Pe aceeași temă
În 2002, la Editura Polirom apărea un volum, alcătuit de Smaranda Vultur împreună cu Grupul de istorie orală şi antropologie culturală al (între timp dispărutei din spaţiul public) Fundaţii „A Treia Europă“. Se numea Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi. Anul trecut, aceeaşi Smaranda Vultur s-a întors la tema, cu miză recuperatoare, a comunităţii de rit mozaic din Banat, odată cu Memoria salvată (II) (alcătuită împreună cu Adrian Onică), luând, de astă dată, în consideraţie şi destinele acelor neevrei care şi-au pus propria viaţă în primejdie pentru a-şi ajuta aproapele. Cartea e alcătuită din nouă interviuri, grupate în două secţiuni – Destine în oglindă (poveşti de viaţă ale unor supravieţuitori ai Holocaustului şi ale unor români care au salvat evrei în anii 40) şi Banat: emigraţie, deportare, destine individuale (istorii ale evreilor sefarzi din zona Timişoarei), prima parte încheindu-se cu o listă a cetăţenilor români distinşi cu titlul de „Drept între Popoare“.
Nu există, încă, o istorie a acestor cetăţeni români – de naţionalitate română sau maghiară – care au ajutat evrei şi, ulterior, au primit în semn de recunoştinţă un copăcel în pădurea-parc de la Yad Vashem. Poveştile lor sunt simple sau complicate, aventuroase ori mai puţin, adeseori în rezonanţă cu gesturile eroice ale neevreilor din Germania, Olanda, Polonia, Ungaria.
Ofiţerul Theodor Criveanu îşi are propria lui „listă“, la fel ca Oskar Schindler: în timpul războiului, era responsabil cu alcătuirea tabelelor cu evreii apţi pentru munca obligatorie, care, prin urmare, nu erau trimişi în lagăre; Criveanu a dat permise de muncă pentru mii de evrei, mulţi neîndeplinind condiţiile pentru muncă obligatorie. În 1944, Janos şi Juliana Szakadati, proprietari de parfumerie în Transilvania ocupată, au furnizat mâncare evreilor din ghetoul din Oradea, iar din 1941 până la sfârşitul războiului, au ascuns o fată în propria casă. Magdalena Stroe, din Cluj, i-a dat propriile acte (certificatele de naştere şi de botez) prietenei ei, Hanna, ajutând-o, astfel, să plece şi să scape de deportări. Preotul ortodox Petre Gheorghe i-a ajutat pe evreii din ghetoul Crivoi-Ozero (Transnistria) transportând scrisori şi bani, motiv pentru care a şi fost pus sub acuzare de Curtea Marţială. Etc. Inevitabil, contribuţia unora dintre aceste nume la salvarea membrilor comunităţii iudaice e contestată – cazul academicianului, critic de artă, Raoul Şorban, a cărui contribuţie la salvarea evreilor din Transilvania de Nord e convingător dovedită drept impostură în cartea jurnalistului clujean Zoltán Tibori Szabó, Frontiera dintre viaţă şi moarte. La mai bine de jumătate de secol de la încheierea războiului, Holocaustul e, în continuare, teren de dispute, mistificări, invenţii şi revelaţii.
70 de persoane din România au primit, individual sau împreună cu rudele, titlul de „Drept între Popoare“. Două dintre ele – Magdalena Stroe, profesoară de filozofie la Institutul de Arte Plastice până în 1988, şi Petre Gheorghe, paroh la Govora, fost membru al echipelor studenţeşti conduse de Dimitrie Gusti şi arheolog din pasiune – îşi spun povestea vieţii în Memoria salvată (II), intervievate fiind de Adrian Onică. Fiind poveşti de viaţă, dialogurile nu se opresc la anii ocupaţiei horthiste şi ai lagărelor din Transnistria: Magdalena Stroe îşi relatează pe larg copilăria într-o familie mixtă (româno-maghiară) şi viaţa ca profesor universitar de-a lungul schimbătoarelor etape ale comunismului românesc, în timp ce preotul Gheorghe se întoarce cu plăcere la epoca deschiderii căminului cultural din Govora (iniţiativă gustiană), la descoperirile lui arheologice şi fondarea unui muzeu personal.
