Pe aceeași temă
Marin Mălaicu-Hondrari are meritul de a fi reuşit să „colonizeze“, literar vorbind, ceva din acest fenomen puţin explorat al migraţiei româneşti în Spania. Mai mult, el reuşeşte să impună printr-un feeling aparte, în care firescul relatării „albe“ se asociază cu un lirism sobru, cultivat, cu o notă de oboseală melancolică. Autorul este şi un excelent cunoscător al literaturii hispanice contemporane (a şi tradus din noua poezie spaniolă), iar Apropierea se resimte din plin de pe urma ei, dincolo de referinţele copioase la Cortazar şi Lorca. Scurt spus – o carte despre Spania, poezie, călătorie şi dragoste, un roman despre poeţi al unui estet visător, el însuşi poet îndrăgostit de poezie. În această „carte a tuturor relaţiilor“, doar începutul partiturii alter ego-ului Adrian, poet bistriţean descins pe teritoriul spaniol, mai aminteşte de singurătatea halucinantă ce domina Cartea tuturor intenţiilor: „Se împliniseră trei luni de când eram în Spania. Un bilanţ făcut la repezeală arăta cam aşa: aveam de lucru, învăţasem spaniola, învăţasem să şofez, aveam ce mânca şi unde dormi, dar nu adunasem nici un bănuţ. Şi, foarte important, nu scrisesem un rând. Încă mă simţeam pe altă lume, încă nu îndrăzneam să mă arăt ziua, în sinea mea îmi spuneam că sufăr de complexul lui Dracula, doar veneam din Transilvania, de la poala pădurii. Apoi Rafael s-a săturat să-mi aducă ţigări, pâine, sucuri, cafea, alimente, ba uita de una, ba de alta. Aşa că într-o duminică dimineaţa, am ieşit pe poarta firmei şi am pornit pe jos, la întâmplare.
Eram ca un copil care învaţă să meargă, ca un convalescent care nu ştie dacă să se bucure pe deplin sau să rămână circumspect. Treceam pe străzile Córdobei, cea îndepărtată şi singură, şi asta era legătura mea cu acel oraş şi eu eram departe şi singur“. Unii se vor grăbi, probabil, să caute în spatele unor personaje – cei patru muşchetari români ai Poeziei – modele recognoscibile din „realitate“ şi eventuale dedesubturi biografice. Are însă prea puţină importanţă cât din, să zicem, dezabuzata Lidia, zisă „Stăpâniţa“ o are ca model pe Ana Dragu, cât din Dan Parfenie e Florin Partene, cât din „The Great“ Florin Roman e Dan Coman şi cât din deja amintitul Adrian Petru Constantin e autorul însuşi, mai ales că romanul de faţă e o ficţiune cu un caracter profund fantasmatic, nu o scriere cu cheie.
Personajele române (i.e. bistriţene) şi spaniole (dar nu numai spaniole) ce alcătuiesc acest caleidoscop rotitor, împrumutând à tour de rôle propria identitate şi voce la persoana întâi fiecărui capitol în parte, se numesc Adrian, Maria, Lidia, Dan Parfenie, Dana, Vanessa. Profilurile lor sunt bine individualizate prin limbajele cu stereotipii specifice cât şi, mai ales, prin poveştile de viaţă pe care le poartă cu sine, împletindu-le în intriga multinaţională a cărţii. Bine conturate sunt însă şi profiurile unor personaje de plan secund, precum Rafael, Nicu, Javier, Myriam ş.a.
