Pe aceeași temă
1.
Această poveste începe cu moartea Celiei şi se termină cu cea a Lucreţiei. Spunând-o aşa, aduce a funeralii. Dar nu este o poveste tristă. Sau nu în totalitate.
Celia a fost rănită la şoldul drept. Izbitura de aripa maşinii a dus la accelerare: în goana spre trotuar, corpul i-a fost împins prin smulgerea înainte. Ea mai apucă să reţină imaginea avută dinaintea ochilor. Văzu cum întunecimea cerului era totuna cu cea a asfaltului, văzu o bucată din gardul grădinii din faţă, iar în depărtare nişte umbre. Zări – ori, cel puţin, aşa crezu – silueta lui Carlo. În realitate, erau nişte necunoscuţi care se îngrămădeau în jur. În aer plutea un geamăt, iar geamătul acela ieşea chiar din gâtul ei. Pe Celia o luă cu frig, un frig groaznic, necunoscut până atunci. Viaţa se ducea tot aşa cum venise.
Pentru o pisică, patru ani echivalează în realitate cu douăzeci şi opt. Vârsta trebuie înmulţită cu şapte; aşa se zice. Celia îşi trăise înmulţit viaţa în triunghiul format de străzile dintre Monrose Place, Chapel Street şi Belgrave Square. Îi plăcea lumea aceea. Nici nu este greu de crezut: era poate cel mai elegant loc din Londra. De altfel, pentru ea, altă lume nici nu exista. Adora copacii din piaţă, tufişurile umbroase, linia discontinuă a acoperişurilor. Îşi adora casa. Când era mică i se părea enormă, chiar puţin ameninţătoare. Ştia că mai erau şi alte etaje, dar ea nu se aventura acolo. Scările erau canioane inaccesibile; uşile, monoliţi înspăimântători. Ştia că Paula şi Carlo puteau să se retragă multă vreme pe undeva, la etajul superior sau mai jos. Dar apăreau din nou, fiecare cu mirosul său, cu vocea stridentă sau joasă, fiecare cu propriile gesturi. Trăgând linia, Celia o prefera pe Paula. I se părea mai plăcută şi mai catifelată decât Carlo, nu numai mai pirotehnică din pricina rochiilor nu tocmai monahale, pe care le purta de obicei. Îi plăceau şi ochii albaştri ai Paulei, care uneori păreau făcuţi din apă, şi părul blond tăiat scurt, cu bretonul care, căzându-i pe frunte, o obliga la o mişcare ciudată cu capul, de parcă voia să se scuture de ceva. Şi-apoi era drumul cu trenul pe care îl făcuseră împreună cu mult timp în urmă. Călătoria aceea minunată ei îi rămăsese întipărită în minte.
Trebuie să fi fost cam spre sfârşitul lunii iunie, într-una din acele zile de vară când Anglia îşi permite în cele din urmă o climă călduţă, parcă uimită ea însăşi, uşoară. În înaltul cerului, o lumină strălucitoare. Peste tot flori. Când trenul se pusese în mişcare în gara din Norwich, oraşul ei natal, Celia ciulise urechile: ce era mişcarea aceea ciudată? Lucrurile, oamenii, totul se îndepărta la câţiva paşi de botul ei şi cu toate acestea ea rămânea pe loc în poala Paulei. Ce ciudăţenie! Paula deschise o carte, începu să citească, dar în răstimpuri o controla plecându-şi privirea. Celia se simţi pe deplin fericită, un sentiment care, avea să descopere, se potrivea prea puţin cu oamenii. Totul era fantastic: legănarea vagonului care avea să o ducă după câteva ore în locuinţa ei definitivă din Londra, căldura trupească a Paulei, până şi costumul din trei piese, de culoarea somonului, cu o croială accentuat bărbătească, purtat de femeie. Îşi propuse să adoarmă.
Şi somnul o conduse acasă. Mai întâi trenul făcu loc unei brize uşoare, pe fondul unui zgomot puternic, urmat de sunete vătuite şi confuze, în sfârşit, de un miros pe care de atunci îl asociase mereu cu bunăstarea, hrana şi mult somn.
