Pe aceeași temă
Ce stă la rădăcina acestei alchimii? Cine a dominat în destinul său, arta sau viaţa? Nu cred că avem la îndemână un alt exemplu mai puternic de armonie între aceste două determinante ale unui excurs existenţial. Cu alte cuvinte, maestrul Radu Beligan, posesor al unor date native de excepţie, a trăit prin artă, dar munca sa de creaţie nu i-a obturat impulsurile vitale naturale, ci, dimpotrivă, i le-a alimentat. S-a bucurat de viaţă tot aşa cum s-a bucurat de succesele sale pe scenă şi a ştiut, ca nimeni altul, să transfere această bucurie în tot ce a făcut.
L-am privit şi îl privesc când apare în public, în afara spectacolelor sale la care oamenii se înghesuie fără oprire (vezi Egoistul, ultima sa reprezentaţie de succes). Acelaşi calm serenisim i-a blindat rezistenţa în toate epocile de care a avut parte, una mai stresantă decât alta. Despre viaţa în interbelicul mult lăudat am aflat din cărţile sale şi acum din aceste confesiuni pline de culoare, amintiri dulci din Moldova copilăriei sau Bucureştiul trepidând în ritm de foxtrot, unde şi-a făcut studiile (Filosofie şi Drept, în paralel cu Conservatorul) şi a început să se afirme ca actor. La companiile particulare, în turneele cu vagonul alături de marile vedete ale vremii, Radu Beligan a fost parte dintr-o istorie a teatrului şi a culturii româneşti care se întemeia atunci cu gândul la Europa şi la valorile ei. În comunism, a fost campion în opera de restituire a lui Caragiale, pe scenă şi în film. Opere majore ale culturii naţionale – spectacolele lui Sică Alexandrescu de la Naţional, cu comediile marelui dramaturg, sunt şi astăzi, datorită întregistrărilor radiofonice şi filmelor, pietre de temelie la căpătâiul unei culturi. Dar l-a „repatriat“ ca dramaturg şi pe Eugène Ionesco, pe Beranger, jucând în acel antologic Rinocerii şi făcând astfel ca noul său teatru-antiteatru să triumfe la el acasă, în acelaşi timp cu consacrarea sa europeană.
A jucat în anii 60, 70 tot ce era mai valoros şi greu din repertoriul universal de ieri şi de azi, făcând şcoală în privinţa mobilităţii de care trebuie să dea dovadă actorul, trecând de la dramă la comedie, de la liric la dramatic. S-a identificat cu eroii lui Mihail Sebastian, tot aşa cum le-a dat fiinţă pentru eternitate personajelor lui Caragiale. A fost şi este cel mai subtil interpret al teatrului francez pe scenele noastre (a tradus mult din dramaturgia francofonă). S-a lăsat atins şi de aripa Marelui Will, realizând cel puţin o creaţie de referinţă în Macbeth. Dar Fizicienii, dar În numele trandafirului de Umberto Eco... Filme, radio – o muncă năucitoare din care au rămas amintirea unor spectacle de neuitat şi reflexiile puse pe hârtie ale unui gânditor al scenei.
Dincolo de rampă, spiritul civic de care e capabil marele artist l-a făcut să nu stea de-o parte când a fost vorba de construcţia instituţională din România. A creat un teatru model precum Teatrul de Comedie, al cărui director onorific este şi astăzi, la cârma căruia a stat mai bine de un deceniu, a condus apoi Teatrul Naţional din Bucureşti, făcând din prima scenă a ţării un for respectat chiar şi în anii comunismului. A ţinut în acele vremuri grele spatele, cum se spune, ofensivei propagandistice barbare şi a apărat, prin prestigiul său internaţional, teatrul românesc de degradare. A fost, cum se ştie, şi mai este preşedintele Institutului Internaţional de Teatru şi primul nume rostit în contactele internaţionale era al său. Şi-a făurit în acelaşi timp o familie în valorile căreia a crezut. Are copii şi nepoţi care-l înconjoară şi astăzi cu dragoste. Nu este şi n-a fost un singuratec. L-aş apropia mai degrabă de epoca lui Pericle sau de Renaştere. Cu o curiozitate mereu vie în privinţa lumii şi a oamenilor, cu o cultură mereu îmbogăţită, ataşată dinamicii contemporane.
Energia sa a fost mai degrabă activă şi molipsitoare. Creativitatea neobosită de care dă dovadă l-a făcut să exceleze în cele mai diferite ipostaze până la vârste înalte. De la maestrul Radu Beligan au avut şi au de învăţat nu numai oamenii scenei, dar şi ceilalţi, pentru care risipeşte cu generozitate vorbe de duh şi o chemare spre înţelegere, iubire, viaţă. E un spirit pozitiv, un Lorenzo Magnificul fără ranguri oficiale, care nici astăzi nu priveşte sceptic în faţa tulburărilor vremii. Ştie să aştepte secunda bună care din pulsaţiile astrale nu va întârzia să-i trimită mesajele de nădejde pe care le cheamă. Aşa a trecut prin ani, acompaniat de sceptrul înţeleciunii, cu inima deschisă, cea mai bună armă împotriva răului care, din vreme-n vreme, tulbură armonia divină. A scenei şi a vieţii.
De aceea, poate azi să spună: „Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea cu care anumiţi oameni o creează“. Printre acei „anumiţi“ se află, fireşte, însăşi domnia sa, nouă râmănându-ne să admirăm de pe margine modelul său valoric. Şi să ni-l asumăm.
Recitalul maestrului Radu Beligan din cadrul Zilelor culturale ale BNR este încă un prilej de a o face.
