Pe aceeași temă
Numaidecât Bibil Tenturtoniu a ştiut că-i vorba de Vili Durdea. S-a mirat totuşi: cum de nu ştia că o să cadă în fântână? De ce nu şi-a luat cu el o scară de frânghie? Oricum, Bibil Tenturtoniu a priceput că i-a pus Dumnezeu mâna în cap. Păi salvându-l pe Vili Durdea şi-a asigurat bănuţi pe toată viaţa. La fiecare întâi ale lunii, Bibil Tenturtoniu îi va spune lui Vili Durdea, omul care ştie tot (mai puţin când o să cadă în fântână): ţin secretul şi luna asta, cât îmi dai?
Pe strada Leon Vodă stă Emil Şumbarenko, poştaşul care vorbeşte patru limbi şi înţelege alte vreo zece. Emil Şumbarenko are un câine care răspunde la numele de Azor, Şarik, Boulle şi Spot. La numele de Azor răspunde cu un scâncet lugubru. La cel de Şarik cu un lătrat furios. La cel de Boulle pufneşte nostim, dă ochii peste cap şi vine să se şteargă de pantalonii tăi ca o pisică. La cel de Spot scoate un scurt şuierat, după care năvăleşte asupră-ţi şi nu se lasă până când nu te umple tot de bale. A mai încercat Emil Şumbarenko să-l strige şi Grübchen, ori Chaparrón, ori Malandrinito, ori Tűnő, ori Gnabb, dar ori că patrupedul nu ştia de glumă, ori că accentul stăpânului era defectuos, că invariabil Azor- Şarik-Boulle-Spot, oriunde s-ar fi aflat,
începea să se învârtă rapid împrejuru-i cufurindu-se centrifugal, ca ultimul maidanez necioplit. Când îi duce amărâta de pensie lui nea Trimbale, pensionarul care nu primeşte niciodată nici o scrisoare, şi-ntârzie la o ţuiculiţă, după al treilea păhărel, sărmanul Emil Şumbarenko oftează adânc: Nea Trimbale, ce mai încolo-încoace, câinele meu e-o secătură, aşa-mi mulţumeşte că l-am învăţat limbi străine: mi se cacă de zor pe covoare. Nea Trimbale nu primeşte el nici o scrisoare, dar asta nu-nseamnă că-i mai prost decât cei care primesc. Aşa că-i spune: nu-l mai striga pe străineşte şi-ai să vezi cum se dă pe brazdă. Că uite, să-ţi spun drept, cât sunt eu de bătrân, dacă m-ai striga cu numele-alea chisnovate, nu ştiu zău ce-aş fi-n stare să fac... Emil Şumbarenko dă din cap, mai dă pe gât un păhărel şi adaugă: Mata... în fine... iartă-mă că-ţi spun... în afară de română, şi-aia de baltă, nu rupi nici o altă limbă, în timp ce Azor-Şarik-Boulle-Spot ştie deja patru şi-i păcat să se oprească aici...
Pe strada Leopardului toţi oamenii vorbesc nemţeşte. Unii ştiu şi română sau maghiară, dar preferă almanda, cum spune Gimy Clemanteau, profesorul de franceză ce vorbeşte singur pe stradă căci nimeni nu ştie să-i răspundă în limba lui Voltaire. Franceza, româna, maghiara, limbile înghiţite de Leopard dintr-o singură suflare. Şi te-ntrebi până unde o să meargă această discriminare, având în vedere că într-o noapte vechea plăcuţă stradală a fost înlocuită cu una pe care scrie Leopardstrasse. Iar după vreo săptămână garajele de pe întreaga stradă purtau cu toate plăcuţe pe care scria Nicht Stationiert. Şi la prima regen care a căzut am aflat că Herr Calafeteanu este vinovat de toate acestea, că a şi mărturisit în direct la postul Gesundheit TV, afirmând că a fost o glumă, „ca acelea care se practică în tot Occidentul şi nimeni nu se supără“, a completat dânsul fără să ne spună cine a dat bani pentru zecile de plăcuţe şi dacă tot o glumă este şi aceea ca absolut nimeni să nu-i răspundă profesorului Gimy Clemanteau în limba lui Voltaire, ba nici măcar în aceea a lui Goethe.