Un coridor lung, îngust. Mochetă gri. Vocea lui Carlo. Noul univers i se dezvălui Celiei încetul cu încetul. Era prea mică ca să poată explora imediat spaţiul din jur. Avea tot timpul să amuşine şi să-şi satisfacă curiozitatea, să descopere şi să-şi facă tabieturi. Îndrăgi pe dată fotoliul alb din salonaşul de la primul etaj. Acolo, după o masă poate prea frugală, Celia fusese aşezată de mâinile pline de bijuterii sclipitoare ale Paulei; acolo visase la cei patru ani care aveau să urmeze.
Pe vremea aceea Paula şi Carlo se înţelegeau de minune. El, un bărbat corpolent şi taciturn, cu părul negru şi privirea melancolică, muncea foarte mult, rămânând departe de casă de dimineaţa până seara târziu şi poate că şi din acest motiv lucrurile mergeau de minune. Ea îşi petrecea mult timp făcând shopping, la ceaiuri şi gustări mondene. În timpul ce-i mai rămânea – nu mai mult de o oră pe zi –, se repezea în sala de sport, cu speranţa că avea să digere o zecime din alcoolul îngurgitat de obicei. Pentru cei doi, Celia deveni imediat fiica încă nevenită pe lume. Chiar din primele zile fusese dusă la un veterinar foarte scump, pe Elizabeth Street, care i se adresa cu mii de drăgălăşenii, ca după aceea să fie amintit pentru şiretenia lui, deoarece, periodic, îi trimitea pisicii o scrisorică politicoasă prin care o ruga să le amintească „dragilor ei părinţi“ că aveau de achitat factura pentru ultimul trimestru.
Tot la început, Paula şi Carlo se întâlneau pentru cină într-un restaurant la modă cu o pereche de prieteni, Alan şi Lavinia, care avea şi ea de foarte puţin timp primul ei pui (dar de om). El era un scriitor englez foarte cunoscut, iar ea italiancă. Cum era de aşteptat, Lavinia era excitată în exces din pricina proaspătului ei rol de mămică, aşa că tot timpul vorbea despre pruncul abia născut, ridicându-i ciripitoare în slăvi calităţile. Necazul era că Paula nu se lăsa mai prejos, susţinând că şi Celia dormea şi mânca cu poftă. Continua comparare a celor doi micuţi sfârşi prin a-i enerva vizibil atât pe Lavinia, cât şi pe soţul ei şi n-au fost de nici un folos încercările lui Carlo, care îi tot dădea pe sub masă Paulei şuturi cu piciorul, ca să schimbe subiectul. Şi pentru că, lăsând restul deoparte, ceea ce te poate face să mori de plictiseală mai abitir decât o mamă entuziastă sunt două mame entuziaste.
Oricum, idila dintre Paula şi Carlo dură ceva mai mult de trei ani. În al patrulea an nu se schimbase nimic: el continua să muncească prea mult, iar ea trecea de la un boutique la un cocteil şi tot aşa; se întâlneau cu aceiaşi prieteni şi o duceau pe Celia la acelaşi veterinar pe Elisabeth Street. Probabil tocmai asta a distrus idila: erau epuizaţi. El prinse după aceea să invidieze felul ei de viaţă: îi invidia totala lipsă de responsabilităţi, timpul liber ce îi stătea înainte în fiecare dimineaţă, singura grijă fiind să îl umple cu lucruri plăcute. În vreme ce Paula, nici măcar pe ascuns, visa să aibă, asemenea partenerului ei, o muncă de un anumit prestigiu social care să îi redea şarmul şi mai ales puterea.
La primele neînţelegeri, Celia începu să fugă de acasă. Literalmente. Ieşea pe terasa care dădea spre mica grădiniţă internă şi de acolo dispărea ore în şir. Pisica avea la gât o mică medalie cu numărul de telefon la care, eventual, să se sune, aşa că nu rareori vecinii o făceau, explicând că pisica stătea întinsă în salon şi nu intenţiona să se mişte prea curând. Ea îi prefera mai ales pe vecinii thailandezi – tată, mamă şi un copil –, ale căror ritualuri domestice probabil că o fascinau. De altfel, îi fascinau şi pe Paula şi pe Carlo.
La început, mica familie, care locuia în casa imensă de alături, nu mai mult de două luni pe an (de obicei în iulie şi august), era tăcută şi cordială. Mereu foarte discreţi, cei trei schiţau încontinuu plecăciuni de salut foarte măsurate. Cel puţin la început. Apoi începură să dea unele semne de oarece agresivitate.
