Pe aceeași temă
Vizuina lui Norman Manea – apărută în seria de autor a Ed. Polirom, Iaşi, 2008, 366 p. –, este cel mai recent roman semnat de prodigiosul condeier român transatlantic. Spunând această banalitate, nu observ doar un fapt de cronologie literară, ci sugerez şi că el survine după un şir de alte romane care, de la Captivi (1970) şi Atrium (1974) până la Întoarcerea huliganului (2003), cum-necum, orice s-ar crede în România, l-au consacrat pe cel care le-a scris în spaţiul literaturii universale. Rezultă de aici că romancierul are talent şi izbânde recunoscute, în mod repetat şi constant, pe mapamond, nimic în plus şi nimic în minus. Dacă, după toate astea, criticul vine şi notează că „Stilistic vorbind, Norman Manea a fost dintotdeauna un scriitor mediocru...“ (Marius Chivu) sau că „e un povestitor absent şi un stilist deplorabil“ (Mihai Iovănel), se prea poate ca instrumentele de care analistul literar se serveşte să fi suferit alterări grave la nivelul conştiinţei sale profesionale sau să fie iremediabil răuvoitor. El poate crede, desigur, că restul criticilor lumii se înşală, având dreptate, în schimb, numai şi numai, dintre români, cei asemeni lor înşişi. Dar nu cumva o asemenea ambientare aduce suspect de mult cu un straniu excepţionalism românesc nevalidat de recunoaşteri similare în spaţiul de dezbatere al literaturii universale?
Nu aş trece prea repede peste viciile de receptare din spaţiul criticii romanului. Câteva încheieri au aer de execuţii sumare, pe cât de tranşante, pe atât de greu de creditat. Iată un exemplu: „Norman Manea nu ştie să povestească, n-are acea naturaleţe a relatării, nu e un scriitor narativ, ci didascalic. Frazele sale sunt, cel mai adesea, nişte enunţuri eliptice, propoziţiile n-au carnaţie lexicală, nici modulaţie, doar un ritm sec, fracturat, sincopat, iar replicile se succed fără vreo tensiune a dialogului“ (Marius Chivu, Eseist, nu prozator, în Dilema Veche, nr. 345, 23– 29 septembrie 2010). Se înţelege de aici că, dacă nu povesteşti după tipicul socotit de critic modul potrivit al narării, nu eşti povestitor; că stilul lipsit de „naturaleţe“ – neautenticist, adică – te elimină din rândul scriitorilor buni de proză (la Iovănel, însă, e pe dos, deşi tot rău: în Vizuina dai de „copii după natură“); că dacă nu scrii asianic, vorba lui Hocke, preferând abordarea attică, eşti pierdut; dacă nu ai un ritm mai lent, mai pe-ndelete, ci unul scurt, percutant, şi un stil debarasat de lestul efectelor, redus la sintetic şi esenţial, e de rău. Nu e bine nici dacă oamenii din carte discută aşezat, calm, eventual chestiuni intelectuale, pentru că, pasămite, dialogul nu este tensionat, nu are nerv, nu e „apucat“. Se înţelege de aici că viziunea criticului se deschide numai către una dintre autostrăzile prozei de lung parcurs, anume cea pe care nu o frecventează nici Caesar, nici Tacit, nici Anatole France şi nici Huxley sau Thomas Mann (ultimii doi, mari amatori de dialoguri blege, prelungi, plicticoase).
„Norman Manea este însă un scriitor monofon“, spune mai departe Marius Chivu. Nici George Bacovia nu a fost altminteri – ca să dau o referinţă literară din aceeaşi Moldovă de unde provine şi Manea –, ceea ce nu l-a împiedicat să devină unul dintre poeţii de vârf ai literaturii noastre.
Mihai Iovănel, pe de altă parte, socoteşte că Vizuina „vampirizează necreativ şi palid nişte modele reale“, prezentând, aşadar, realităţi uşor identificabile în istoria culturală recentă, abia fardate. La antipod, Chivu respinge acelaşi roman fiindcă „Norman Manea n-are nici background-ul enciclopedic, nici ştiinţa narativă a policier-ului, precum Eco“. Din două una, atunci: ori povestea spusă de autorul new-yorkez e străvezie, prelucrând fapte reale fără prea mare transformare ficţională, ori este atât de nerealistă, de „imaginată“, încât inadecvarea provine din lipsa unei sofisticării scriitoriceşti pe măsură. Şi totuşi, consensul celor doi critici citaţi este evident. Se concede că „Vizuina nu este o carte bună. Norman Manea este un romancier inapt narativ“ (formularea lui M. Iovănel, blogul Cultura, postare din 3 octombrie 2009).
De ce, totuşi, ar scrie Norman Manea un roman în care nu povestea raporturilor dintre doi savanţi români în exil este inedită (ea reluând cu relativă fidelitate tribulaţiile prieteniei Eliade–Culianu), nici raportarea unui terţ exilat la această istorie încheiată cu dispariţiile protagoniştilor ei (autoportretul în efigie al autorului eseului critic Felix culpa este uşor de constatat aici), după cum nici căderea aceluia în capcana unui eventual atentat nu dau cont de originalitatea şi miza întregului, reprezentând piste false, simple piese din puzzle. După autorul însuşi, „Tema centrală a cărţii este exilul. (...) Teme colaterale ar fi dragostea, dictatura comunistă, biblioteca, suspiciunea, America, terorismul islamic, Holocaustul, capitalismul globalizat, computerizarea existenţei“ (dialog cu George Onofrei în Ziarul de Iaşi, miercuri, 22 septembrie 2010).
