Pe aceeași temă
Integral bilingvă, redactată atât în română, cât şi în franceză, antologia se adresează deopotrivă publicului francez şi francofon, interesat de literatura română, cât şi românilor din diaspora.
Primul volum al antologiei cuprinde texte fundamentale ale literaturii române, de la începuturi până la 1848. Capitolul întâi dedicat literaturii române vechi este, de fapt, o amplă prezentare a contextului politic şi cultural în care iau naştere primele texte redactate în limba română.
Este semnalat faptul că, datorită influenţei bizantine şi a limbii slavone pe teritoriul românesc, în secolele XIV-XVII, „primele scrieri româneşti vor fi multă vreme traduceri sau adaptări din slavonă“.
Autoarea se opreşte asupra tuturor momentelor importante din literatura română veche: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, din 1521, considerată prima atestare documentară a limbii române; traducerea din slavonă în română, în secolul al XVI-lea, a textelor religioase şi extinderea, în aceeaşi epocă, a scrisului în româneşte la literatura epică cu caracter laic sau creştin, precum apocrifele biblice sau legendele hagiografice. Cronicile moldovenilor cu studii în Polonia – Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce –, cronici care consemnează întâmplări petrecute în secolele XIV-XVII, reprezintă de asemenea momente importante în evoluţia literaturii române, pe care autoarea antologiei le analizează foarte atent.
În paralel cu literatura istoriografică a cronicarilor, se dezvoltă, în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, literatura religioasă, Cazania lui Varlaam din 1643, Didahiile lui Antim Ivireanul, compuse între 1709 şi 1716, dar rămase în manuscris până în 1886, şi traducerea Psalmilor biblici realizată de Dosoftei, fiind ilustrative în acest sens.
Autoarea antologiei remarcă un paradox al secolului al XVIII-lea, şi anume faptul că „primele opere originale de ficţiune, destinate chiar prin natura lor marelui public“ rămân netipărite până la sfârşitul veacului următor: este vorba de romanul alegoric al lui Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, scris la Constantinopol în 1705 şi apărut abia în 1883, şi de prima epopee românească, Ţiganiada, scrisă de Ioan Budai-Deleanu în 1800 şi publicată în 1875. Autoarea identifică două posibile cauze ale publicării tardive a acestor scrieri: „caracterul lor puţin accesibil – raportat la nivelul cultural al cititorilor din epoca respectivă“ şi redactarea lor „în afara graniţelor româneşti“.
Următorul popas în această scurtă istorie a literaturii române îl constituie instituţia Şcolii Ardelene, „un format cultural cu totul nou“ la acea epocă, care se baza pe construirea unei elite cu formaţie academică solidă şi, în egală măsură, angajată politic. Reprezentanţii acestei instituţii culturale de la începutul secolului al XVIII-lea (episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, Samuel Micu-Klein şi Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu) urmăresc demonstrarea, cu argumente ştiinţifice, a latinităţii limbii române şi a poporului român şi întâietatea românilor în Transilvania.
Un element inovator al acestei antologii, faţă de manualele şcolare actuale de limba şi literatura română – este vorba mai ales de manualele şcolare de clasa a XI-a şi a XII-a, în care literatura română este studiată din perspectivă cronologică –, dar şi în raport cu unele istorii literare, îl constituie partea dedicată perioadei de început a liricii româneşti. În jurul anului 1830, elitele politice sunt selectate din rândul elitelor culturale, iar literatura devine pentru prima dată o activitate „a spiritului care urmăreşte în mod deliberat producerea plăcerii artistice (...). În ocupaţiile lor mondene, boierii adaugă vechilor delectări epicurene exerciţiul literar, mai ales al poeziei“. Apar astfel creaţiile lirice ale poeţilor Văcăreşti, poeziile lui Costache Conachi şi mai târziu cele ale lui Gheorghe Asachi.
Andreia Roman nu uită să-l menţioneze nici pe Anton Pann, autor al unor culegeri în versuri sau în proză ritmată cuprinzând anecdote, aforisme, glume şi proverbe.