Terasa lor, de cel puţin zece ori mai mare decât a Paulei şi a lui Carlo, era chiar alături, separată doar de un grilaj din lemn plin de plante căţărătoare care formau o agreabilă cortină verde. În fiecare după-amiază de vară, spre cinci, terasa prindea viaţă cu chelneri, barbecue, mese frumos aranjate, făclii şi tot felul de bunătăţi. După aproape o oră apăreau cei trei, de fiecare dată bine îmbrăcaţi, ba chiar ca de gală. Cina avea loc mai mult în tăcere, sub ochii curioşi şi interesaţi (de mâncare) ai Celiei. Puţin mai încolo, dincolo de grilajul cu plante căţărătoare, atât Carla, cât şi Paula încercau să o cheme înapoi pe indiscreta lor pisică.
Dar în timp ce încerca să o atragă pe Celia, nici Paula nu uita să arunce ocheade curioase şi interesate (către chelneri).
Când familia thai se întoarse în vara următoare, Celia era oarecum familiarizată: nu mai răspundea la chemări şi, ca să o potolească, personalul obişnuia să-i lase pe ascuns, departe de ochii stăpânilor, câte un dumicat gustos. Între timp, când se întâlneau pe drum, familia nu mai zâmbea. În al treilea an, thailandezii trimiseră o scrisore amabilă, dar pe un ton hotărât, în care îi somau pe Carlo şi pe Paula să ţină departe de spaţiul lor privat pisica inoportună şi băgăreaţă. Paula se înfurie cumplit.
Cum de-şi permiteau – mutrele alea galbene, nesărate – să spună că pisica lor era inoportună şi băgăreaţă? Sentimentul că erau într-un fel atacate propriile ei legături dădu naştere unui puseu accentuat de rasism. Dar, după prima reacţie, Paula hotărî că răspunsul cel mai eficient pentru cei trei pitici aroganţi era să păstreze o atitudine demnă şi vag ironică. Aşa că, după ce se consultă telefonic cu Carlo (care era în Italia cu probleme de serviciu şi oricum nu o aprobă), hotărî să o ţină timp de câteva zile pe Celia în lesă la orele când vecinii cinau.
Cum era de aşteptat, bietul animal nu era de aceeaşi părere, drept care mieuna şi se văicărea, deranjând şi mai tare. În cea de a patra vară, după ce trecuseră câteva luni de la moartea Celiei, iar Paula şi Carlo plecaseră din Montrose Place, vecinii thai nu se mai arătară deloc şi, schimbându-se proprietarul, casa deveni reşedinţa de iarnă a unui domn în vârstă din Dubai, cu o trenă de cel puţin zece pisici.
Oricum, hoinăreala Celiei le readusese Paulei şi lui Carlo oarece popularitate în cartier. Deşi Carlo era un funcţionar de grad înalt la Ambasada Italiei – mai exact, numărul doi –, obiceiurile, să le zicem democratice, ale cuplului îi plasase atât pe el, cât şi pe Paula într-o lumină nu tocmai favorabilă. Exemplu ilustrativ: erau unicii de pe stradă şi chiar de mai departe care îşi făceau singuri târguielile. Neavând la dispoziţie un staff întreg de oameni de serviciu, ci doar o menajeră braziliană, pe nume Mary, destul de neîndemânatică, nu doar arătoasă, cei doi se îngrijeau singuri de propriile nevoi alimentare şi ale Celiei.
În vreme ce la uşile caselor somptuoase şi ale elegantelor mews din vecini era un continuu du-te vino de furnizori, şoferi şi maşini de serviciu, Carlo şi Paula se întorceau cel mult în taxi cu proviziile lor. El cu pungile de la Waitrose, ea cu cele mult mai scumpe de la Harvey Nichols.