Amândoi (Madgalena Stroe într-o manieră conştientă şi intelectualizantă, Petre Gheorghe mai degrabă din mândrie şi pasiune arheologică) au naraţiuni existenţiale bine articulate, motivaţionale, umplând cu sens propriul traseu al vieţii, în care episodul actelor date Hannei sau al banilor transportaţi către lagăr cu trenul permisionar nu joacă rolul cel mai important. A-ţi ajuta prietenul sau oameni necunoscuţi aflaţi la nevoie face parte din retorica gesturilor cotidiene, simple, normale. Nici unul nu-şi percepe destinul ca fiind unul extraordinar. Dacă există o banalitate a răului, există, în mod sigur, şi o banalitate a binelui. Ceea nu înseamnă că incredibila intersectare a trecutului nu dă întâmplării o aură unică – chiar şi doar pentru că experienţele preotului Petre Gheorghe ating în egală măsură istoria Holocaustului românesc, cea a şcolii Gusti şi a începuturilor arheologiei româneşti.
Nici Otto Adler, fostul preşedinte al Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului, nu-şi vede viaţa ca fiind o poveste extraordinară. A fost la Auschwitz şi s-a întors; i-a strâns mâna lui Dwight Eisenhower pe vremea când încă nu era preşedintele Statelor Unite; vorbeşte un număr impresionant de limbi străine, are în spate o carieră de înalt specialist în energetică şi protecţia mediului. Şi niciodată, dar niciodată n-a vrut să emigreze. La fel ca Liviu Beris, originar din localitatea Herţa, judeţul Dorohoi, deportat în Transnistria, actualul preşedinte al Asociaţiei Evreilor..., cercetător şi inventator. Pe când era student, familia lui a emigrat, lui nu i s-a permis. Şi a rămas. Pentru Beris ca şi pentru Adler, viaţa a continuat după lagărul de concentrare – a continuat cu antisemitismul dintotdeauna, printr-una „dintre cele mai fantastice iluzii posibile“ (comunismul), spre un prezent care pare a fi învăţat prea puţin din lecţiile trecutului.
Cea de-a doua secţiune a cărţii completează primul volum, Memoria salvată, din 2002, printre altele cu poveştile a doi evrei sefarzi, Mişu Elias şi R.L., o minoritate în sânul altei minorităţi (în Banat, comunitatea evreiască e predominant aşchenază, iar conform mărturiei unuia dintre intervievaţi, sefarzii au fost primii care au ales să emigreze în Israel după război). În zona Timişoarei, măsurile antievreieşti au fost mai puţin radicale decât în nordul Moldovei sau chiar în Muntenia, limitându-se la aplicarea legilor rasiale (dacă absenţa, în general, a deportărilor poate fi considerată o binecuvântare). Ceea ce nu înseamnă că trauma a fost cu mult diferită: războiul a lăsat în urmă un antisemitism etern, ca şi instituţionalizat. Toate cele patru texte (avându-i în centru, alături de Elias şi doctoriţa R.L., pe Geza Kornis – un fragment memorialistic – şi Ivan Lungu – născut Ivan Lang) vorbesc în termeni de zvonuri despre „vânzarea evreilor“ (plăţile efectuate de statul Israel către România pentru fiecare evreu emigrat), dar în termeni cât se poate de personali despre decizia de a pleca. Despre presiuni politice, despre migrarea spre oraşe tot mai mari, despre ce înseamnă a fi văzut ca evreu şi despre emigrarea finală, ca abandon personal al luptei şi şansă dată copiilor. Despre identitate şi dinamică socială.
Memoria salvată (II) e un document pasionant despre o lume scufundată, despre România multiculturală ucisă încetul cu încetul – spre ştiinţa celor mai tineri. Are de-a face cu ceea ce a fost, la fel cum are de-a face cu ceea ce este, astăzi, România.
Smaranda Vultur, Adrian Onică, Memoria salvată (II),
Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009