Primul capitol se încheie cu prezentarea lui Dinicu Golescu, boier muntean, care în 1828 publică o Însemnare a călătoriei mele, „conţinând impresii culese din periplul său prin câteva ţări europene: Ungaria, Austria, Elveţia şi Italia. Descoperirea civilizaţiei occidentale îi dezvăluie brusc arhaismul şi starea de semibarbarie în care se găseşte ţara lui, provocându-i o gravă criză de conştiinţă“.
De asemenea, tot în finalul capitolului este prezentat Vasile Cârlova, poetul muntean mort prematur din cauza tuberculozei.
Capitolul al doilea al celui dintâi volum, intitulat Generaţia de la 1848 şi romantismul militant (1830-1860), este dedicat generaţiei paşoptiste formată din scriitori şi oameni de cultură cunoscuţi: Cezar Bolliac, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Gheorghe Bariţiu şi Andrei Mureşanu. Spre deosebire însă de manualele şcolare şi de unele istorii literare care pun accentul pe ideea de originalitate a scrierilor paşoptiştilor, promovată de Mihail Kogălniceanu în articolul-program, Introducţie, al revistei Dacia literară, autoarea antologiei se referă mai ales la caracterul militant al acestei generaţii şi la faptul că reprezentanţii acestei generaţii percep literatura mai degrabă ca datorie decât ca vocaţie. Caracterul militant al literaturii scriitorilor generaţiei paşoptiste este oarecum ignorat de unele istorii literare, dar şi de manualele şcolare actuale din cauza faptului că, în perioada comunistă, s-a pus accentul numai pe această dimensiune a literaturii, iar după 1989, critica literară a încercat să ignore interpretările care aveau în vedere latura de propagandă a literaturii.
Autoarea antologiei remarcă şi faptul că în operele scriitorilor paşoptişti clasicismul coexistă cu romantismul, fără ca acesta din urmă să se detaşeze polemic de curentul anterior, cum se întâmplă în Franţa, Anglia sau Germania.
În scrierile paşoptiştilor, literatura artistică nu se distinge radical de cea aşa-zisă „de frontieră“ – eseuri, note de călătorie, studii istorice etc. Paşoptiştii au însă un rol important în cultura română şi prin faptul că îmbogăţesc limba literară, împrumutând masiv cuvinte din limba franceză.
Ultima parte a celui de-al doilea capitol se referă la impactul folclorului asupra literaturii paşoptiştilor, mai ales că scriitori precum Grigore Alexandrescu, Alecu Russo şi mai ales Vasile Alecsandri „devin colecţionari pasionaţi de folclor, traversând munţii şi satele, participând la şezători şi sărbători populare, împrietenindu-se cu ţărani şi păstori“.
După aceste capitole care au caracter introductiv, urmează antologia propriu-zisă, ce cuprinde texte fundamentale din literatura română de până la 1848. Aceste texte sunt precedate de o scurtă prezentare şi unele dintre ele sunt însoţite de ilustraţii sugestive. Dar despre ce texte este vorba? Le enumerăm aici, neavând spaţiu pentru a le şi prezenta. Astfel, literatura română veche este reprezentată prin: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, Legenda Sfintei Vineri, Alexăndria, extrase din Cazania lui Varlaam, câţiva dintre Psalmii lui Dosoftei, fragmente din cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce şi un text din romanul Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.
Începuturile literaturii artistice sunt ilustrate prin: Cântul VIII din epopeea Ţiganiada şi prin poezii de Ienăchiţă Văcărescu şi Gheorghe Asachi.
