Pe aceeași temă
Moment propice
În Ungaria, Mathias Rakosi, considerat regele roşu al ţării, terminase cu potenţialii adversari din partid, încă din 1949-1950. Fostul ministru de Interne László Rajk fusese executat, baronii de partid Imre Nagy şi János Kádár se aflau la închisoare. Tot în 1949, în Bulgaria, ex-cominterniştii Gheorghi Dimitrov (acesta a participat doar la prima fază a înscenării, decedând în iulie) şi Vasil Kolarov îl lichidaseră, în urma unei farse judiciare, pe Traicio Kostov, fost şef al rezistenţei comuniste din interior şi prim-ministru. La Sofia, între 1950 şi 1951, avuseseră loc mai multe procese ale „ciracilor lui Kostov“.
Chiar în 1952, în Cehoslovacia, începuse un cutremur partinic. Stalin, bazându-se pe preşedintele Klement Gottwald, pregătise debarcarea conducerii PCC, în frunte cu secretarul general Rudolf Slanski. A urmat un proces în urma căruia 11 dintre cei 13 acuzaţi, majoritatea evrei, au fost executaţi prin spânzurare. La Moscova se simţea un val uşurel de antisemitism, generat de faptul că Stalin îşi dăduse seama că nu poate controla statul Israel, care va culmina cu vestitul „complot al halatelor albe“.
În contextul acesta, Dej a considerat că e oportun să se debaraseze de evreica Ana Pauker şi ungurul Vasile Luca, ambii cu o vechime mai mare în partid decât el şi care stătuseră, în timpul războiului, la Moscova, unde mai aveau destule legături. Şi ministrului de Interne Teohari Georgescu, care căpătase în viziunea lui Dej prea multă putere, i se hărăzise debarcarea.
„Economistul“ Vasile Luca
La sfârşitul primului război mondial, un tânăr fără studii (avea şase clase), crescut la orfelinat, Luka László (născut pe 8 iunie 1898 la Sâncatolna, judeţul Covasna) s-a înrolat mai întâi în „Divizia Secuiască“, o unitate militară formată din foşti soldaţi austro-ungari care se opuneau unirii Ardealului cu România. A ajuns să lupte ca „soldat roşu“ în trupele lui Béla Kuhn, împotriva armatei române. Devenise un bolşevic convins încă înainte de a se înfiinţa Partidul Comunist din România. Membru al acestuia de la început, s-a angajat muncitor la CFR şi a început o lungă serie de agitaţii sindicale. A participat la organizarea grevelor minereşti de la Lupeni (în 1929) şi de pe întreaga Vale a Jiului, din 1933. În paralel, a prins şi diverse funcţii în ierarhia ilegală a PCR, prima dintre ele fiind de secretar al regiunii Braşov (1924-1928), apoi a fost numit în Biroul Politic, având legături directe cu reprezentanţii Kominternului. A fost, în perioada interbelică, judecat în trei rânduri pentru activitate subversivă. A fost găsit de trupele sovietice în închisoarea din Cernăuţi, când acestea au ocupat Bucovina de Nord, în 1940. O scurtă perioadă a fost pur şi simplu funcţionar sovietic, devenind viceprimar al Cernăuţiului şi deputat în Sovietul Suprem al Ucrainei. După declanşarea ostilităţilor dintre România şi URSS, şefii săi de la Moscova i-au dat o altă destinaţie. A fost adus în capitala sovietică să organizeze redacţia în limba română a Radio Moscova şi, apoi, ca maior în Armata Roşie, să recruteze prizonieri români pentru „Divizia Tudor Vladimirescu“. Era considerat „numărul doi“, după Ana Pauker, în ierarhia membrilor PCdR exilaţi la Moscova. Întors la Bucureşti cocoţat pe blindatele bolşevice, a avut o ascensiune rapidă. A fost numit membru al secretariatului Comitetului Central al PCR, viceprim-ministru în Guvernul Groza şi, din 1947, ministru de Finanţe. Cum au ajuns tovarăşii săi la concluzia că un individ neşcolit în domeniu, care, başca, nici nu vorbea bine româneşte poate fi un mare economist şi geniu al finanţelor rămâne un mister.