Intriga sentimentală e, de departe, cea care pune în mişcare romanul, conferindu-i vibraţie şi atmosferă intimă. Pe scurt, lucrurile stau cam aşa: tânărul poet român Adrian Petru Constantin, plecat în Spania, reuşeşte să se angajeze ca paznic la poligonul de maşini din Córdoba al unui anume Rafael. Din existenţa sa izolată şi precară material (câştigă foarte puţin şi locuieşte într-o rulotă) iese printr-un fericit accident al sorţii: găseşte un colet cu cărţi (printre care un Cortázar şi o Alejandra Pizarnik), abandonat de un grup de hoţi puşi pe fugă, şi ia urma destinatarelor – un cuplu de tinere lesbiene – intrigat de câteva fotografii ale lor şi pornind de la adresa indicată pe colet. Stabileşte, rapid, chiar o legătură apropiată cu una dintre ele, Vanessa Murillo: atrasă de misterul necunoscutului şi de pasiunea lor literară comună, aceasta îl seduce pe nesimţite şi îl întreţine financiar, fără a-i da prea multe explicaţii, antrenându-l în escapade automobilistice nocturne etc. De la un punct încolo însă, se vădeşte că Vanessa (fiica unei spaniole şi a unui irlandez de duzină) era, de fapt, o suspectă căutată de poliţie în nişte afaceri ciudate. Pe această primă porţiune a romanului, relatarea are nerv, dinamism şi o anumită magie exotică. Ea va bascula către un love story liric, cu coloană sonoră de jazz latin soft, în momentul în care Adrian, separat vremelnic de o Vanessa, nevoită să dispară, şi ajuns, la invitaţia unui poet, într-o staţiune maritimă, întâlneşte într-un club o brună spaniolă căsătorită (Maria), de 33 de ani, basistă într-o trupă de jazz, din care făcea parte şi soţul ei, Javier. Evident, cei doi se îndrăgostesc de la prima întâlnire: pentru început, la modul cast şi romantic (inhibaţi fiind de prezenţa soţului şi de lipsa de timp – doar o noapte de plimbări pe faleză...), dar, cu trecerea zilelor, săptămânilor, lunilor, tot mai pasional. Astfel încât, după un insuportabil interludiu al distanţei, când cei doi îndrăgostiţi comunică exclusiv prin internet, ca-ntr-un amor delouh postmodern, o „apropiere“ inopinată îi aruncă într-un turbion erotic clandestin, fiecare înşelându-şi copios, printre picături – pe mare sau pe uscat –, „perechea“ anterioară. Paralel cu aceste secvenţe ale dragostei, singurătăţii şi aventurii, „poveştile“ intercalate ale prietenilor-poeţi din ţară (Lidia, proteguitoarea boemă zisă „la madre de la poesia“, adoratoare a lui Gellu Naum, Dan Parfenie, profesor de română din Maieru, iubitor de Sylvia Plath în adolescenţă, iar în prezent tată de familie cu dureri „de căpic“), par cam de coloratură, amintind, vag, confreria juvenilă din Supleantul lui Petru Popescu. Singurul personaj cu adevărat consistent, literar vorbind, din gruparea bistriţeană, chiar dacă fără o partitură a sa, e – pe lângă alter ego-ul Adrian – numitul Florin Roman, zis „The Great“, recunoscut de prietenii săi drept lider poetic. Călătorind prin Europa ca un star aflat permanent în turnee, acesta devine, cu ocazia unei burse în Germania, protagonistul pasionat şi cinic al unei legături erotice nebuneşti cu o anume Dana Bogdan, absolventă de facultate din Cluj, ajunsă în Spania pe urmele unei mame emancipate şi ale unui iubit mediocru, dar expresiv (Nicu). Povestea Danei e cea mai densă epic din roman, având atuul unei observaţii sociale consistente şi al unei autenticităţi robuste a relatării propriilor experienţe. În plus, e o relatare nu lipsită de umor, spre deosebire de celelalte partituri masculin-feminine... Păcat că personajul e făcut pierdut pe drum. De „căpşunarul“ Nicu (mai exact spus „măslinar“, reciclat sezonier din profesor de sport...), Dana se va despărţi însă când – urmarea unei descinderi intempestive a poliţiei, soldate cu arestări – îl descoperă pe viitorul ei soţ implicat până peste urechi într-o reţea de traficanţi de droguri. Rămasă fără adăpost, tânăra fără prejudecăţi şi remuşcări sare oportun în braţele furtunosului „The Great“ (aflat în turneu prin Spania), atrasă de charisma lui, şi, ajunsă cu el la Berlin, se dezlănţuie.
