Pe aceeași temă
N-aş zice chiar un economist de elită, dar da, sunt singurul economist în familia mea de artişti cu lungă tradiţie. Pentru că trebuie să vă mărturisesc că primul care a îmbrăţişat o carieră actoricească a fost bunicul meu patern. El a fost cel care i-a insuflat tatălui meu dragostea pentru actorie şi se pare că n-a făcut rău. Iar tata, la rândul lui, a încercat să ne îndrume, pe mine şi pe surorile mele, spre calea mărginită de roze şi spini a artei. Aşa se face că mi-am făcut debutul actoricesc pe la şase ani, într-un film de televiziune după Tren de plăcere a lui Caragiale. Iar pe la 10 ani, Grigore Gonţa m-a distribuit în rolul băiatului din Aşteptându-l pe Godot, alături de Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Eram foarte mândru, mai ales că atunci am câştigat primii mei bani – economistul care dormita în mine dădea încă de pe atunci semne. Într-o zi, după repetiţii, Dinică m-a invitat la masă şi am primit, cu condiţia ca a doua zi să-l invit eu. Şi el a acceptat. Nu vă ascund, privesc cu drag înregistrările care s-au făcut în aceste ocazii, cu o umbră de nostalgie, dar niciodată cu regret. Ar însemna să mă lansez într-o analiză freudiană şi să pretind că n-am urmat acest drum de teamă că voi fi copleşit de personalitatea tatălui meu. Pur şi simplu, rareori se întâmplă să faci în viaţă ceea ce îţi doreai când erai mic. E mult mai sănătos să faci ceva ce simţi că ţi se potriveşte. Nu pot să răspund pe deplin întrebării dumneavoastră, fără să recunosc cât îi datorez soţiei mele, Cristina, care a fost întotdeauna lângă mine şi m-a susţinut pe parcursul drumului pe care l-am ales.
Nu pot să nu constat discreţia cu care, până la vârsta de 40 de ani, pe care o aveţi, nu v-aţi expus în spaţiul public ca fiu al maestrului. E o calitate pe care probabil aţi moştenit-o de la tatăl dvs., ştiut fiind că patriarhul scenei româneşti care este Radu Beligan excelează prin ţinuta sa aleasă, care implică şi această surdină, când e vorba de imaginea publică. Totuşi, n-aţi fost tentat să exploataţi acest capital?
A spune „nu este uşor“ să fii fiul unei celebrităţi este un truism. Am avut o copilărie normală. Tatăl meu, în ciuda celebrităţii lui, era cel mai normal dintre oameni. Era dependent de muncă. Datorită ei izbutise să ajungă destul de sus pe scara socială şi nu făcea caz de poziţia lui. Îmi amintesc chiar că, la cozile interminabile de pe vremea copilăriei mele, oamenii îl invitau să treacă în faţă, iar tata refuza cu obstinaţie. De la el am învăţat multe lucruri care, mai târziu,
mi-au fost de folos în viaţă, discreţia fiind prima pe listă. La urma urmei, ce este discreţia dacă nu forma absolută de politeţe socială? Mă bucur că aţi făcut această paralelă între mine şi el. Recunosc că sunt fericit să-l ştiu mândru de mine, fără a fi nevoie să exploatez „capitalul“ de care îmi vorbiţi.
Cum priveşte tatăl spre cariera dumneavoastră? Nu pretind să atingă priceperea savantă a unui bancher; aş vrea să-mi spuneţi însă dacă aţi avut discuţii „economice“ şi schimburi de păreri în această direcţie?
Tata a fost întotdeauna impresionat de seriozitatea şi perseverenţa mea. Avem deseori discuţii pe tot felul de teme, inclusiv economice – tata crezând, la fel ca toţi prietenii mei, că dacă lucrez la bancă ştiu mai multe decât restul lumii, ceea ce este oarecum departe de adevăr.
Aveţi familie? Maestrului Beligan ştiu că îi plac copiii. I-aţi dăruit nepoţi? Şi dacă da, e vreunul cu ochii spre actorie? Sau spre bancherul din familie?
