Pe aceeași temă
Relaţia cu România a fost complicată – dacă este să folosim acest termen – şi înainte de 1989, ba chiar din copilărie. Aţi menţionat momente „simbolice“ după 1989; sunt şi altele, fireşte, şi sunt, mai ales, multe aspecte intime, de bucurie sau amărăciune, care nu erau publice. Ce rămâne? Multe rămân, dar dacă e să ne oprim la esenţial, aş cita-o pe Hanna Arendt: „Was bleibt? Die Muttersprache bleibt“. Limba maternă rămâne. Casa melcului, cum am numit-o.
Cine vă urmăreşte scrisul poate lesne observa un metadiscurs elaborat/articulat – două cărţi de interviuri şi trilogia dialogurilor cu Leon Volovici, Saul Bellow & Edward Kanterian – care reclamă prezenţa constantă a unei alterităţi. Derivat din această natură dialogală este şi spiritul dumneavoastră uneori polemic. Profit de ocazia reeditării Anilor de ucenicie ai lui August Prostul, micul roman din 1979, pentru a deschide discuţia despre rostul/regulile polemicii, pornind dintr-o perioadă când dialogurile se simulau, iar polemicile erau interzise. Astfel, o vehementă polemică estetică cu romanul obsedantului deceniu („mult patetizatele dezbateri în care abundă romanele politice de mare audienţă: un soi de încrucişare logoreică ce se vrea «înfruntare de opinii» şi în care, vezi bine, marile adevăruri puse în gura atent-reglată a adversarului sunt oricând şi fără excesive dificultăţi recuperabile de către cel însărcinat cu verdictul: (...) subterfugiu literar de calitate îndoielnică“) constituia premisa implicită a unei imposibile polemici explicite cu sistemul. Cât de eficientă era această deghizare?
Greu de spus. Pentru lumea literară, decodarea nu era dificilă, dar polemicile nu prea treceau dincolo de lumea literară. Afară de cazul când apăreau în fiţuici imunde ca revista Securităţii şi a lui Eugen Barbu şi C.V. Tudor, Săptămâna.
Cine urmărea, dintre „marile mase“, o polemică în presa literară, şi încă una parţial încifrată? În nici un caz minerii care s-au revoltat sau muncitorii protestatari de la Braşov. Din punct de vedere strict literar, poate că şi aceste polemici, asemenea altora, au „fisurat“, totuşi, şi ele, tiparele limbii de lemn oficiale, preluată de scriitorii oficiali. Şi nu numai de ei.
Plicul negru este o puternică replică dată limbajului de lemn, cu deosebire prin burlescul personaj central, Tolea. Dacă e adevărat ce spune Faulkner, că scriitorul trebuie judecat după riscurile pe care şi le asumă, v-aş întreba care a fost preţul literar, dar şi public pe care l-aţi plătit scriind în contra direcţiei oficiale?
Şi Faulkner a scris în contra direcţiei „canonice“ a vremii sale, fără să fie sub o dictatură. M-am îngrozit acum câţiva ani când o prietenă care îşi dădea doctoratul la Harvard mi-a spus cum arată cronicile literare americane la cărţile sale, la vremea publicării lor. Nici astăzi, de altfel, Faulkner – deşi „clasicizat“ – nu este larg cunoscut şi prizat, deşi ramâne, probabil, cel mai mare prozator american al vremii sale. Similar s-a întâmplat şi cu Joyce sau Kafka şi cu alţii, care aveau foarte puţini suporteri în vremea lor. Este vorba de mari artişti solitari, care nu aveau de înfruntat limba de lemn a oficialităţii, ci tabieturile de lectură ale momentului. Ei îşi asumau riscul inevitabil de a fi neînţeleşi, respinşi, diminuaţi, marginalizaţi, eliminaţi din rafturile lectorilor şi din cărţile istoricilor literari. Supravieţuirea lor artistică nu se datorează doar originalităţii şi profunzimii operei lor, ci şi, cum ştim, hazardului, jocului codificat prin care ne încearcă destinul. Pariul cu timpul conţine, prin el însuşi, riscul eşecului. Un bun cititor este o miză care n-ar trebui, însă, subestimată şi, când se iveşte, forţează, nu o dată, re-aşezarea stelelor norocoase. În cazul generaţiei mele româneşti, datorită timpului şi locului în care ne-am trăit scrisul, aceste riscuri au fost artificial sporite din cauza dogmei politice opresive şi a poliţiei cuvântului, atât de vajnice şi persistente în vremea comunismului. Ele însemnau cenzură, schilodire spirituală, ostilitate şi primejdii de tot soiul. Şi notele informatorilor pot adeveri această atmosferă de suspiciune, supraveghere şi intimidare.