Într-adevăr, era absurd să cumpere zarzavaturile sau pâinea de la unul dintre cele mai elegante şi scumpe mari magazine din Londra. Faptul dusese şi la câteva certuri dintre ei doi. Dar Paula nu se lăsa. Uneori încercase chiar să îl convingă pe Carlo nu doar că pungile de la Harvey Nichs (cum i se spune familiar) le sporeau cota socială, dar că, la urma urmei, acolo, la food department, preţurile nici nu erau aşa scumpe. Asta deoarece Paula se lăuda că se opunea politicii, după ea, fasciste, a Israelului şi refuza să cumpere produse importate din acea ţară, ţinând să facă faptul cunoscut. Lucrul îi galvanizase pe vânzătorii din raionul alimentar de la Harvey Nichols, în mare parte arabi, dacă nu chiar palestinieni, care o răsplăteau pentru solidaritatea antiisraeliană, înregistrând la casă doar o treime din cumpărăturile zilnice ale Paulei.
Dar adevărul era că Paula nu îşi cumpăra de mâncare de la acel mare magazin din motive politice şi nici ca să economisească, graţie complicităţii vânzătorilor palestinieni. Adevărul era că, pentru ea, Harvey Nichs avea darul unei tihne rarefiate, vaporoase şi aceeaşi însuşire taumaturgică de înseninare pe care o avea Tiffany pentru Holly Golightly, în romanul lui Truman Capote. Şi doar gândindu-se la filmul cu Audrey Hepburn, de cum trecea pragul impunătoarei intrări de pe Knightsbridge, Paula se simţea nu doar mai bine, ci şi mai bună: o femeie tânără, delicată, care emana recunoştinţă şi joie de vivre. Iar ea obiecta uneori doar în privinţa cuvântului delicată.
Un motiv de conflict între cei doi izbucni oricum în al treilea an de viaţă al Celiei.
Paula şi Carlo nu erau căsătoriţi. Nu că ar fi făcut caz vreunul dintre ei, dar protocolul Ambasadei italiene din Londra, da. De aceea, el primea întotdeauna invitaţiile la mesele oficiale ale eterogenului corp diplomatic în exclusivitate, de parcă ar fi fost single. Paula făcu din asta o chestiune de principiu. Carlo avea datoria, chiar obligaţia morală, să clarifice situaţia; ceea ce nu însemna că trebuia să o ia de nevastă – ea nu ţinea câtuşi de puţin –, dar prenumele Paula trebuia să fie înregistrat la Protocolul Ambasadei alături de al lui Carlo, cu numele de familie şi titlul. Pe scurt, invitaţiile trebuiau să fie adresate: Mr. Carlo Innocenti and Ms. Paula Greenhouse.
Carlo încercă să se opună: un pic din lene, un pic pentru că îşi închipuia că, după ce avea să obţină formula pe cartonaşe, Paula nu avea să participe niciodată la prânzuri şi cine oficiale. Greşea? Paula nu se aşeză niciodată la vreo masă diplomatică. De la prima invitaţie cu prenume, nume şi titlu frumos caligrafiate, cu parafele de rigoare, Paula invocă tot soiul de motive, doar ca să se sustragă obligaţiei. Prietena ei Mavis îi jurase nu numai că la acele prânzuri şi cine se mânca de obicei prost, dar mai ales mureai de plictiseală, pentru că în nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri nimereai alături de un bătrân prostănac care nu se oprea din vorbit sau de un june novice mut din cauza timidităţii. Ascultând-o pe Mavis, pentru o clipă, Paula sperase
în restul de unu la sută, dar prietena îi spulberase iluzia: experienţa ei se reducea la acel nouăzeci şi nouă la sută, aşa că nu ştia ce rezerva faimosul rest de unu la sută. Cine ştie, poate şi mai rău decât prostănaci şi novici. Mai ştii, ambasadorul în persoană.
Pe scurt, de câte ori venea poşta, pentru Celia suna un clopoţel de alarmă. Dacă în cutia poştală cădea vreo invitaţie de la vreun consul sau ministru plenipotenţiar, în casă aveau să urmeze discuţii nesfârşite. Iar în season (adică între mai şi iunie), lucrul se întâmpla fatal în fiecare zi. De regulă, certurile se sfârşeau în acelaşi fel: Carlo se închidea într-o tăcere încăpăţânată şi ursuză, care se putea prelungi şi timp de o săptămână, în timp ce Paula nu mai gătea deloc (una dintre rarele ei îndeletniciri, de altfel între cele mai apreciate), eclipsându-se zile întregi pe terasă, unde se dedica cu furie celei mai răspândite manii ale englezilor: grădinăritul.