Subordonarea BNR
Pentru a diminua autonomia Băncii Naţionale a României, unde rămăseseră, în ciuda epurărilor din 1947-48, diverşi funcţionari competenţi, pe 13 noiembrie 1948, instituţia a fost rebotezată Banca de Stat a Republicii Populare Române, iar titulatura de guvernator a fost schimbată în preşedinte. Preşedintele devenea automat şi adjunct al ministrului de Finanţe. În cazul acesta, fostul guvernator al BNR, Aurel Vijoli, a intrat în subordinea directă a lui Vasile Luca. Preşedintele băncii era comunist din ilegalitate, dar, totuşi, unul cu studii de economie reale, făcute în perioada interbelică.
Un salariat vechi al BNR
Aurel Vijoli se născuse la data de 12 februarie 1902 în zona Făgăraşului. Era salariatul Băncii Naţionale a României încă din luna august 1923. Era absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi îşi dăduse doctoratul în drept. În perioada interbelică avusese o carieră ascendentă de funcţionar al BNR, fiind şef de secţie, inspector şi şef de serviciu. Încă de dinainte de începerea războiului mondial avea legături cu mediile subterane comuniste. Era în relaţii amicale cu membrii celulei PCdR de la Institutul de Statistică, protejaţi de Sabin Manuilă şi Anton Golopenţia să nu fie mobilizaţi pe front. Vijoli a devenit membru ilegalist de partid abia în 1943, când se întrevedea o invazie sovietică în România. În scurt timp, a reuşit să capteze încrederea tovarăşilor, fiindcă, la scurt timp după 23 august 1944, în septembrie, a preluat de la inginerul Emil Calmanovici (judecat ulterior în „lotul Pătrăşcanu“ şi mort în închisoare) conducerea Comisiei Centrale Financiare a partidului. Luat sub aripa lui Vasile Luca şi a Anei Pauker, mulţumiţi de cum a administrat averea partidului, Vijoli a fost ajutat de partid să se instaleze la şefia BNR. Numit mai întâi administrator, a fost uns guvernator al băncii în locul liberalului tătărescan Tiberiu Moşoiu, pe 18 noiembrie 1947. În timpul mandatului său, a reuşit să păstreze în bancă mai mulţi specialişti, foşti colegi de-ai săi de dinainte de instalarea regimului comunist.
Reforma monetară – prilej de epurare
La sfârşitul anului 1951, consilierii sovietici au sugerat că trebuie aplicată o nouă „reformă monetară“ după stabilizarea dezastruoasă din 1947, care sărăcise clasa mijlocie românească. Ea trebuia declanşată în ianuarie 1952. Teoretic, scopul era să se reducă surplusul de monedă de pe piaţă şi întărirea leului. Preţurile şi veniturile populaţiei s-au redus de douăzeci de ori, monedele şi bancnotele aruncate pe piaţă aveau şi ele valori de douăzeci de ori mai mici decât cele precedente. În mod practic, pentru rezervele populaţiei, măsura a fost distructivă. Rata de schimb între un leu nou şi un leu vechi era fluctuantă, în funcţie de suma acumulată de locuitori. Ea fluctua între 20 şi 400 de lei vechi pentru un leu nou.Consiliat de către adjuncţii săi Aurel Vijoli şi Alexandru Iacob, Vasile Luca a încercat atât în guvern, cât şi în Biroul Politic al PMR să opună o vagă rezistenţă aplicării reformei monetare, pe care o vedea ca pe o măsură nepopulară. Era oportunitatea pe care o aştepta Dej să termine cu cel care-i fusese superior pe linie de sindicat, între 1931 şi 1933, şi care mai încerca să-i conteste din când în când deciziile.
Deviaţionişti de dreapta
Pe 27 ianuarie 1952, a fost publicată în Scînteia Hotărârea Consiliului de Miniştri prin care se declanşa reforma monetară. Peste o lună, pe 28 februarie, a început o plenară a CC al PMR care avea să ţină până pe 1 martie. Dej, susţinut de oamenii săi (pe atunci, căci în 1957 au „deviat“ şi ei, dar la stânga) Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, pregătise terenul. Mai întâi a fost atacat Vasile Luca, pe motiv că „a sabotat reforma monetară“. Cum, în demascările comuniste, o acuză nu venea în general singură, i s-a mai aruncat în cârcă şi o potenţială colaborare cu Siguranţa Statului, în anii 30. A urmat Ana Pauker, fiind învinuită că „a sabotat colectivizarea agriculturii“. La sfârşit, a venit rândul ministrului de Interne Teohari Georgescu, fiindcă nu a fost vigilent cu manifestările celor doi colegi şi prieteni ai săi. Aşa au ajuns trei dintre cei mai dogmatici stalinişti din România să fie stigmatizaţi nici mai mult, nici mai puţin decât cu titulatura de „deviaţionişti de dreapta“. În luna martie a fost arestat un prim lot de funcţionari ai Ministerului de Finanţe şi ai Băncii de Stat. Pe 5 martie, preşedintele băncii, Aurel Vijoli, a fost demis.