Textele considerate reprezentative pentru generaţia de la 1848 sunt: Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu, capitolul al treilea din nuvela Alexandru Lăpuşneanu de Costache Negruzzi, Clăcaşul de Cezar Bolliac, poezia Anul 1840 şi fabule de Grigore Alexandrescu, Studie moldovană de Alecu Russo, poezii de Dimitrie Bolintineanu, cele mai cunoscute texte populare culese de Vasile Alecsandri, şi anume baladele Mioriţa şi Monastirea Argeşului, poezii şi fragmente din comedia Chiriţa în provinţie, aparţinând de asemenea lui Vasile Alecsandri, câteva dintre Scrisorile lui Ion Ghica adresate lui Vasile Alecsandri, cele douăzeci şi cinci de epistole alcătuind o importantă lucrare memorialistică.
Cel de-al doilea volum al Antologiei literaturii române debutează cu o prezentare a societăţii Junimea şi a epocii marilor clasici. Un punct slab al capitolului despre societatea Junimea îl reprezintă tratarea superficială a rolului acestei societăţi în evoluţia culturii şi literaturii române. Autoarea pune accentul pe contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea literaturii şi a limbii române şi pe faptul că acesta este fondatorul criticii literare româneşti, însă ignoră influenţa pe care Junimea, ca grup literar omogen, a avut-o asupra culturii române.
Capitolul al doilea al volumului de care ne ocupăm are în centru o problemă pe care manualele şcolare şi chiar unele istorii literare o ignoră de cele mai multe ori: este vorba de începuturile romanului. Autoarea se referă, de fapt, la începuturile prozei de ficţiune, care „se dezvoltă cu întârziere în raport cu poezia“, şi aminteşte două dintre cele mai cunoscute nuvele istorice din literatura română, Alexandru Lăpuşneanu de Costache Negruzzi şi Mihnea Vodă cel rău de Alexandru Odobescu. Sunt trecute apoi în revistă romanele lui Dimitrie Bolintineanu, Manoil (1855) şi Elena (1860), dar şi romanele de mistere scrise după modelul lui Eugène Sue, autorul Misterelor Parisului: Misterele Bucureştiului (1862) de George Baronzi, Misterele căsătoriei de Constantin Aricescu şi Misterele din Bucureşti de I. M. Bujoreanu.
Pe urmele manualelor noastre şcolare, autoarea consideră că „primul roman de anvergură este Ciocoii vechi şi noi (1862-63) de Nicolae Filimon“. De asemenea, aceasta este de părere că „prin ardeleanul Ioan Slavici, proza narativă a secolului al XIX-lea atinge deplina maturitate“ şi aduce drept exemplu în acest sens „nuvela de proporţii“ Moara cu noroc.
În opinia autoarei, „aventura romanescă a secolului al XIX-lea se încheie cu cele cinci volume ale ciclului Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu, cele mai bune fiind Viaţa la ţară (1895) şi Tănase Scatiu (1907), în care apare o primă frescă socială a mediului rural“.
Nu este uitat nici Barbu Ştefănescu Delavrancea, care, deşi nu scrie romane, ci doar nuvele şi piese teatru, este considerat „adevăratul doctrinar al naturalismului“.
Ultimul capitol al celui de-al doilea volum al antologiei reprezintă aproape în totalitate o amplă prezentare a simbolismului. Nu sunt uitate însă nici revistele care anticipează tradiţionalismul interbelic, Sămănătorul şi Viaţa românească, acestea din urmă fiind prezentate prin detalii semnificative.
Antologia propriu-zisă cuprinde texte precum: câteva capitole din romanul Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, fragmente din poveştile şi povestirile lui Ion Creangă, din nuvela Moş Nichifor coţcariul şi din Amintiri din copilărie, un capitol din romanul Mara de Ioan Slavici, cele mai cunoscute poezii eminesciene, fragmente din comediile, schiţele şi nuvelele lui I.L. Caragiale, poezii de Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Minulescu şi George Bacovia, dar şi un fragment din nuvela Hagi Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Antologia literaturii române este o carte utilă şi necesară, fiindcă înglobează texte esenţiale din literatura română, dar şi pentru că, în unele cazuri, aduce o perspectivă nouă în ceea ce priveşte evoluţia literaturii române.