Vizuina, cel mai recent roman al dumneavoastră, are ca temă centrală exilul. Spre deosebire de Întoarcerea huliganului, aici avem povestea celor care nu se mai întorc, înţelegând că „the entire world is a foreign soil“. E terapeutică această carte sau reprezintă ea expresia conştiinţei pentru care mai definitivă decât exilul e numai moartea?
O boală învinsă e orice carte, spunea poetul. Boala continuă, însă, şi după publicarea unei cărţi, iar terapia ei începe odată cu scrierea alteia. Titlul Vizuinei chiar la asta trimite, la refugiul livresc, la cărţi, văzute ca un adăpost protector, fie şi în exil, unde devin, uneori, singurul refugiu, dacă nu cumva astfel au fost şi în exilul intern, de „acasă“, de fapt, ca şi în întreaga existenţă, în general – exilul fundamental în efemeritate. Trama enigmatică a romanului este livrată tot de cărţi: citatul din Moartea şi busola lui Borges („I promise you the labyrinth made of a single straight line which is invisible and everlasting“), care conţine ameninţarea cu moartea primită de exilatul Peter Gaşpar. Iată, Nimfomana, cum e numită Moartea în roman, înscenează ghiduşii morbide, care avertizează asupra exilului final şi perpetuu, decesul, perechea exilului efemer, viaţa. Fiind literatură în literatură şi carte în carte, este vorba, mai ales, de incertitudine, miezul literaturii înseşi. Putem relua un alt citat al lui Borges, menţionat de asemenea în Vizuina: „Cunosc ceea ce grecii ignorau: incertitudinea“.
Revenind la relaţia cu mediul cultural românesc, receptarea dumneavoastră de după 1989 a fost marcată de câteva polemici, literatura pe care aţi scris-o şi evreitatea de care, oricum, nu puteţi scăpa, căzând adesea victime colaterale. Ce vi se pare, mai exact, abuziv în acest proces? Şi reversul, unde regăsiţi semnele normalităţii/onestităţii interpretative?
Eu am declanşat, cum menţionează Edward Kanterian, „trei dezbateri“, pe care el le consideră esenţiale. În 30 de ani – adică din 1982 până azi – nu e mult. Intervin rar în dezbateri şi polemici, când sunt puse în cumpănă întrebări esenţiale, în care mă simt implicat.
Frenezia polemicilor, după 1989, la noi a izbucnit firesc, într-un soi de avalanşă mediatică, după ridicarea capacului de pe cazanul cu zoaiele dictaturii. Au ieşit, fireşte, la suprafaţă, obsesiile din vremea opresiunii comuniste, dar şi mai vechi obsesii şi resentimente, printre care şi, inevitabil, „insolubila problemă“ (evreitatea), cu care România s-a tot chinuit decenii şi chiar secole. Nu este doar cazul României, s-a întâmplat şi se intâmplă, în diferite grade, în tot fostul „lagăr socialist“ şi nu doar acolo.
Pendulul politic în Est a virat, în 1989, brusc şi violent spre dreapta: de la o stângă degradată, cinică, birocratizată, perfidă către o dreaptă recondiţionată, militantă, resentimentară, care nu privea, însă, spre dreapta contemporană a Europei democrate, ci spre modelele nefaste ale anilor 38-40. Opinia publică a fost, fireşte, uşor de manipulat, după deceniile de mizerie, teroare şi demagogie ale „fericirii obligatorii“ sub comunism.