O a doua plenară a CC, cea dintre 26 şi 27 mai 1952, s-a terminat cu „execuţia“ lui Luca. Acesta a pierdut postul de ministru şi pe cel de membru al Biroului Politic, fiind chiar exclus din PMR. Încolţit şi atacat din toate părţile, veteranul conspiraţiilor comuniste a leşinat în sală. Era clar că urmau vremuri grele pentru el şi colaboratorii săi.
BNR, decapitată
Pe data de 16 august 1952, Vasile Luca a fost arestat. Urmează un fel de tornadă care îi absoarbe şi îi duce în beciurile Securităţii pe mulţi dintre colaboratorii săi de la Ministerul de Finanţe sau de la Banca de Stat a Republicii Populare Române. Sunt arestaţi economişti şi finanţişti la grămadă: Alexandru Iacob (fost ministru adjunct al Finanţelor, fost şef al organizaţiei PCR din Cluj), Aurel Vijoli (preşedintele băncii centrale), Vasile Modoran, Ion Craiu, Eugen Mendel, Egon Balász, Victor Morfei etc. Oricine e suspectat că a avut legătură cu fostul semizeu al luptei proletariatului decăzut din pantheonul roşu e în primejdie. Nu scapă de anchete brutale nici soţiile unora dintre arestaţi, cum erau Elisabeta (Betty) Luca (născută Birman, fostă voluntară în Brigăzile Roşii din Spania) sau Magdalena Iacob, care, supusă presiunilor, a încercat să se sinucidă în arest.
La bancă dezastrul a fost total. Aproape întreaga conducere a fost demisă şi arestată. Singurul care a scăpat de închisoare a fost profesorul doctor Costin C. Kiriţescu (unul dintre cei mai redutabili specilişti în economie din ţară, salariat al băncii din perioada interbelică). Şi acesta însă a fost luat la întrebări de securişti şi trimis la „munca de jos“ ca pontator la Atelierele de Prototipuri, Utilaje şi Prefabricate.
În locul celor ajunşi după gratii sau daţi afară au fost aduse „cadre cu origine sănătoasă“ fără studii sau economişti fabricaţi la repezeală, după un „curs scurt“ făcut în URSS.
Bătăi în anchetă
După toate aparenţele, se urmărea organizarea unui circ mediatic, un megaproces în genul celor de la Moscova din timpul marilor epurări de la sfârşitul anilor 30 sau al procesului Slanski, din Cehoslovacia. Fuseseră reţinuţi şi Ana Pauker şi Teohari Georgescu, de unde putem trage concluzia că, iniţial, se urmărea o inculpare a întregului grup deviaţionist. La anchete a participat un număr mare de ofiţeri de Securitate, sub comanda directă a generalului Gheorghe Pintilie (vestitul Pantiuşa). Dintre cei implicaţi, îi amintim pe căpitanul Victor Vânătoru (anchetator şi în „lotul Pătrăşcanu“), căpitanul Anghel Marin, căpitanul Enoiu Gheorghe, căpitanul Socol Petre, locotenentul major Abramovici Marcu, locotenentul major Mahler William, locotenenţii Diţă Gheorghe, Drăgoi Vasile, Puşcoci Gheorghe, sublocotenentul Avram Vasile.
„Cercetarea“ se desfăşura brutal, cu torturi fizice şi mijloace de presiune psihică. Colonelul pensionar Gheorghe Enoiu, unul dintre cei mai duri anchetatori ai Securităţii din anii 50-60, încă mai trăieşte şi încă având o pensie grasă. Într-un raport făcut în 1967, când Nicolae Ceauşescu voia să scoată la iveală, în folos propriu, unele dintre abuzurile şi crimele perioadei Dej, Enoiu a povestit cum i-a anchetat pe Alexandru Iacob, adjunct al ministrului de Finanţe, şi pe alţii din „lotul Luca“. Nici chiar el nu era convins de vinovăţia anchetaţilor, dar, din „dispoziţie de conducere“, a acceptat ca aceştia să „fie bătuţi crunt“.
În timpul lungii anchete, după cum afirmă Cicerone Ioniţoiu în dicţionarul său cu victime ale comunismului, pe 11 iunie 1954, salariatul ministerului de Finanţe Morfei Victor a fost omorât în bătaie.