Interveni un moment de acalmie în cursul eternei dispute, din motive cu precădere superficiale. Asta când Celia dispăru pentru ceva mai mult de douăzeci şi patru de ore. Cei doi întrerupseră toate ostilităţile. Se instalase panica. După o noapte nedormită, Carlo nu se duse la serviciu – lucru atât de ieşit din comun, încât îi creă Paulei un fel de neplăcere, s-ar zice chiar o gelozie rău mascată. Uimiţi şi pierduţi, ei se agăţară de telefon. Îi sunară mai întâi pe vecinii în ale căror case Celia se ducea aproape zilnic în vizită. Nimic. Pisica nu se mai arătase de la o vreme, răspundea câte o voce pe un ton de uşurare. Apoi căutară personal prin cartier.
Magazine, bănci, birouri, cafenele şi restaurante fuseseră luate la rând. În cele din urmă, după o zi ucigătoare în care atât Paula, cât şi Carlo arătaseră, emoţionându-se (Carlo), fotografia Celiei zecilor de necunoscuţi întâlniţi, ei îi veni în minte o idee simplă şi eficientă: să se adreseze Protecţiei animalelor. Exista un sediu lângă Victoria Station, nu departe de casă. La telefon, funcţionarul spuse că fusese adusă o pisică cu o zi în urmă, după-amiaza, dar nu părea să corespundă descrierii. Bărbatul vorbi de un animal aproape sălbatic, în timp ce, după spusele Paulei, Celia era „o adevărată domnişoară“.
Când, după câteva minute, Paula ajunse la sediul Protecţiei animalelor, scena avută înaintea ochilor era mai degrabă comică, dar ea nu reacţionă bine. Într-o încăpere cu multe cuşti puse în şir, unde erau închise momentan bietele animale ajutate sau părăsite, Paula o zări imediat pe Celia. Era închisă într-o cuşcă pe care era pus un desen cu o pisică zbârlită. Pe foaie scria mare: ATENŢIE – PERICULOAS@.
Când se deschise uşa cuştii, Celia se aruncă literalmente în braţele Paulei, care nu pierdu ocazia să-i precizeze funcţionarului de serviciu că pisica ei nu era câtuşi de puţin un animal periculos, cu atât mai puţin sălbatic. Şi că, oricum, avea la gât o mică medalie cu adresa şi numărul de telefon al casei unde trăia. Era inadmisibil că nimeni nu sunase ca să avertizeze. Urmă o discuţie interminabilă. La început, funcţionarul părea înclinat să se scuze, dând vina pe colegii din tura de dinainte, dar apoi, virulenţa Paulei sfârşi prin a-l irita. Drept rezultat, ea se întoarse acasă gata să reia beligeranţa cu Carlo. Scurta fugă a Celiei nu contribuise câtuşi de puţin la conciliere.
Cam aşa mergeau lucrurile între sfârşitul verii şi începutul toamnei din acel an. Paula şi Carlo începuseră să ducă practic vieţi separate. În a doua jumătate a lui august, Paula tot lăsa bileţele prin casă pentru a anunţa că îşi petrecea weekendul acasă, la părinţi, în Suffolk, ca să se ocupe de frumoasa lor grădină de trandafiri. La rândul lui, Carlo, nefiind invitat, se prefăcea că nu se întâmplase nimic şi între timp îşi termina lucrul tot mai târziu, acceptând invitaţiile peste tot unde putea să bea sau să manânce, doar ca să nu rămână singur în faţa televizorului. Într-o sâmbătă seara, se trezi în mulţimea de la o inaugurare la Design Museum. Nu era mediul preferat de el. Cu toate acestea, se dusese ca să evite inevitabila melancolie domestică de sâmbăta seara. Era celebrat un arhitect italian genial din secolul XX, care desenase blocuri, scaune, furculiţe – aproape totul.