Am o soţie minunată şi, împreună, de comun acord, am hotărât să nu avem copii.
În acest an, BNR s-a gândit foarte bine şi frumos să dea o atenţie mai mare culturii, organizând aceste Zile ale culturii la BNR. Gestul onorează cultura, care nu se mai simte astfel exclusă de la treburile importante ale ţării, cum e politica monetară şi bancară. E şi o încercare de „umanizare“ în lumea cifrelor pe care o reprezentaţi?
Cred că aici ar fi cazul să ne amintim că guvernatorul Băncii Naţionale este un mare iubitor şi un susţinător de marcă al culturii române. În afară de desele emisii comemorative, Banca Naţională este un susţinător important al mai multor evenimente culturale de anvergură. Lumea cifrelor merge mână în mână cu lumea artei, printre noi aflându-se foarte mulţi economişti-scriitori sau poeţi.
Aţi văzut probabil recitalul Confesiuni despre viaţă şi artă, cu care maestrul Radu Beligan va onora Zilele culturale ale BNR din sala Mitiţă Constantinescu. Cum vă explicaţi enormul succes de public al acestei conferinţe – până la urmă e o conferinţă – pe care o susţine maestrul de ceva timp? Nu cumva e aici o mare nevoie a noastră, a tuturor, de modele precum cel reprezentat de maestru?
Bineînţeles că am văzut această conferinţă-spectacol, ba chiar de mai multe ori, tata simţind nevoia să-i aducă mereu îmbunătăţiri. Aşa se face că ceea ce noi numim o conferinţă-spectacol este, de fapt, o fostă conferinţă transformată
într-un adevărat spectacol. Tatăl meu este primul care se miră de succesul lui internaţional – spectacolul fiind invitat la Paris, la Tel-Aviv, Haifa şi Frankfurt. Eu n-aş vrea să fiu socotit părtinitor. Tata este modelul suprem pentru mine, prin urmare, mi se pare firesc să fie un model pentru toată lumea. Dar este adevărat că nu trăim în societatea cea mai stabilă emoţional şi lipsa adevăratelor modele se simte. Faptul că tatăl meu, Radu Beligan, este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai elitelor noastre, un idol şi un model, îmi umple inima de mândrie.
Cine a fost Mitiţă Constantinescu, al cărui nume îl poartă sala de conferinţe a BNR?
Mă bucur că îmi puneţi această întrebare, întrucât această personalitate excepţională mi-a stârnit interesul în mod deosebit. Pe numele adevărat Dumitru Constantinescu, el a fost un strălucit economist şi politician liberal, ministru de Finanţe al României şi guvernator al Băncii Naţionale în prima jumătate a secolului trecut. Studiile lui s-au axat pe problema dezechilibrelor economiei româneşti, el propunând o serie de soluţii de natură tehnocratic-dirijistă. A elaborat teoria economică a dublei industrializări, care se referea, în viziunea lui la: „industrializarea pentru a se produce mare parte a bunurilor ce importam“ şi „industrializarea pentru a se crea produsul de exportat“. Planul de refacere economică, în viziunea lui, cuprindea două secţiuni: Planul politicii comerciale externe şi Planul de reorganizare a producţiei naţionale. Considera că industrializarea ţării ar fi dus la realizarea unei întregi reţele de industrii româneşti, cu efecte benefice asupra creşterii exporturilor, scăderii importurilor, a satisfacerii nevoilor consumatorilor, la dezvoltarea altor ramuri ale economiei ţării şi, implicit, la o mai mare autonomie a economiei noastre faţă de străinătate. Nu credeţi că aceste idei sunt uluitor de actuale?
Domnule Alexandru Beligan, în încheierea acestui interviu, pentru care vă mulţumesc, vă rog să transmiteţi prin intermediul ziarului nostru un mesaj tatălui dumneavoastră, maestrul Radu Beligan.
Pentru a rămâne în acelaşi registru, nu pot decât să îl aplaud, atât ca părinte, cât şi ca actor, dorindu-i multă sănătate şi putere de creaţie.
