Pe aceeași temă
Integrând într-un scenariu coerent studiile sus-amintite, volumul apărut în vara acestui an încheie melancolic un proiect obsedant şi se înscrie, logic, în datele unei „filozofii“ personale. O filozofie din care fac parte şi ideile despre relaţia dintre modernitatea „recentă“ şi nihilism, şi teza schimbării subiectului istoric, şi reconstrucţia fantasmatică, excentrică dar seducătoare, a cosmosului medieval din Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante... Depăşirea relativismului contemporan prin transgresiunea spirituală pare a fi tema dominantă a gândirii lui Patapievici, centrală şi în Ultimul Culianu.
Dacă autorul Divinei Comedii şi al lui Vita nuova reprezintă pentru el excelenţa gândirii creatoare a Evului Mediu crepuscular, discipolul favorit al lui Eliade e privit ca o combinaţie ideală de excelenţă academică şi deschidere metafizică, de specializare şi „genialitate“ vizionară, ultim avatar de „om universal“ în modernitatea noastră târzie. Mai mult: ca un autentic savant-profet, intrat în posesia pietrei filozofale şi, drept urmare, supus „cenzurii transcendente“ (în sensul lui Lucian Blaga) chiar când era pe cale de a reprograma, printr-o formă de magie cognitivistă, mentalul unei umanităţi aptere ce şi-a pierdut credinţa în unitatea spiritului...
Interesant e că, spre deosebire de alţi comentatori avizaţi precum Matei Călinescu sau Dan Petrescu, care discută gândirea epistemologică a „ultimului Culianu“ ca reflex al „dez-eliadizării“ discipolului, în urma revelaţiilor negative privind trecutul legionar al maestrului, Patapievici îi analizează (deliberat) evoluţia în afara oricăror condiţionări istorice şi politice, ca pură aventură spirituală şi tentativă de evadare din captivitatea „gnostică“ a lumii. Asasinarea lui Culianu este explicată inclusiv metafizic, printr-o teorie – inspirată de Jung – a „concomitenţei“ între „cenzura transcendentă“ şi reprimarea politică, ceea ce ne plasează pe terenul indemonstrabilului. Şi asta chiar dacă Patapievici are grijă să ne avertizeze că a utilizat „ipoteza cenzurii transcendente ca pe un cifru al misterului şi al inacceptabilului“, iar „ipoteza de filozofia culturii pe care am făcut-o nu trebuie nici o clipă să ascundă scandalul crimei“...
Una dintre ţintele cărţii de faţă o reprezintă reconstituirea „metodei universale“ pe care tânărul Culianu o căuta în primele sale studii despre Renaştere, iar maturul a desprins-o din logica sistemului binar de generare al gnozelor dualiste occidentale. Această reconstituire hermeneutică – coerentă şi, adesea, strălucitoare – a intenţiilor autorului are loc printr-un soi de reducţie fenomenologică şi fără a revendica o competenţă de specialist în domeniile de expertiză ale lui Culianu. Însă nu numai intenţiile autorului au fost avute în vedere, ci şi cele ale Autorului... Desfăşurată sub semnul jocului secund al minţii, al manticii (ludibrium, „ghicitoarea“ cifrului universal) şi al fragmentarului, reconstituirea porneşte, arheologic, de la şantierul unei lucrări abandonate, imperfecte, de tinereţe (Iocari serio), continuă cu o radiografiere atentă a lucrărilor şi a descoperirilor care l-au impus în mediile ştiinţifice internaţionale pe savantul român (Eros şi magie în Renaştere, Gnozele dualiste...) spre a sfârşi cu examinarea pasionată a şantierului unor studii abia schiţate, proiectate sub semnul urgenţei după intrarea în posesia metodei expuse în Arborele gnozei. Căci, dacă Gnozele dualiste... avea un caracter preponderent istoric, rescrierea ei din Arborele..., „opera paradigmatică a ultimului Culianu“ are un caracter marcat epistemologic: sub aparenţe anarhiste (stimulate de Paul Feyrabend) şi structuralist-computaţionale, inspirate de matematica fractalilor (forjată de Benoît Mandelbrot, extinsă de Rudolf von Bitter Rucker) şi de morfodinamica obiectelor naturale (expusă de biologul DArcy Wentworth Thompson), ea regăseşte, pe filiera descoperirilor lui Frances Yates şi Giorgio Agamben despre semnificaţia Renaşterii, gândirea magico-hermetică a lui Marsilio Ficino, Raymundus Lullus şi Giordano Bruno, filtrată prin monadologia lui Leibniz.
