Pe aceeași temă
Delicateţea celui ce observă, cu infinită răbdare, armele sale inofensive (însă, în egală măsură, iritante pentru agresor), cum ar fi tăcerea, refuzul comunicării de tip superficial, retragerea în rutina muncii, se află în contrast total cu acuitatea, cu „răutatea“ observaţiei, cu talentul de a caracteriza (şi, Dumnezeule, aici, pe lângă portretul indirect al Observatorului, ţinta şi Obiectul sunt poetul, soţul şi tatăl Adrian) în două cuvinte, clădind un edificiu al ridicolului din câteva cărămizi arse. Tristeţea care străbate paginile acestui jurnal (fragment de jurnal, mai bine zis) face însă ca ridicolul acesta să nu fie total, să nu se transforme în caricatură. Ajungi, citind, să nu te „amuzi“, ci, mai curând, să suferi odată cu cel care priveşte, să te simţi revoltat: „Cu ani în urmă, la Cluj, invitaţi de Nana să petrecem o seară împreună, ea se dusese la bucătărie, care era la capătul unui culoar întortocheat, să aducă gustările. Adrian a urmat-o imediat, ca s-o ajute. Stăteam de vorbă în sufragerie cu soţul Nanei de ceva vreme, când acesta s-a precipitat într-un salt spre bucătărie. Am rămas să-i aştept, nebănuitoare pe atunci de nimic rău. S-au întors doar bărbaţii, cam agitaţi, ciufuliţi şi fără platouri. Şi, fără nici o explicaţie, am părăsit în grabă casa prietenilor noştri... Chiar şi după atâta vreme de la crizele lui de orgoliu masculin rănit, mă simt ofensată de slăbiciunea lui. Nana n-ar fi mers niciodată până la capăt. La insistenţele lui, a preferat să-l poarte cu vorba, să-i ţină nădejdea trează că va veni o zi când va ceda. Citind în cheie corectă Fântâna somnambulă, înţelegi cum au stat lucrurile“.
Ciocnirea asta dintre o trestie poate prea gânditoare, o fiinţă introvertită, expresie pură a delicateţii şi un tip vulcanic, histrionic, totalmente egoist nu se poate solda altfel decât prin aparenta înfrângere a celei dintâi. Înfrângerea celui ce, de la bun început, renunţă la aparenţe ca mijloace de exprimare. Adevărata relaţie a diaristului este cu cei doi copii, pe care-i urmăreşte cu atenţia unui om de ştiinţă pasionat de subiectul cercetării (a nu se înţelege că atenţia sa este una „ştiinţifică“, însă notaţiile sale nu au de-a face cu realizările celor mici, ci se concentrează asupra evoluţiei lor „microscopice“, asupra micilor victorii ale personalităţii în formare etc.). Absenţa tatălui (absent chiar la naşterea micuţului Andrei, abia venit dimineaţa din boemie) implică o atenţie cu atât mai puternică din partea mamei: „Îi place la nebunie plimbarea. Nu-i place s-o îmbraci/dezbraci. Cel mai la larg se simte în pielea goală. Îşi studiază cu atenţie buricul. Îi spune frăţiorului, cu aerul că nu greşeşte, Căcătosule. Nici unul dintre noi nu foloseşte termenul în această formă originară a lui. Posesivă cu mine, dar, când cel mic plânge, îmi spune cu convingere:
Du-te! Tot ce i se face lui vrea şi ea. Îşi reprimă cu splendoare gelozia, dar, când el doarme, îmi cere să povestesc întâmplări cu ea, când era bebe. După fiecare poveste zice: încă una! Şi mă acaparează: «Stai cu mine, uite, ti iau di gât. Pupă-mă!» Cu aceste formule magice scapă şi de pedeapsă. Îi speculează pe cei slabi, care i se supun uşor. Celui mic îi spune cu ceremonie: Sălumâna, sărutându-l până la umăr şi îndărăt. N-o face niciodată fără spectatori“. După histrionismul şi egoismul vulcanic al tatălui Adrian, micuţul histrionism al copilaşilor (observat cu aceeaşi precizie aplicată) e un contrapunct emoţional care, cred, dă adevărata măsură a valorii acestui Jurnal.
Un alt element care face din Jurnalul acesta o adevărată bijuterie este intercalarea notaţiilor diaristice cu poeme sau, în cazul bursei în State, cu fişe de lectură din opera lui Eliade. Bursa vine, aparent, ca o încercare de desprindere dintr-un mediu sufocant, unde absenţa lui Adrian este alternată doar cu o prezenţă chinuitoare, agasantă, acaparantă.