Nu mi se pare nesemnificativă, în acest sens, disputa Eliade, prelungită veninos peste orice limite raţionale. În acest sens, ar fi interesant de revăzut cum s-a încercat atunci judecata obiectivă şi echilibrată, cum s-au vehiculat până la oboseală sloganele momentului şi cum s-a revizuit, treptat, percepţia, pe măsura aprofundării cazului şi în pas cu treptata aderare a României la Uniunea Europeană.
Cel puţin în epocă, aceste polemici (mă refer la Felix culpa – 1992 & Jurnalul lui Sebastian – 1998, cea din 1982, cu Corneliu Vadim Tudor protagonist, fiind exclusiv un linşaj stalinist de presă) nu s-au soldat cu rezultate intelectuale/civice prea consistente. Le consideraţi eşuate?
Preopinenţii mei au abuzat, în 1992-1998, de poziţia lor publică. În 1982, statutul de lider al mahalalei naţionaliste de partid îl legitima pe gălăgiosul C.V.T. Interlocutorii mei ulteriori, de cu totul altă factură intelectuală, au folosit, şi ei, întregul arsenal al mijloacelor publice de care dispuneau pentru a discredita „huliganul“ care devenisem. În prefaţa Curierului de Est m-am referit la aceste episoade ca la o „arhivă inoportună“. La noi, se uită repede când convine şi nu se uită deloc când convine. Dacă au fost eşuate? Depinde cum evaluăm eşecul. Faptul că un tânăr intelectual ca dumneavoastră le menţionează arată că nu au eşuat definitiv.
Apropo de uitarea/ţinerea de minte orchestrată de felurite interese, îmi vine în minte dezbaterea Garaudy (via Goma, Manolescu) la care, de fapt, reveniţi şi dumneavoastră în dialogul cu Edward Kanterian. E, spre deosebire de scandalul Eliade, o temă cumva închisă acolo în confuzia politico-identitară a anilor 90. Aţi putea detalia, pentru cititorul Bucureştiului Cultural, mizele respectivei dispute? Cât de simptomatică vi se pare reacţia unei părţi a intelectualităţii româneşti în acel context?
Roger Garaudy reprezintă un caz emblematic, devenit caricatural, al intelectualului „angajat“. Stalinist fervent, deschis apoi spre „euro-comunismul“ italian şi exclus din Partidul Comunist Francez, unde fusese chiar membru al Biroului Politic, a virat spre catolicism, protestantism şi, în sfârşit, spre Islam, unde şi-a găsit revelaţia ultimă. Un intelectual în căutarea continuă a Cauzei. În lumea islamică de azi, Garaudy este idolatrizat, premiat, decorat, copleşit de onoruri şi bani.
Procesul Garaudy, în Franţa, s-a bazat pe o carte a sa (Miturile fondatoare ale politicii israeliene) în care acesta punea sub interogaţie Holocaustul şi manipularea acestuia de către demonicul Israel şi demonicii săi aliaţi imperialişti, capitalişti. Apărătorul său a fost sinistrul şi inteligentul Monsieur Verger, care îi apărase pe Barbie şi pe Carlos. Procesul s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe turmentate de ură faţă de „instigatorii“ procedurii judiciare şi de admiraţie faţă de inculpat. Surprinzător sau nu, cartea a apărut şi în româneşte la o editură mai mult decât dubioasă (Alma-Tip), la care, însă, surprinzător sau nu, au continuat să publice, chiar în acea perioadă, intelectuali de vază ai ţării.
Garaudy s-a trezit apărat la noi de condeieri de frunte care dădeau lecţii infatuate justiţiei franceze („sionistă“?) pe temeiul că nu ar exista „delict de opinie“ şi că legiferarea unui astfel de delict ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât „condamnarea lui Descartes“. Frivolitatea vinovată a unei astfel de logici stranii spune totul şi m-am întrebat – în dialogul cu Edward Kanterian – de ce Goma a fost condamnat, la noi, de Uniunea Scriitorilor, chiar pentru „delictul“ care îl făcea intangibil pe Garaudy. Stupefiantă deosebire, aş zice, mai ales că Goma avea o cu totul altă biografie, decât a cameleonului Garaudy.
