Pe aceeași temă
Ideea de monografie stă pe un set de presupoziţii ce trebuie conştientizate. Mai întâi, prin însuşi faptul că tratează un singur autor, izolându-l prin aplicaţia sa, geloasă de concurenţă, monografia îşi declară credinţa (legitimă) în unicitatea operei şi autorului, dar mai ales în unitatea acestora două. Or, această declaraţie este una destul de gingaşă, susceptibilă de naivitate în epoca de după „moartea autorului şi naşterea cititorului“. Orice urmă de îndoială cu privire la indisolubila şi univoca relaţie între „creator“ şi „creaţie“ este exclusă din definiţia tradiţională a monografiei. Se ignoră faptul că în procesul scrierii nu este implicată doar luciditatea constructivă a scriitorului, ci şi activitatea fantasmatică a acestuia, ca şi o serie întreagă de automatisme ce scapă individului, provenind din no mans land-ul abisal al scriiturii. Mulţi scriitori moderni, şi Blecher a fost unul dintre aceştia, au exprimat rezerve cu privire la înţelegerea creaţiei ca producţie unilaterală şi „autoritară“ de sens.
În plus, prin structura ei tradiţională („viaţa şi opera“), monografia leagă realizările literare ale unui scriitor de biografia acestuia, părând astfel să cedeze în faţa „reprezentării unei subiectivităţi productive ancorate în conceptul idealist de geniu“1. La modul romantic, scrierile autorului sunt definite ca nişte „întâmplări ale fiinţei“ acestuia, viaţa devine o promenadă printre entelehii, a cărei singură finalitate este consemnarea revelaţiilor existenţiale într-o operă ce depăşeşte şi anulează simpla coerenţă biografică. Un alt imperativ al cercetării literare din secolul XX este lăsat astfel deoparte: independenţa textului faţă de autor, apărată de noua critică americană, sau divorţul între biografia artistului şi identitatea depersonalizată a autorului, proclamat de Proust în Contre Sainte-Beuve. Nu uităm că şcolile de inspiraţie psihanalitică pun sub semnul întrebării însuşi conceptul de personalitate, dorind o abordare mai suplă şi mai relativistă a acestuia.
În fine, monografia leagă autorul de un moment literar, de o epocă pe care scriitorul o ocupă şi o defineşte, situând epoca respectivă în angrenajul estetic, ideatic şi ideologic al istoriei literaturii naţionale. Monografia este, astfel, o cărămidă în zidul construcţiei culturale şi identitare a naţiunii. Ea canonizează un autor şi, în acelaşi timp, redactează un capitol – uitat, neglijat, în orice caz, tratat inadecvat mai înainte – din istoria literaturii. Capitolul este detaşat dintr-un continuum istoric, participând la construcţia semnificaţiei de ansamblu a acestuia. Făcând asta, monograful neglijează adesea faptul că munca sa moşteneşte o concepţie deloc inocentă asupra culturii şi istoriei naţionale, în care „istoria culturii naţionale este văzută ca autonomă şi gândită teleologic“2. Nu e nevoie să devenim adepţi ai multiculturalismului pentru a constata cât de vătămătoare poate fi o istorie autarhică a literaturii române. Iar istoria scrisă de institutele Partidului unic ne lămureşte ce poate însemna teleologia aplicată.
Toate aceste consideraţii devin cu atât mai stringente în cazul unei monografii despre viaţa şi opera lui M. Blecher. Deşi nu a fost publicată niciodată, probabil că o monografie în sensul tradiţional nici nu s-ar fi putut scrie despre M. Blecher3 (cele existente sunt, mărturisit, doar interpretări ale operei, cu focus bine precizat). Biografia sa, secţionată de un accident stupid încă din adolescenţă şi plasată sub semnul bolii, a născut o legendă, dar fără ca aceasta să-şi găsească un corespondent în evoluţia scriitorului. Opera blecheriană nu urmează linia de la sine înţeleasă a tatonărilor stângace ce anunţă un parcurs triumfal spre capodoperă. După o carte salutată de contemporani şi de posteritate ca o mare reuşită, autorul a căutat să îşi varieze scriitura, ratând cu succes un roman şi refugiindu-se, cu cartea sa postumă, într-un „jurnal de sanatoriu“ cu alură idiosincratică. A dorit să se afirme ca eseist de idei, preferând mereu, la publicare, articolele şi recenziile unor proze scurte care, spre paguba cititorilor, s-au pierdut. Ba chiar, dacă ceea ce afirmă Mihail Sebastian e adevărat, şi-a distrus singur un jurnal, refuzând astfel posterităţii o altă cale de acces către intimitatea sa. Biografia sa a fost adesea citită sub forma unei lupte cu suferinţa, urmând ca finalul triumfător al luptei să fie asigurat de o izbândă concretă: cel mai adesea, scrierea însăşi a operei. Însă însemnările epistolare ale scriitorului nu atestă nici un fel de împăcare cu sine ca urmare a „eternizării“ prin operă, iar scrierile sale îşi cenzurează orice tendinţă de triumfalism asupra suferinţei.