Când Adrian îşi vizitează de Crăciun prietenul, aceeaşi Dana află însă cu surprindere că Vanessa se afla în spatele afacerii necurate din Spania, în vreme ce Nicu – „victima“ ei – activa într-o grupare de mărunţi infractori, ocupaţi şi cu furturi de maşini... Din acest moment, intrigile sentimentale, şi aşa complicate, capătă o dimensiune socială, iar romanul ajunge într-o zonă realmente interesantă, jucând undeva pe muchia dintre afacerile de aventură şi amor ale artiştilor şi viaţa emigraţiei româneşti din Spania. (Trebuie adăugat faptul că în Apropierea filonul erotico-sentimental e bogat şi de bună calitate, fără false pudori, dar şi fără stridenţe, cu o gravitate „romantică“ mişcată spre suprarelism; lecţia prozei spaniole contemporane şi mai ales a romanului sud-american a fost intim asimilată.)
Numai că... numai că, exact în punctul în care romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari putea deveni cu adevărat substanţial, intriga începe să se dezumfle. Intră în scenă focoasa parteneră lesbiană a Vanessei Murillo (Myriam Rosenberg, fiică a unui bijutier evreu din Buenos Aires) şi o dată cu ea încep dezambiguizările în cascadă. Aflăm astfel din povestea comprimată a Vanessei biografia argentiniană a lui Myriam, relaţia ei cu o emigrantă cubaneză, descinderea pe continent şi dragostea coup de foudre cu Vanessa, dar şi vechiul amor al Vanessei cu un tânăr rus, Boris Petrov (partenerul din afacerea cu droguri) sau perspectiva acesteia asupra lui Adrian (care în cele din urmă îi va deveni soţ). Paralel, e relatată în tonuri de saudade stingerea pasiunii care-i legase pe Adrian şi Maria (neconsolată ca urmare a bolii şi morţii intempestive a lui Javier...), având drept consecinţă revenirea în România a poetului, recuperat ulterior de Vanessa... Atât intriga „detectivă“ legată de implicarea Vanessei Murillo în afacerile cu droguri patronate de Petrov, cât şi cea „sentimentală“ (relaţia ambivalentă a lui Adrian cu Vanessa şi Maria) evoluează captivant, într-o desfăşurare tacticoasă şi într-o atmosferă hispanică plină de arome, dar se „rezolvă“ într-un mod expediat şi neconcludent, de nu facil de-a binelea.
Dacă în Cartea tuturor intenţiilor „romanul“ începea să prindă cheag abia spre final, în Apropierea tocmai finalul – cu scrisoarea Ruxandrei, fiica lui Dan Parfenie, către Adrian şi cu „carneţelul“ lui Alexandro, iubitul ei, fiu adoptiv al cuplului lesbian Miriam-Pilar – e răsuflat: prea dulceag şi soap, pe de o parte, prea explicit, pe de alta, cu toate clarificările telenovelistice privitoare la „ce au devenit“, peste ani, personajele: „Ieri am văzut-o pe Maria la televizor. Prima expoziţie personală după moartea lui Javier. Una dintre lucrări se numea La noche del dique. Când am întrebat-o ce a însemnat Adrian pentru ea, mi-a zis că omul pe care l-a iubit nebuneşte, singurul om pe care l-a iubit, după Javier. Am întrebat-o ce înseamnă după. Mi-a răspuns că e un simplu reper cronologic“ etc. S-ar zice că Marin Mălaicu-Hondrari n-a avut tăria de a se distanţa de naraţiunea sa şi că prea marea „apropiere“ afectivă de ea i-a jucat feste. Nu e un dezastru: romanul oferă pe ansamblu o lectură antrenantă şi o atmosferă de un lirism sobru, învăluitor ca o muzică de jazz latin. Păcat că finalul îl împinge în minorat când ţi-e lumea mai dragă.
Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 248 p.
