Bucurestiul Cultural, nr. 100 - Salvarea vine din credinţă şi din cultură

Filipissima, cum i se mai spune cunoscutei soprane Felicia Filip, este una dintre valorile de excepţie ale belcantoului din România şi din lume. S-a născut în anul 1959 la Slatina (jud. Olt). A făcut studii strălucite de canto la Conservatorul din Bucureşti, clasa prof. Georgeta Stoleriu, după ce peste 10 ani studiase vioara. A debutat la Braşov, iar din 1991 este solistă a Operei Naţionale din Bucureşti. A cântat pe cele mai mari scene de operă din lume – la Londra, Viena, Basel, Hamburg, Nancy, Barcelona, Toronto ş.a.m.d. – toate marile partituri ale repertoriului universal. Dar succesul său de referinţă este Traviata, rolul Violettei în interpretarea sa fiind remarcat ca o creaţie dintre cele mai emoţionante şi personale. A cântat alături de cei mai mari interpreţi ai lumii, sub bagheta unor dirijori celebri şi a obţinut o mulţime de premii, fiind singura cântăreaţă care a luat toate premiile Mozart. După modelul celebru al sopranei franceze Montserrat Caballé, a cântat rock simfonic, alăturându-se cunoscutei trupe de rock Iris, cu care a scos şi un album. Este distinsă cu Ordinul Meritul Cultural al României în grad de Comandor. Din 1991, este căsătorită cu Cristian Mihăilescu, regizor şi director general al Operei din Braşov, alcătuind un cuplu apreciat în 2009 ca cel mai frumos din România. Munceşte mult, în fiecare zi îşi exersează vocea, iar apariţiile sale în public sunt o bucurie pentru cei care-i apreciază calităţile excepţionale vocale, căldura interpretării şi ţinuta de regină.

Stimată doamnă Felicia Filip, care au fost cele mai frumoase momente din prodigioasa dumneavoastră carieră?
Dumnezeu m-a binecuvântat cu o viaţă artistică minunată, cu evenimente ce nu pot fi uitate, trăite pe patru continente. Aşa încât îmi este greu să aleg doar câteva. Poate primul premiu internaţional de la Barcelona, obţinut în primii ani ai studenţiei, premiera de la Limoges – Franţa, cu Elixirul dragostei de Donizetti, când am mulţumit la aplauze de mână cu regizorul spectacolului, Cristian Mihăilescu, soţul meu, sau finalul spectacolului cu Traviata de pe scena Operei din Bucureşti, susţinut de ziua mea, când tot publicul mi-a cântat La mulţi ani!

Ce consideraţi că mai aveţi încă de cucerit?
Fiind în plină carieră, am foarte multe proiecte care, desigur, vor aduce accente în plus, unele, sunt sigură, inedite profilului meu artistic. În genere, îmi doresc cu ardoare să contribui ca un număr tot mai mare de oameni să iubească marea muzică, autenticele valori culturale.

Se vorbeşte azi de o revenire spectaculoasă a publicului în sălile de operă. Contribuie la asta cred şi interpreţi ca dvs., care sunt dublaţi de artişti dramatici. Cum v-aţi educat în acest sens? Sau e doar un dar natural? Credeţi că şcoala face suficient pe această cale?
Într-adevăr, publicul revine în sălile de spectacol ca o intrare în normalitate. Noi, românii, avem o şcoală muzicală respectată în toată lumea, fie că e vorba de cântăreţi, instrumentişti, balerini, dirijori sau regizori de operă. Pot spune că studiile mele universitare au fost foarte complexe, desfăşurate într-o mare exigenţă.

Am găsit undeva notat că munciţi la vocea dvs. 365 de zile pe an, adică zilnic. E adevărat?
Nu este întru totul adevărat, deoarece, aşa cum glumeşte soţul meu, în ani bisecţi studiez 366 de zile...

Prezenţa dvs. într-un spectacol îl înnobilează. De aceea v-aţi apropiat şi de alte genuri colaterale? Rockul simfonic, de pildă.
Plecând de la sintagma că nu există decât două genuri de muzică, bună şi... mai puţin bună, mă apropii cu interes de toate formele muzicale aparţinând primei categorii. Rockul m-a atras din adolescenţă, iar după ce Montserrat Caballé mi-a vorbit la Londra despre fericita ei colaborare cu Freddie Mercury, invitaţia formaţiei Iris de a cânta împreună m-a găsit sensibilizată în acest sens. Este, de ani de zile, o experienţă deosebită care a făcut ca admiratorii mei să-mi cunoască şi alte valenţe interpretative. După cum ştiţi, am susţinut o serie lungă de turnee internaţionale şi cu formaţia K1 ce-şi bazează repertoriul pe melosul românesc, iar, mai nou, am cântat cu minunaţii artişti de la Compact hit-ul lor Fata din vis.

Dar dansul? Colaborarea cu Răzvan Mazilu. Ce vă aduce în plus acest gen de spectacol şi ce credeţi că-i dă prezenţa dvs.? Credeţi în sincretismul artelor scenice?
Răzvan Mazilu este un artist unic, cu o personalitate foarte bine conturată, un subtil om de cultură. Ne-am preţuit reciproc de la prima întâlnire artistică, evoluând împreuna în multe spectacole. La un moment dat, traseele noastre s-au intersectat chiar într-un moment artistic special, care are la bază celebra arie a Violettei din Traviata, Addio del passato. Îmi amintesc şi acum repetiţiile electrizante în care fiecare dorea să asimileze ceva din zestrea artistică a celuilalt. Acum aceste experienţe s-au multiplicat.

Ce roluri, ce apariţii pregătiţi?
Pregătesc o seară „Felicia Filip“ la Opera Naţională din Bucureşti, care va cuprinde muzică franceză, pentru care am o deosebită apetenţă, având ca punct de maxim interes opera într-un act şi un singur personaj Vocea umană de Francis Poulenc. Apoi va fi concertul de lansare al noului meu album Felicia Filip – Fata din vis, o retrospectivă a marilor succese ale rockului românesc din toate timpurile, care va avea loc la sfârşitul toamnei, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Aveţi emuli? Ce-i învăţaţi pe elevii dumneavoastră? Şi ce le transmiteţi spectatorilor cu ocazia acestui interviu?
Sunt foarte multe tinere voci care îmi solicită opinia. De fiecare dată le-o ofer cu mare plăcere. Am susţinut un masterclass de canto în mirificul loc numit Arcuş, unde au venit studenţi de pe trei continente. E o activitate care mă pasionează şi căreia, din păcate, nu îi pot rezerva tot timpul pe care mi l-aş dori. Pe spectatorii mei îi asigur că fiecare apariţie o socotesc cea mai importantă, dându-le tot ce am mai bun în glasul şi cugetul meu. Şi să nu uite că salvarea vine din credinţă şi din cultură.

Vă mulţumesc!

Interviuri realizate de Doina Papp