De aceea, cu atât mai atentă şi mai binevenită îmi apare întâmpinarea dedicată de Claudiu Turcuş naraţiunii lui Norman Manea: „pentru mine, Vizuina este înainte de toate mărturia dramatică a compromisurilor/negocierilor pe care omul le face pentru a rămâne viu în propria viaţă. Prozeliţi ai alienării, nebiruiţi de sorbul nostalgiei, non-eroii mortificaţi ai Vizuinii înţeleg că, într-adevăr, the entire world is a foreign soil. Pentru ei refuzul depersonalizării şi extazul vitalităţii nu constituie terapii ale exilului, ci asumarea traumatizantă, plenară a lui“. Această lectură întâlneşte intenţiile autorului, renunţând la tentaţia deformării
înţelesurilor romaneşti în virtutea vreunei leni hermeneutice. „Tipar traumatizant al istoriei şi, deopotrivă, farsă a geografiei, exilul obligă la o negociere a identităţii. Iar jocul tensionant, adesea imprevizibil, între memorie (biografia decantată) şi descoperire (biografia în progres) împovărează exilatul care ajunge fie un nostalgic, subminându-şi adaptarea în noul univers, fie un iluzionat ce se sustrage propriului trecut“, observă judicios Turcuş.
Este un excelent punct de plecare într-o călătorie care, luată pe cont propriu, ar putea duce atât dincolo de reţetarul romancierilor şi clasificarea după subgenuri (thriller, roman politic, miză esoterică etc.), cât şi mai departe decât începutul pistei indicate de autorul însuşi. Fiindcă problema rămâne dacă Norman Manea doreşte, în Vizuina, să facă o descriere sau o simbolistică a exilului. Or, traseele clişeizate pe care le adoptă – povestea despre Eliade şi Culianu spuse deja de Ted Anton într-un fel (documentar) şi de Saul Bellow într-altul (romanesc), la Manea abia vag deghizată; locul comun al tachinăriei cu deschideri eventual erotice dintre profesor şi discipolă (ca în o mie de romane, dar mai cu seamă ca în Animal pe moarte de Philip Roth); revizitarea temei atentatului la viaţa unui personaj public (Culianu, alias Mihnea Palade, dar şi Gora, pândit de o trimitere borgesiană ce ar putea anunţa un viitor asasinat, punere în abis cu azvârlire în derizoriu) – dau de gândit, datorită aglomerării şi a corespondenţelor savante dintre planuri. Referentul istoric evenimentele de la Chicago, din departamentul de istoria religiilor (1986: moartea lui Eliade şi incendierea bibliotecii lui personale; 1991: asasinarea în toaleta departamentului a profesorului Culianu), înşurubează în real ficţiunea care glosează în marginea exilului românesc, făcând din aceasta un laitmotiv al cărţii, nu şi tema ei.
Previzibilitatea condiţiei exilatului, sugerată prin recurenţa, de la un personaj la altul, a obsesiilor legate de urmărirea politică şi de posibilitatea de a fi înlăturat violent din viaţă (transformarea în victimă cu anticipaţie), de tentaţiile succesului intelectual şi erotic (speranţa realizării personale în noul ambient), ca şi de revizitarea ritualică a trecutului (capcana memoriei)... Toate acestea plasează lumea protagoniştilor din Vizuina într-un provizorat caracterizat de autoproiectarea pe un fundal grandios (exilul înseamnă ieşire spaţială şi ontică în larg, părăsirea limanului propriu în căutarea altuia, mai bun) – confruntarea individuală cu Totalitarismul, evidenţierea fragilităţii fiinţei în faţa Terorii – şi năruirea de facto în derizoriu. Iluzia măreţiei tragice sucombă în gunoi, odată cu corespondenţa triată atent. Poliţia campusului este şi ea rutinieră, dar mai ales substituită de o siluetă feminină, exotică, părtaşă, la rându-i, a condiţiei exilatului şi deci plasându-se în interiorul aceluiaşi cod; o poliţie surogat ce se confruntă cu o ameninţare surogat.
Romanul Vizuina este o farsă, tot aşa cum titlul lui nu pare să fie decât o interpretare burlescă, în registru barbarizat, hirsut, degradat dinspre uman către animalier, a toposului peşterii platoniciene. Putem şti sigur că protagoniştii, cei morţi, ca şi cei vii, ai romanului, văd bine lumea din jur şi propria lor viaţă? Îngustă, înfundată în dimensiunea telurică – vizuinele se sapă în pământ, nu-i aşa? –, protecţia întunecoasă de care beneficiază toţi exilaţii cărţii le răpeşte posibilitatea unei bune aşezări şi a realei înţelegeri a situaţiilor cu care se confruntă. O banală cursă de taxi înspre gară devine o altă capcană, încă una, plină de suspans (întâlnirea cu un alt zombi venit din Estul postcomunist, descoperirea lipsei banilor, rezolvarea nesperată etc.).
Nu e de mirare că Norman Manea scrie farse. Tot el a scris Despre clovni şi i-a ilustrat intrarea în arenă figurii de circusant a lui August Prostul. Fidel temelor sale, scriitorul îşi reînnoieşte abordările, nelăsându-se sedus de exuberanţele vreunui Macondo stilistic, nici de posibilitatea unei inventivităţi care să distragă, ci speculând cu economie de mijloace, însă cu o bogăţie apăsată a relaţionărilor, un sistem de oglinzi şi de oglindiri arhimedic. Când ai trecut prin Shoah, nu-ţi arde de floricele şi dantelării, ci ajungi ca, în căutarea sensului destinului propriu, să investighezi înfrigurat, cu sentimentul urgenţei, caracterul poliedric al vieţii.
Norman Manea, Vizuina, apărută în seria de autor a Ed. Polirom, Iaşi, 2008, 366 p.