Carlo se învârtea cu un pahar de vin de la un etaj la altul al Muzeului, când îşi dădu seama că era beat. Îi trecu prin cap că ar fi fost mai bine să plece, ca să nu fie văzut în starea aceea. După o clipă îi întâlni pe Simon, George şi Olivier. Îi văzuse mereu în compania Paulei, fiind mai degrabă amicii ei. Oprindu-se acum să vorbească cu ei, fără ca ea să fie de faţă, observă că acel trio era ţinut laolaltă de o legătură mai complicată decât presupusese. Toţi trei erau cam de aceeaşi vârstă: Simon şi George formau un cuplu, în vreme ce Olivier – parizian, între altele, care făcea parte din corpul diplomatic având o slujbă temporară – era prezentat drept cel mai bun prieten al celorlalţi doi. Însă, la un moment dat, Carlo îşi dădu seama că francezul trebuie să fi fost amantul lui Simon sau al lui George. Sau al amândurora.
Cei trei, de obicei într-o largă companie feminină, întotdeauna foarte eleganţi şi dichisiţi, fuseseră întotdeauna priviţi de ochii miopi ai lui Carlo cu un accentuat dezinteres, însă cu simpatie. Dar în seara aceea punctul lui de vedere se schimbă.
Simon salută cel întâi:
– Ciao, Carlo, mă bucur că te văd. În seara asta Paula nu-i cu tine?
Trebuie remarcat că toţi trei înclinau pentru cele mai reci şi neutre forme de conversaţie.
– Arăţi grozav, îi ţinu isonul George, care era cel mai extravagant din acel trio, dar şi cel mai frumos: semăna cu un actor celebru, cu care uneori era confundat, ceea ce îl irita şi îl încânta în acelaşi timp.
Olivier îndreptă un zâmbet larg spre Carlo şi spre celelelte două sute de persoane din jur.
Până să îşi aducă minte că, nu rareori, când îi întâlnea în împrejurări publice, amicii lui gay păreau împinşi de nevoia de autoetalare ce excludea cu pedanterie din orizontul lor până şi ideea de sinceritate, Carlo se trezi spunând:
– Nu, Paula nu-i în Londra, e la Suffolk, iar eu sunt o cârpă, simt o greaţă... Din păcate, lucrurile nu merg bine între mine şi Paula, ba chiar merg foarte rău în această perioadă, ne certăm pentru toate prostiile, ea s-a schimbat mult, parcă-i alt om, nu ştiu, uneori mă gândesc că are un amant sau ceva în genul acesta.
Făcu un efort uriaş să se oprească. Cuvintele îi ieşiseră din gură şuvoi. Ca un bun diplomat, era obişnuit să-şi măsoare vorbele, să-şi cântărească fiecare frază. Dar acum, după atâtea zile de singurătate şi proastă dispoziţie, simţise dorinţa irepresibilă să spună adevărul şi o făcuse în locul cel mai puţin potrivit şi în faţa cui nu trebuia. Olivier mormăi ceva aducând a franceză, doar ca să umple tăcerea. Simon şi George repetară la unison de două ori well şi right.
Carlo încercă să recâştige teren. Fixând paharul aproape gol, zise:
– Poate ar trebui să mai beau unul.
– Întotdeauna mai trebuie băut unul. E un precept de aur, susţinu Olivier, din nou stăpân pe limba lui.
– Chiar ieri citeam ceva despre folosirea cuvântului poate. Ţi-aminteşti, Simon? Am impresia că am vorbit despre asta.
George era întotdeauna foarte bine informat despre amănuntele nesemnificative ale vieţii.
– Poate, George, nu, poate mă confuzi cu amicuţul tău, brazilianul, cum îl cheamă?
– Poate, suspină George.
Cel puţin preţ de câteva minute conversaţia avu darul să uite de răbufnirea lui Carlo. Apoi George zise pe neaşteptate:
– Poate, Carlo, poate ar trebui să-ţi iei şi tu o vacanţă de la Paula. Ţi-ar prinde bine.
Îşi scoase din buzunar o carte de vizită şi scrise ceva cu stiloul pe verso. Adăugă:
– Uite numărul lui Sergio. Sună-l.
Carlo nu apucă să întrebe cine era sau cu ce se ocupa acel Sergio.
Terţetul deja se topise, se evaporase
în masa mondenă din jur. Dar, lăsându-l pe Sergio deoparte, de ce sugerase George să îşi ia şi el, Carlo, vacanţă de la Paula? Ce voia să spună cu acel şi tu? Paula deja o făcea? Îşi luase o vacanţă de la el?
Traducere de Doina Condrea Derer
* Textul de faţă reprezintă capitolul I din romanul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Bompiani.