Dacă este semnificativă întâmplarea? Da, cred ca este, demonstrând nu neapărat „negaţionismul“ tot mai accentuat azi în lume faţă de Holocaust – chiar dacă ascuns sub volutele retorice ale discursului public –, cât, mai ales, frivolitatea morală, carenţele de informare şi inteligenţa deviată a unei părţi a intelectualităţii, atunci când se lasă prinsă în jocurile conjucturale ale mereu tulburatului peisaj politic autohton.
Chiar în aceste zile, am avut ocazia să discut pe larg cazul Garaudy cu unul dintre scriitorii de marcă ai Franţei de azi, Tahar Ben Jelloun, laureat Goncourt şi acum şi membru al Academiei Goncourt, el însuşi musulman, care
mi-a oferit un tablou complet şi dezgustător al acestui „salaud“ numit Roger Garaudy. Interlocutorul meu a argumentat temeinic, insistent asupra răului pe care, prin declaraţiile sale, l-ar fi produs fostul comunist, fostul catolic lumii arabe şi musulmane de care profită, în continuare, fără scrupule. Garaudy nu mai beneficiază azi, se pare, de nici un dram de stimă publică în Franţa.
Cât de politizate consideraţi că au fost dezbaterile culturale româneşti la care aţi luat parte? Justifică politicul fondul resentimentar la care v-aţi referit adesea? Sau e, mai degrabă, vorba de alţi factori?
Sunt, uneori, excesiv politizate într-o relaţie profundă cu alterarea principiilor morale. Alteori, rămin în „cercul strâmt“ al speculaţiilor ezoterice şi de exaltare carturărească.
Curierul de Est s-a născut dintr-o... polemică fericită?
Da. Depinde cu cine polemizezi... Când ai în faţă un spirit lucid, onest, sensibil la argumente şi deschis înnoirii, poţi avea fericita surpriză că polemica devine nu doar un dialog real, cum ar trebui, de altfel, să fie, ci chiar un dialog fast pentru ambele părţi.
Cea mai recentă polemică românească se leagă de vizita în România a Hertei Müller. E vorba, mai precis, de dialogul purtat de scriitoarea germană cu editorul său Gabriel Liiceanu, asupra căruia s-au pronunţat figuri de prim-plan ale culturii autohtone: Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu, Andrei Cornea, Marius Oprea sau Caius Dobrescu. Cum vă poziţionaţi faţă de această tensionată dezbatere?
A fost, cred, o dispută semnificativă. Au lipsit, cu siguranţă, modestia, empatia, cugetarea, precauţia şi dorinţa unei punţi – fie şi tardive – între cei care au gândit şi acţionat diferit, deşi se aflau pe aceeaşi parte a opoziţiei faţă de sistem. Preopinenţii erau o scriitoare celebră azi în lume, autoare a unei literaturi legate strict de experienţa ei personală sub dictatura românească, şi un intelectual celebru în România pentru discursul său filosofic elitar din vremea comunismului şi pentru virulentul anticomunism de după 1989.
Herta Müller a fost directă, autentică şi focalizată pe culpa naţională a compromisurilor şi complicităţilor, vizând intelectualitatea română, chiar întreg poporul „vegetal“. Chiar dacă nu ne convine ce a spus şi cum a spus, nu se poate afirma că este vorba de o actriţă care şi-a jucat bine rolul. În definitiv, Herta Müller repetă de mulţi ani în public aceste convingeri ale sale şi, de fapt, le-a rostit şi în vremuri de restrişte, nu doar pe scenele postcomuniste. Ea nu a luat, însă, Premiul Nobel pentru dârzenie anticomunistă, ci pentru literatura ei. Literatura care abia acum îşi află suporteri şi în România, printre vedetele literare care au ignorat-o constant. A luat cumva Herta Müller marele premiu de la Neptun? Nu a existat un real interes pentru ea, cum nici ea nu a manifestat, se pare, până la un anume punct al biografiei, un real interes pentru literatura română.