Reconstituirea amintitei evoluţii îi reuşeşte admirabil lui Patapievici şi constituie, neîndoielnic, miezul cel mai creditabil al cărţii sale. Perspicacitatea speculativă a hermeneutului trecut prin arcanele ştiinţelor exacte se desfăşoară aici cu o impecabilă acurateţe a demonstraţiei, urmărind logica internă a surselor lui Culianu pe firul istoriei ideilor şi scoţând la iveală, convingător, „continentul scufundat“ al gândirii savantului. O gândire ştiinţifică al cărei cifru secret – lasă a se înţelege eseistul – e de natură magică şi hermetică, indicând un profil de „magician cognitiv“. Rămâne totuşi întrebarea în ce măsură această mathesis universalis poate fi evaluată în sine, având în vedere faptul că nu a fost decât schiţată, în nici un caz testată şi suficient validată de comunitatea internaţională a specialiştilor... Cu atât mai mult cu cât ea a generat şi destule reacţii ironice (pentru Giovanni Cassadio, de pildă, „ultimul Culianu“ ar fi „un Gabrielle dAnnunzio al istoriei religiilor“). Vorba lui Noica: „n-a fost să fie“. Aşa stând lucrurile, apare întru totul legitimă discutarea „teologiei complete“ a lui Culianu („rămase mute“ în absenţa autorului ei) sub semnul virtualităţii, al lui ca şi cum: „...ca să îi înţeleg mai bine metoda, i-am tratat contribuţiile ca şi cum ar fi fost valide. Acest procedeu nu este o suspendare a spiritului critic (faptul se poate vedea din obiecţiile cu care am însoţit unele dintre afirmaţiile sale), ci o decizie metodologică impusă de necesităţile reconstrucţiei teoretice“.
Foarte ingenioasă – dar şi controversabilă – e teoria culturală a „ultimului“, pe care Patapievici o avansează de la bun început cu un pathos nu întotdeauna bine controlat („rădăcina acestei dureri“ etc.), jucând pe tâlcul omonimiei parţiale dintre „cezură“ şi „cenzură“. La urma urmei, nu obişnuim să discutăm, de atâtea ori, opera unui creator excepţional segmentând-o prin formule ca „tânărul X“, „celălalt Y“ sau „ultimul Z“? Vorbind despre „ultimii“ Kant, Nietzsche, Wittgenstein (dar şi Flaubert sau Montherlant!), „aflaţi în «dincolo»-ul propriei lor opere, căreia n-au făcut decât să-i cartografieze limitele“, Patapievici are în vedere o situare a creaţiei din ultima parte a vieţii acestora într-un orizont metafizic, transfigurator: o neaşteptată „cezură“ a gândirii face din creatorul în speţă un „alt om“, intrat în posesia unei chei a atingerii perfecţiunii cognitive şi, prin aceasta, condamnat la moarte de „cenzura transcendentă“. Dintre toate, analogia cu Nietzsche apare cel mai des invocată, deşi „Nici o nebunie în cazul lui Culianu. În loc, o explozie de luciditate. Dar, ca şi la Nietzsche, spectatorul înminunat resimte un acut sentiment de «posesie»; ultimul Culianu crea răpit de zei, concepea confiscat de mania divină (…) Vedea posibilul logic ca şi cum ar fi fost deja actualizat şi scruta dezvoltările sistematice ale obiectelor ideale aşa cum noi întrezărim, printre copacii deşi, luminişul spre care se varsă cărările. Amatorilor de mistagogii epistemologice proiectul unei mathesis universalis capabile să rezolve o dată pentru totdeauna problema unităţii tuturor culturilor şi a tuturor teoriilor posibile, din trecut şi din viitor, imaginabile ori deja imaginate, i-ar putea apărea ca nefiind altceva decât schiţa celei mai îndrăzneţe arme teologice pe care omul modern a imaginat-o vreodată pentru a putea să pătrundă în misterul Creaţiei. Rolul central pe care, în concepţia lui Culianu, anume religiile îl joacă în programarea şi înarmarea cognitivă a minţii umane pare a le da dreptate. În ultimă instanţă, doctrina ultimului Culianu este o teologie completă.