Stalin mort încurcă planurile
„Tătucul popoarelor“ Iosif Visarionovici Stalin a murit pe 5 martie 1953, în timp ce ancheta era în plină desfăşurare. Lupta de la Kremlin şi instalarea lui Nichita Sergheevici Hruşciov în fruntea URSS au împiedicat montarea unui „proces-spectacol“ grandios. S-a renunţat la ideea inculpării Anei Pauker şi a lui Teohari Georgescu, care au fost traşi pe linie moartă. După doi ani de anchete dure, a fost eliberat şi fostul preşedinte al Băncii de Stat a RPR Aurel Vijoli. Cei mai mulţi dintre salariaţii băncii arestaţi au fost şi ei eliberaţi, în 1954. Totuşi, Gheorghe Gheorghiu-Dej trebuia să justifice cumva de ce a scăpat de cei din „grupul moscovit Ana-Luca-Teo“, aşa că a urmat un „proces al finanţelor“, scurt. El s-a desfăşurat pe durata a patru zile şi a fost judecat de către Alexandru Voitinovici, cel care l-a condamnat la moarte şi pe mareşalul Ion Antonescu. Vasile Luca a fost condamnat la moarte pentru sabotarea economiei naţionale şi trădare, pe 4 octombrie 1954. Alexandru Iacob, fostul adjunct al lui Luca, nu şi-a recunoscut vina şi a încasat şi el douăzeci de ani de puşcărie.
Gheorghiu-Dej s-a gândit totuşi că nu ar da bine să împuşte rapid un foarte cunoscut fost ilegalist. Scopul său, să înlăture concurenţa partinică, fusese atins. În plus, Luca, totalmente înfrânt, putea fi folosit, cât se afla în viaţă, pentru alte reglări de conturi în partid. A fost sfătuit să facă o cerere de graţiere, care i-a fost aprobată de către prezidiul Marii Adunări Naţionale. Astfel, pedeapsa i-a fost comutată la închisoare pe viaţă.
Reabilitările şi „ghinionistul“
Scăpat din arest, Aurel Vijoli a ajuns, treptat, iar în vârful ierarhiei comuniste. După o perioadă în care a avut funcţii „călduţe“ la Institutul de Planificare şi a fost şef de catedră la ASE, tocmai cel ce îi provocase suferinţa, Dej, l-a numit ministru de Finanţe, pe 19 martie 1957. A deţinut această funcţie până în 1969, când s-a pensionat. Până în 1974, a fost membru al CC al PCR, iar de atunci şi până la moartea sa (1 iulie 1981) a făcut parte din Comisia Centrală de Revizie a partidului.
Profesorul Costin C. Kiriţescu a fost pontator până în 1957. După asta i s-a permis să se reîntoarcă la activitatea ştiinţifică şi a fost angajat la Ministerul de Finanţe. În anii 70, a participat la negocierile de aderare a României la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. A condus lucrări de doctorat, printre care şi pe cea a actualului guvernator al BNR, Mugur Isărescu. În 1990 a fost numit în Consiliul de Administraţie al BNR, fiind singurul administrator care „cunoştea personal“ banca încă din perioada interbelică. A murit în anul 2002, la 94 de ani.
Alexandru Iacob a petrecut doisprezece ani la închisoare. În ciuda presiunilor la care a fost supus, nu a recunoscut niciodată că a sabotat economia naţională. Amnistiat în 1964, a fost reabilitat de Ceauşescu în 1968. A avut funcţii de importanţă medie în aparatul economic al „Epocii Ceauşescu“. Sătul de cauza căreia i se dedicase, a emigrat în Suedia, prin anii 80.
„Eroul clasei muncitoare“ Vasile Luca a avut ghinion. După ce la proces recunoscuse ce i se pusese în cârcă, fiind amăgit cu o eventuală punere în libertate, a petrecut în total unsprezece ani de detenţie în timpul regimului la a cărui instalare prin fraudă dăduse o mână mare de ajutor. Cinci ani a fost închis
într-o izolare totală, singur în celulă. Toate epistolele trimise de el din închisoare către Dej şi conducerea superioară de partid au rămas fără răspuns. A murit pe 2 iunie 1963 în puşcăria de la Aiud, cu mai puţin de un an înainte de marea amnistie în urma căreia au fost puşi în libertate deţinuţii politici. Regimul lui Nicolae Ceauşescu l-a reabilitat postum, lucru care nu i-a mai folosit la nimic.