Pe aleea Leorda sunt doar două case, la numerele 5 şi 16, restul au fost demolate. Să auzi vorbindu-se nemţeşte şi englezeşte şi italieneşte şi spanioleşte pe-o stradă numai maidane colcăind de gunoaie şi de câini de pripas ţi se pare mai straniu decât dacă ai auzi un concert de coyoţi pe scena Scalei din Milano. He-he, spune domnul Permilcar Solonteanu de la numărul 5, profesorul cu lorgnon şi lavalieră, păi cum credeţi dumneavoastră că am rezistat atâţia ani? Dacă-i spui rahatului merde şi hoţului ladro ţi se pare că mizeria se evaporă cumva, ba chiar că miroase a levănţică. Iar doamna Perena Talpă, gimnasta de renume mondial, îţi flutură pe la nas lunga ei eşarfă violetă mărturisindu-ţi: I trust in words that strangle me slowly opening a world where I meet Isadora Duncan... Iar Krikor Sivelian te apucă zdravăn de umeri şi te zgâlţâie bolborosindu-ţi la ureche: He, noi uitat romina care demolat sufletu la noi; orice alta limba aripi pune la noi şi la zile – şi-ţi continuă în armeneşte încleştându-şi şi mai mult degetele în bietul tău cojoc de oaie care nu-i vinovat cu nimic că nu pricepe iotă din ciudatele credinţe ale poligloţilor leordeni.
Pe strada Lespezi, nu se ştie de ce, pentru nevoile zilnice oamenii vorbesc în cifre. Dimineaţa, când Ana Curcă îl întâlneşte pe vecinul Ion Prăvale, în chip de salut ea îi strigă Un-Doi-Trei în germană, iar bărbatul îi răspunde cu Un-Doi-Trei în franceză. Mahmur încă după cheful de azi-noapte, Benjamin Policală îi arde una după ceafă lui Rică Dobre şi-i şopteşte cu subînţeles 6! în maghiară, la care Rică Dobre îi întoarce scatoalca jubilând în rusă: 66! Când se bat vecinii între ei, în loc să se-njure ca tot omul, ei se apostrofează doar cu 99! ori chiar cu 999! Iar atunci când se ajunge la dat borşul, spart nasul ori stâlcit ochiul, în culmea furiei, adversarii emit fatidicul 99.999!, adică nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă! De pe margini, suporterii se hlizesc şi-i încurajează, pe rând, cu: 5 + 1! ori 51, nenicule! E o plăcere să-i vezi în parc pe pensionarii Ilie Oaie şi Vilu Midrea şi Aurica Scobă şi Bică Rinu şi Dodu Pache şi Ilir Tobic gratulându-se cu poreclele caraghioase şi melancolice, care le-aduc aminte de tinereţea lor pe malul gârlei, respectiv cu 272, 727, 383, 838, 161, 616... Iar nepotul Auricăi silabisind de zor sate-dosate
în timp ce-o arată cu degetul şi-o bombardează cu pietricele pe mătuşă-sa. Ca să nu mai vorbim că zumzetele bucuroase de 92!, 92! 92! se-aud toată ziua de sub copertina cu mese de şah, de fiecare dată când unul dintre jucători îi ia o piesă adversarului, iar când îl face şah-mat corul de 922!, pe mai multe voci, răsună mai abitir ca acela al armatei. La înmormântări jelaniile de 11, 111, 1111, 11111 în toate limbile nu mai contenesc, iar dricarul, de pe capră, îşi îmbie caii cu mângâioasele îndemnuri de 00, adică zero-zero, poartă-n casă, dragii tatii!, de obicei numai în română şi rusă!
