă. Aici îngheaţă în vene sângele citito­rului din Europa de Est. Dar partea cea mai rea abia urmează.

Simone de Beauvoir îi aplică lui Camus o lovitură sub centură pentru că personajul care îl întruchipează, Henri Perron, e su­pus unei alegeri de conştiinţă şi se do­vedeşte nedemn. Mama Josettei, Cécile Bel­homme, care împreună cu fiica sa avu­sese relaţii cu nemţii în timpul ocupaţiei, este şantajată cu un dosar plin de do­cu­mente şi fotografii din acea vreme de că­tre un ins care a fost colaboraţionist şi care tocmai a fost arestat. Acesta e dispus să cedeze dosarul, dacă Henri va depune mărturie falsă în favoarea sa, susţinând că a fost agent dublu şi că a luptat de fapt pentru Rezistenţă, luând mereu contact doar cu Henri Perron. Fostul denunţător de evrei vrea nu doar să scape de justiţie, dar şi să trăiască aureolat ca fost rezistent. Mama Josettei îi spune lui Henri că fiica ei se va sinucide, dacă dosarul va fi făcut pu­blic, iar când acesta îi sugerează că ele ar putea fugi în Elveţia, Cécile refuză: fiica ei trebuie să fie vedetă de film.

Deşi nu o iubeşte pe Josette, Henri face mărturia falsă şi, datorită integrităţii sale morale, e crezut, iar fostul turnător de evrei scapă.

Acest episod complet inventat e o lovitură ig­nobilă pe care Simone de Beauvoir o aplică, de fapt, lui Camus din re­sen­ti­mente personale.

În final, o mică surpriză. După ce şi-a construit romanul pe dezbateri masculine, scriitoarea îşi rezervă locul de la final. Anne, care nu mai e iubita lui Lewis pentru că îi impusese un regim convenabil pentru ea şi de neacceptat pentru acesta (să se vadă doar câteva luni pe an, în Ame­rica), Anne, întoarsă alături de Robert, de fiica ei Nadine, măritată între timp cu Hen­ri, cu care are şi un copil, Anne vrea brusc să se sinucidă pentru că viaţa i se pare fără sens în absenţa iubirii-pasiune. Se va răzgândi, aparent pentru a nu le im­pune celor apropiaţi moartea ei, în fapt din cauza narcisismului care o face să se pre­zinte pe tot parcursul romanului ca o femeie fără cusur.

Citind, în 2018, romanul Les Mandarins, ştiind tot ce ştim despre Războiul Rece, despre Gulag, cititorul din Europa de Est nu poate decât să se simtă ofensat în faţa episodului lagărelor de muncă forţată din URSS. Un rus vine cu documente dove­di­toare la redacţia ziarului L’Espoir, iar in­telectualii francezi de stânga vor dovezi mai multe, sunt şocaţi, dar, după ce au certitudinea că milioane de oameni mor epuizaţi în URSS în lagăre, ei nu vor să facă publice dovezile, pentru că în acest mod ar da apă la moară Americii şi drep­tei franceze. Ei îşi propun să facă presiune asupra Moscovei pentru ca lagărele să dis­pară (idee care ar fi absurdă, dacă nu ar fi grotescă), mai degrabă decât să atace URSS. Şi iar îngheaţă în vene sângele ci­titorului din Europa de Est.

Într-o vizită la Bucureşti, Alain Finkiel­kraut spunea că francezii nu pot înţelege anticomunismul pentru că nu au trăit co­munismul. Oare chiar trebuie să experi­mentezi direct o dictatură ca să îi înţelegi esenţa? După 28 de ani, ce s-a schimbat în vechea neînţelegere a occidentalilor faţă de ororile comuniste?

Într-o Europă de Est în care „scheletele din dulap“ ale comunismului au reînceput să se mişte, Les Mandarins, care e un ro­man absolut respectabil în Franţa, nu poa­te decât să-i rănească sufleteşte şi să le agre­seze memoria cititorilor din ţările fos­te comuniste