Unul dintre argumentele de bază pentru o tratare monografică a lui Blecher se găseşte în pulsiunea autobiografică certă a scrisului său. Într-adevăr, aici întreprinderea biografului îşi găseşte rostul: în indentificarea locurilor, persoanelor şi evenimentelor din scrierile autorului este îndeplinit chiar un mandat timid din partea lui Blecher însuşi, care îşi încredinţa corespondenţii, din când în când, că un anume episod e trăit cu adevărat, iar cutare obiect descris în carte se află încă în posesia sa. Pe de altă parte, naivitatea tratării biografice intră în conflict cu foarte complexa concepţie blecheriană asupra alcătuirii sinelui, văzut mai degrabă ca un mecanism cu reglaj fin (un stereoscop) decât ca un organism cu evoluţie „firească“.
Dacă e să luăm în serios propriile declaraţii ale autorului, atunci eul este mai mult decât suma aventurilor biografice: el include visul, fantezia, închipuirea, părerea eronată, proiecţia mitică şi chiar automistificarea conştientă. Iar a interpreta textul literar al lui Blecher nu înseamnă a-l „demistifica“ pedestru.
În fine, un alt punct de dispută priveşte inserţia canonică a scriitorului M. Blecher în literatura română, o situaţie aproape unică la noi, comparabilă doar cu cazurile Cantemir sau Budai-Deleanu, scriitori de asemenea uitaţi şi redescoperiţi. Apărut într-un mediu de o mare efervescenţă intelectuală, în anii 30, Blecher este un om al vremii sale, reflectând în eseuri preocupările suprarealiştilor francezi şi autenticiştilor români şi forjând o literatură cu un limbaj şi o poetică proprii. Însă marii critici activi în acea perioadă au înregistrat contribuţia sa la capitolul literaturii confesive, fără a acorda vreo atenţie preocupărilor de poetică a romanului decelabile în Întâmplări în irealitatea imediată sau ideii de invenţie de sine prin investigarea neortodoxă a memoriei, delirului şi imaginaţiei. Devenit irelevant pentru mersul înainte al prozei româneşti interbelice, transformat, în cel mai bun caz,
într-o notă de subsol la filozofia autenticităţii a lui Mircea Eliade, M. Blecher nu mai părea, în postumitatea imediată, a merita efortul unei relecturi. Cât timp reeditarea sa a fost practic imposibilă, între 1940 şi 1970, această relectură nu a putut avea loc nici fizic. Iar în lipsa unei „lecturi puternice“ (Harold Bloom) realizate de către un urmaş scriitor, opera înaintaşului rămâne mută.
De aici vin toate problemele care fac din studiul monografic al lui Blecher o provocare. Ignorat mult timp de istoria literaturii sau, în orice caz, minimalizat, Blecher nu îşi poate ocupa pur şi simplu locul său „firesc“, fără ca şirurile de clasici să se clatine. Posteritatea sa literară, aparent lipsită de greutate, trebuie şi ea adusă în discuţie. Altfel, ar trebui să ne resemnăm cu indexarea rămăşiţelor operei într-un spaţiu muzeal, cu scop pur arhivistic, departe de literatura vie.
Dar dacă opera lui Blecher va fi acceptată de istoria literaturii române doar ca un obiect de muzeu, a cărui relevanţă este mai mult informativă decât creatoare, riscurile sunt mari. Suntem avertizaţi în acest sens, de altfel, de către scriitorul însuşi, care manifestă în Întâmplări în irealitatea imediată o atenţie precaută faţă de exponatele fără viaţă expuse sub sticlă în diorama de bâlci. Figurile de ceară duc, în panopticum, o viaţă larvară, fantomatică, plină de spaime şi de emoţii stranii. Arhiducele austriac în „uniforma ciuruită de gloanţe şi pătată de sânge“ pare să retrăiască la nesfârşit momentul atentatului de la Sarajevo, fără a putea să fie izbăvit din eternitatea încremenită a tragicului asasinat. Iar „femeia îmbrăcată în dantele negre, cu faţa lucioasă şi palidă“ este animată de un palpit senzual, datorită căruia privitorul sedus e atras în lumea ei, o lume a încremenirii sau a distrugerii extatice, prin ardere în foc. Făpturile de ceară par gata să evadeze din panopticum, să invadeze lumea privitorului, atrăgându-l pe acesta, fascinat, în interregnul lor halucinant. Sub sticla dioramei, sub praful muzeului, manechinele sunt vii.
(fragment din lucrarea M. Blecher. O antimonografie, volum aflat în curs de elaborare)
1. Heinrich Kaulen, Die Monographie, în Thomas Anz (Hrsg.), Handbuch Literaturwissenschaft, Band 3, Institutionen und Praxisfelder, Stuttgart-Weimar, J.B. Metzler, 2007, p. 312.
2. Ibidem.
3. Cărţile dedicate lui Blecher de către Radu G. Ţeposu (Suferinţele tânărului Blecher, 1996), Sergiu Ailenei (Introducere în opera lui M. Blecher, 2003) şi Iulian Băicuş (Max şsic!ţ Blecher – un arlechin pe marginea neantului, 2003) nu sunt monografii, ci, de fapt, eseuri interpretative cu focus bine precizat. Singura tentativă monografică, cea a lui Gheorghe Glodeanu (Max şsic!ţ Blecher şi noua estetică a romanului românesc interbelic, 2005), poate fi, fără nici o pierdere, trecută sub tăcere.