Cât priveşte disidenţa ei, nu e nici pe departe spectaculoasă. Mulţi am trecut prin similare tracasări, chiar dacă nu am fost închişi, nici torturaţi, nici iradiaţi, nici cotonogiţi în stradă, cum nici Herta Müller n-a fost.
Asta nu scade deloc legitimitatea criticii ei contra dictaturii, nici evocarea suferinţei pe care a suportat-o cu sensibilitatea alertată a unei fiinţe hăituite şi a unui temperament de artist.
Pentru destinatarii din ţară, mesajul ei îşi reconsideră, însă, inevitabil, proporţiile. Cred că Ion Vianu, ca să dau doar un nume, ar putea evoca – pentru momentul ulterior semnării Apelului Goma, până la exilare – tracasări cel puţin la fel de violente precum cele pe care le-a suportat Herta Müller. Să ne amintim de Gheorghe Ursu, ucis prin tortură în închisoare? Sau alţi intelectuali şi scriitori, nu puţini, supuşi unor persistente şi abjecte metode de anihilare? N-aş cuteza să mă aliniez acum celor care au găsit prilejul oportun, contrazicând-o pe scriitoarea germană, să-şi prezinte faptele şi cărţile de glorie din vremea ceauşismului la cel mai înalt palier al modelului intelectual/moral, dar pot spune, totuşi, că nu fac deloc parte, nici eu, dintre clasicii slugărniciei etice, estetice şi politice, precum barzii de partid ai perioadei. Paul Goma, şi nu doar el, poate revendica un incomparabil mai important rol de disident decât Herta Müller. Goma a făcut închisoare, a lansat public documente acuzatoare la adresa regimului şi a suferinţelor poporului român, nu doar ale sale sau ale prietenilor săi, cu care laureata germană şi prietenii ei nu s-au solidarizat/asociat, cum nici noi, colegii săi români, n-am făcut-o. E corect să ne vedem într-o oglindă clară.
Gabriel Liiceanu a fost vizibil dezavantajat pledând pentru mjloacele „intelectuale“, mai puţin directe şi vizibile ale opoziţiei faţă de tiranie. Scriitoarea vorbea în numele unei minoriţi etnice şi al unei minorităţi politice de opoziţie (mai curând de stânga) din Banatul german, care încercase, prin texte, dar mai ales prin refuzul umilinţei cotidiene, să atragă atenţia asupra dezastrului românesc. Faptul că a fost aplaudată trebuie văzut nu doar ca efectul unui bun fler al simplificării, pe gustul audienţei, ci, mai ales, ca efect al prestaţiei publice post-1989 a elitei intelectuale de la noi. Publicul era sastisit, cred, de morga noii retorici.
Dar a condamna în bloc şi a da reţete de comportare nu mi se pare o ipostază admirabilă. Cu cât suferim mai mult, avem motive să înţelegem că n-am suferit cel mai mult şi că suferinţa ar fi să ne facă mai toleranţi faţă de imperfecţiunile şi slăbiciunile omeneşti (când nu este vorba de crimă sau abjecţie) ale semenilor, inclusiv ale semenilor scriitori. Nici în opera lor şi nici în viaţă, scriitorii nu trebuie să devină procurori – sunt, slavă Domnului, destui procurori peste tot şi se înmulţesc mereu –, ci să-şi respecte dificila trudă de a scruta sufletul omenesc şi burlescul tragic al existenţei. Reţetele de comportare sunt dubioase oricând şi oriunde, pentru oricine, dar mai ales în cazul artiştilor, a căror muncă şi operă îşi extrag valoarea din căutare, nu din rutină, din incertitudine, nu din didactică. Asta nu anulează deloc, dar deloc, fidelitatea faţă de principiile morale şi nici faţă de cele estetice, atât de specific înlănţuite în Est-etica dezbătută cândva la noi. Este greu să-l condamni pe Bulgakov pentru că nu a fost Soljeniţîn. Cum ştim, Bulgakov era gata să scrie cartea comandată de Stalin, dar a scris Maestrul şi Margareta, capodopera misterioasă a infernului totalitar comunist.