Ea îl conţine, prin elucidarea minţii creatorului, şi pe Autorul lumii. Căci, în teologia lui Culianu, cunoaşterea lumii este echivalentă cu elucidarea minţii, iar gânditorul care descoperă mecanismul prin care e produsă istoria se substituie cognitic Creatorului care a inventat-o“. Lăsând la o parte avântul liric – stimulat pesemne de presentimentul rezolvării „enigmaticului fractal Culianu“ –, la o asemenea cunoaştere luciferică, „cenzura transcendentă“ apare cumva în firea lucrurilor. Asta, dacă nu admitem că asasinatul putea fi comandat de un hermeneut aflat, ca la şah, cu o mutare în faţă... Miza devine ameţitoare dacă ne gândim că – potrivit demonstraţiei lui Patapievici – victima avea datele unui savant absolutist pătruns sub acoperire (ketman?) în citadela academică a relativismului pe care tinde să-l arunce în aer cu armele acestuia. Desigur, a interpreta asasinarea lui Culianu printr-una dintre povestirile sale favorite (Moartea şi busola de Borges) e un exerciţiu intelectual care s-a mai făcut. Numai că „ipoteza de teoria culturii“ pe care o avansează Patapievici ne duce direct – cum observa de curând Alexandru Budac în Orizont – pe teritoriul mitului şi al literaturii fantastico-ezoterice. Altfel spus, se non è vero, è ben trovato... Gândirea raţională cedează astfel locul gândirii mitice sau mito-poetice, iar raţionalitatea analitică e abandonată în favoarea unei afectivităţi romantice exaltate, unde eminescianismul „decepţionist“ întâlneşte complexele localiste ale culturii române. Să se observe de câte ori apare cuvântul „absolut“ în comentariul extras pe coperta a patra despre Eliade şi Culianu: „...Amândoi s-au ocupat de religii şi au căutat realul absolut în toate formele de realitate cotidiană. Amândoi au biruit lumea, ajungând mari savanţi recunoscuţi de toţi; şi amândoi au încercat să realizeze în mod subversiv absolutul – unul cu îndrăzneala savantului universal, celălalt cu străfulgerarea savantului revoluţionar.
Descoperirile lor ar fi putut schimba din temelii o cultură. Dar (...) odată ei plecaţi, noi am recăzut în întuneric. Bâjbâim, complet lipsiţi de geniu“. S-ar zice că „eternul adolescent“ din Zbor în bătaia săgeţii preia iniţiativa şi că „ruptura de nivel“ invocată în cazul gândirii „ultimului Culianu“ se regăseşte chiar la nivelul concepţiei lui H.-R. Patapievici printr-o relaţie de identificare entuziastă, în oglindă, cu „obiectul“: „La scrierea articolelor care au stat la originea acestei cărţi, am fost purtat de entuziasm: entuziasmul faţă de descifrarea unei gândiri excepţional de ingenioase. La rescrierea lor (şi la facerea cărţii), am fost permanent însoţit de tristeţe: tristeţea pricinuită de ireversibila irosire a unei gândiri geniale. Prin urmare – studiile, cuceririle, înfrângerile. Cartea (...) este şi bilanţul meu personal“. De fapt, în toate cărţile sale cu miză vizionară, Patapievici face un salt de pe terenul creditabilului, al excelenţei hermeneutice sau al rigorii speculative pe tărâmul „absolutului“ indecidabil şi al „visului chimeric“ trăit cu ochii deschişi. Sfidând avertismentul lui Wittgenstein, după care „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă“, el se plasează astfel, riscant, în zona lui cest à prendre ou à laisser.
Horia-Roman Patapievici, Ultimul Culianu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, 238 p.