Soţie/mamă/dactilografă, „naratoarea“ priveşte, dintr-o dată, un peisaj cu totul şi cu totul străin, îşi mărturiseşte cu infinită candoare uimirea în faţa unei Americi menite a repune pe picioare o relaţie în care, de fapt, nu mai crede nimeni. Bineînţeles că aparenta gură de oxigen îşi va revela destul de repede componentele otrăvite: vecina de cămin care insistă să ţină cursuri de pronunţie cu poetul român etc. Am observat, aşa cum era de aşteptat, două chei de lectură ale acestui Jurnal: pe de o parte, cea senzaţionalistă, unde poetul Adrian Păunescu e desfiinţat de aşa-zisele pagini de cultură ale cotidienelor, şi cea echilibrată, a criticilor de profesie, care pun accentul pe interioritatea discursului, pe delicateţea şi „amărăciunea“ (Daniel Cristea-Enache) unui diarist lucid. Bineînţeles că a doua cale este şi cea potrivită lecturii, dar n-ar trebui nici să ocolim aspectele absolut savuroase (pentru noi, dar şi pentru istoria subterană a literaturii) ale relaţiei dintre cei doi soţi. Haideţi să recunoaştem că episodul în care Adrian Păunescu îi mărturiseşte tinerei soţii însărcinate că mai are două fete gemene, cu o femeie căsătorită, apoi modul în care le manipulează emoţional pe cele două femei în vederea întâlnirii este... senzaţional.
La fel de reuşit creionate (dar şi de dureros resimţite) sunt portretele, de roman realist, ale bărbaţilor „decisivi“: tatăl scriitoarei, cel a cărui purtare tiranică o face să se căsătorească de tânără, şi socrul, deportat pentru o vreme în închisorile comuniste, apoi implicat activ în cariera poetic/socială a fiului, care nu şi-ar fi ales prea bine soţia („Duminică, cu socru-meu la un meşter în fier forjat, pe undeva prin Giurgiului, staţia Drumul Găzarului. I-a căşunat să ne pricopsească cu obiecte şi corpuri de iluminat din fier forjat, cum spune că a văzut el la case mari. Dar făcute pe gratis. Sunt disperată de lipsa lui de gust şi de zgârcenia lui dovedită.“). Antologic episodul bătrânei aduse de socru în casă pentru a-l sluji pe „boierul“ Păunescu, pentru a-i aduce pantofii, de pildă. Dar, la fel de frumos, din toate punctele de vedere, acest portret al tânărului poet Adrian Păunescu: „Erau timpuri când ne adunam câţiva prieteni, la noi acasă, de obicei, ca să scriem pe o temă dată. Deschideam Biblia şi puneam degetul pe un verset la întâmplare. Transcria fiecare pe foaia lui acel verset, ca prim vers al poemului încă nescris. La sfârşit tăiam versetul şi rămânea doar ce era al nostru. Scriam după puteri şi ne citeam timoraţi, dacă nu chiar invidioşi pe producţia cu care ne copleşea întotdeauna Adrian. Rar de tot reuşeam şi eu două-trei texte. În zilele lui bune, Ilie Constantin reuşea să scrie uluit până la opt poezioare, căci el scrie scurt. Iar Adrian ne umilea scriind nouăzeci“.
Excelent redată atmosfera mâncătoriilor interscriitoriceşti, degradările de la România literară la Luceafărul, schimbările de redactor-şef, ambiţiile tinereşti sau nu... Şi un superb portret al lui Mircea Eliade admirat în timpul unui curs (la fel de emoţionantă atenţia cu care tânăra poetă rămâne uimită de dezinvoltura studenţilor americani) sau în propria casă, atenţia cu care Christinel îi urmăreşte fiecare mişcare...
Pentru mine, rămân însă antologice paginile „primelor case“, ale mansardei din blocul Dalles („fascinaţia centrului“), de unde tocmai se mutase Eugen Simion, paginile mizeriei extreme, ale tinereţii, din păcate, nefericite (în comparaţie cu prima parte a căsniciei, cea din Berceni, asimilată începutului, promisiunii): „Ţevi străvechi, urât mirositoare. Şi apa din cadă, care nu se scurge niciodată complet din cauza unor denivelări din construcţie. Robinete care-ţi rămân în mână şi duşul care bate ţâfnos în perete. În zilele cu vântoase, curentul strecoară fantome pe sub preşuri. Vara e o căldură de infern, dându-i copilului coşmaruri. Un calorifer gigantic, dar încălzind iarna doar câţiva segmenţi, fenomen obişnuit la ultimul etaj. Parchetul scufundându-se sub paşi, o călcătură tare, o călcătură moale, înclinându-se a o punte de corabie mâncată de cari. Huruitul liftului, ziua şi noaptea. Terasa de numai un metru pătrat, dând spre gura crematoriului de gunoi“.
Mă gândesc că în romane, şi nu neapărat în cele proaste, o asemenea tinereţe e răscumpărată printr-o nouă viaţă, calmă, poate nu frumoasă, dar liniştită, care începe apoi... Din păcate, un asemenea spirit/aliaj de luciditate şi delicateţe nu cred că poate fi fericit vreodată. Sau mulţumit. Cel puţin, temperamentele vulcanice au parte şi de „suişuri“...
Constanţa Buzea, Creştetul Gheţarului. Jurnal 1969-1971, Humanitas, 2009