Pe Intrarea Letea, locatarii celor câtorva căsuţe vorbesc germana, rusa şi franceza, iar proprietarii apartamentelor din blocul L 12 numai engleza. La nevoie, se înţeleg între ei în română, dar o fac cu o vădită silă. Virginica Colibaşi, de exemplu, găseşte că mai curând cumpără două hârdaie cu leandru pentru cele două balcoane, având prilejul să-i zâmbească superior vânzătoarei de la Ikea: Please, two oleanders! decât să se coboare până acolo încât să ia de la baba Floarea din piaţă muşcate şi zambile ale căror simple nume româneşti o oripilează. În schimb Gică Ralea şi Silviu Licurici se-nţeleg la cataramă în rusă şi germană, dar înjurăturilor şi cifrelor le dau drumul cu mare plăcere în română. Căpitanul Radu Şovăială îşi taie unghiile cu o veche forfecuţă Solingen şi ţâţâie admirativ din buze: Der Almander, domnule! Iar Maria Făbricuţă, croitoreasa, probează şi surfilează rochii pe mon vieux mannequin oftând: Oh, ma mère loie... Lui Gar Niblea, cizmarul, îi face o deosebită satisfacţie (sexuală, cred unii) să încerce pantofii clienţilor pe propriul picior şi să-şi şoptească în barbă: Menia malcika piatka!, vădit încântat că are o talpă de copil. După cutremurul care a avariat grav etajele superioare ale blocului L 12 şi majoritatea căsuţelor de pe stradă, i-a strivit sub dărâmături pe Ilie Timbrea, Gogu Kempes şi Teodor Bâlă, i-a rupt un braţ Virginicăi Colibaşi, l-a decapitat pe Iuliu Rov, pictorul, cu câteva clipe înainte să se spânzure de şasiul comandat pentru imensul său tablou pe care nu reuşea să-l picteze de doi ani de zile (Destin de mare pictor!, au scris ziarele) şi i-a redus la minimum minimorum emisia coardelor vocale lui Costin Bimburlancu, tenorul, o săptămână întreagă, într-un elan confratern nemaiîntâlnit până atunci, toţi locatarii de pe intrarea Letea au vorbit între ei numai şi numai în româneşte. Decum coardele vocale ale tenorului şi-au revenit din sperietură, acesta şi-a reluat repertoriul în italiană. Odată cu primul spectacol de după cutremur cu opera Aida, toţi ceilalţi locatari au revenit şi ei la vechile deprinderi lingvistice.
Pe strada Levarda Ion, serg. stă Ghiţă Sfeşnicu, paracliserul. Cu toţii, credincioşi şi necredincioşi, s-au obişnuit să-l audă repetând întruna Menia nicevo! şi nici nu se mai gândesc să-l întrebe ce sens are exclamaţia când bucuroasă când întristată a omului cu buzunarele doldora de capete de lumânări şi cu beţe de chibrit înfipte ţanţoş la rever. Iar atunci când îi taie calea o pisică neagră, megieşii se distrează căci ştiu de-acum că ore încheiate buzele lui Ghiţă Sfeşnicu vor bolborosi mânioase: La putaine! La putaine!, chiar dacă se află în biserică, în timpul slujbei părintelui Dezideriu, iar acesta din urmă, cum simte că se iscă rumoare în colţul bătrânului, măreşte volumul vocii sale profunde de bas şi-o îndreaptă spre cupola intens reverberantă, de unde coboară creştineasca iertare a păcatelor noastre ale tuturor.
Pe strada Lianei stau doi gemeni: Liviu Mandibulă şi Grigore Mandibulă. În timp ce Liviu cunoaşte nenumărate limbi străine, Grigore nu cunoaşte niciuna. Aşa că motanul s-a ataşat de Grigore care-l strigă invariabil Grig şi nu-i îmbârligă mintea cu tot felul de nume străineşti care-l sperie care mai de care. Iar broasca ţestoasă Puck îl iubeşte la nebunie pe Liviu care o strigă şi Beatrice, Ann, Kalinka, Ofélie, Elisbeth şi în multe alte feluri care o fac să se închipuie înotând pe fluviile şi oceanele lumii şi ronţăind alge şi trestii şi alte bunătăţi exotice. În ziua când a dispărut Puck, Liviu a fost convins că la mijloc trebuie să fie necioplitul de frati-su. Cine altul decât lipsitul ăsta de perspectivă, care-o să moară cu limba română de gât, ar fi în stare
să-mi facă aşa ceva? @sta de-o teapă cu motanul lui naşparliu, ăsta cu mintea lui îngustă, grigoriformă, ăsta cu... ăsta cu... Când motanul a căzut de pe balcon şi, străbătând cele şapte etaje ce-l despărţeau de pământ, s-a sculat, s-a scuturat puţin şi-a început să miaune ca de obicei când vrea ca Grigore să-i dea atenţie, Liviu n-a mai putut răbda, s-a dus şi l-a apucat pe frati-său de gât. Strângea câte puţin şi-l întreba: Où as tu caché Ofélie? Mai strângea încă puţin şi-l iscodea: Where have you hidden Ann? Încleşta încă o ţâră degetele şi-i şuiera în ureche: Gde tâ scrâval Kalinka? Şi aşa mai departe, vrând ca măcar în ultima clipă să-l înveţe şi pe disgraţiatul de Grigore tot atâtea limbi străine câte cunoştea el. Dragostea de frate nu se dezminte niciodată.
(Fragmente din volumul Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului, sub tipar la editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj)