Scriitorii furnizează, când nu te aştepţi, surprize memorabile. A fost ciudat să vedem radicalismul Hertei Müller orientat exclusiv pe opoziţia directă faţă de sistem, deşi disidenţa ei nu a fost extremă şi pledoaria lui Gabriel Liiceanu, mai curând implicită decât explicită, pentru cartea anticomunistă pe care nu a scris-o sub dictatură.
Disidenţii printre scriitori şi artişti, ca, de altfel, printre muncitori, ţărani, aviatori, sportivi, medici etc. au fost relativ puţini în toate ţările, inclusiv în Germania estică. Nu este deloc o surpriză, pentru cine înţelege cu adevărat mecanismul comportamentului uman sub teroare şi nu doar sub teroare. Din relatarea Hertei Müller despre situaţia teribilă a muncitorilor de la fabrica unde lucra, rezultă că aceştia, în pofida coşmarului pe care îl trăiau zilnic, nu s-au revoltat, deşi, uşor de bănuit, nu adorau sistemul. Nici intelectualii nu sunt supraoameni. Reacţia la adversitate, primejdie, opresiune este, până la urmă, o opţiune strict individuală.
Ceea ce a fost diferit în România faţă de alte ţări ale Estului comunist a fost imposibilitatea asocierii. Aici, cred, este nodul chestiunii – lipsa unei tradiţii a solidarităţii.
Fără posibilitatea de grupare a potenţialilor disidenţi, pentru a ieşi din stricta nemulţumire individuală într-o acţiune colectivă de oarecare ecou, scâncelile din cuşca fiecăruia nu aveau cum să aibă impact, erau uşor de stăvilit. Să ne amintim faimoasa experienţă „transcendentală“ în care au căzut rapid victime destui intelectuali însetaţi a se grupa şi a încerca altceva decât marasmul ogrăzii în care sporovăiau geniile locale. Ceea ce a lipsit cu totul în România a fost nucleul în jurul căruia să se poată strânge disidenţa, cum a fost Biserica Catolică în Polonia, cea Protestantă în Germania de Est, „cluburile“ în Cehoslovacia sau celebrul grup scriitoricesc din jurul lui Goldstucker, care redactase Manifestul celor 2000 de cuvinte, în primăvara pragheză a revoltei. Cuvântările uneori curajoase de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti au rămas doar pe benzile de imprimare ale Securităţii. Nici o încercare de contact şi simpatie cu minerii sau cu muncitorii de la Braşov, aflaţi în grevă, ori cu ţăranii înrobiţi la „colectivă“. O fierbere în ibric, admirată de scriitorii „rebeli“ şi supravegheată de scriitorii în funcţii politice. Absenţa solidarităţii este o veche problemă la noi: solidaritatea între români, mai întâi, între muncitori/ţărani, însă, deopotrivă, solidaritatea faţă de germani, evrei, unguri, ţigani, faţă de bolnavi şi năpăstuiţi, faţă de toţi cei care au nevoie de solidaritate. În Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Biserica a oferit o parţială şansă de grupare. Erau biserici conectate la Occident, în ţări cu anume tradiţie „revoluţionară“, pentru a utiliza termenul mult compromis, unde intelectualitatea nu avea fandoselile de castă de la noi, nici afişatul spleen faţă de „prostime“, nici încăierările şi alianţele de culise pentru loja de gală, nici persistentele lupte interne pentru galoanele stimei şi ciolanele miniaturale ale ospăţului oficial.
Cred că discuţia de la Ateneu între Gabriel Liiceanu şi Herta Müller ar oferi amplu material de cugetare, nu doar pentru cei doi interlocutori, ci şi pentru o audienţă lărgită. De altfel, reacţiile publice sunt deja numeroase şi variate.
Interviu realizat de
CLAUDIU TURCUŞ
Cluj-Napoca – New York,
octombrie 2010
