Pe aceeași temă
Era din nou în întârziere. Se opri, respiră adânc de mai multe ori. O porni apoi din nou. Ce rost avea să se mai grăbească. La ce i-ar folosi să câştige câteva minute... Îşi domoli pasul. Nu mai avea de mers decât două-trei sute de metri. Poarta era întredeschisă. A împins-o încet şi s-a strecurat înăuntru fără ca portarul să-l vadă. E drept că nu era atent, nu-i păsa, citea ziarul. A urcat scara într-un ritm vioi, ritmul unui tânăr adult obişnuit să urce în fiecare dimineaţă cele şaizecişitrei de trepte care să-l ducă până la etajul III. Un tânăr plin de viaţă, dar care nu se grăbeşte. La etajul II s-a oprit să-şi pipăie buzunarele şi să se convingă că a luat pachetul de ţigări cu el. Da, îl avea. Uitase doar bricheta, asta însă era mai puţin grav, mai fumau şi alţii, nu numai el. A continuat urcuşul.
Ultimele trepte le-a urcat cu mai puţină convingere. Nu mai părea deloc voios. S-a oprit de mai multe ori, deşi nu era obosit. Cum să fie obosit, doar urca treptele astea în fiecare zi. Mă rog, exceptând week-endul. Azi era luni... Luni sau marţi ? Aproape în fiecare luni venea cu întârziere. Unde ai petrecut toată noaptea ? întreba Magda. Nu dormise mai deloc, asta e adevărat, de aceea părea ostenit, vlăguit. Magda aştepta un răspuns care nu mai venea. Sau nici măcar nu-l aştepta. Cu timpul, se obişnuise ca el să nu-i răspundă la întrebarea asta. Atunci de ce-l mai întreabă...
Culoarul era pustiu. L-a străbătut fără grabă, ba chiar târşind pe mocheta vişinie tălpile pantofilor. Erau plini de praf. Nu din vina lui. A fost silit, ca să scurteze drumul, să treacă prin şantierul cel nou: se construieşte un bloc imens, probabil sediul unei bănci, parcă aşa i s-a spus. Mai înainte, acolo, rezistaseră de cine ştie când vreo trei sau chiar patru case pipernicite, dar cu mici curţi împrejur în care se aflau câte un arbore şi răsaduri cu flori; gardurile erau de lemn, vopsite în albastru sau verde, culoarea mai mult se ghicea decât se vedea; la fel şi zidurile caselor, fireşte scorojite. Le zărea de la fereastra biroului şi nu ştia să-şi explice de ce îi plăceau. Îi aduceau probabil aminte de oraşul vechi, cum îl ştia el înainte de transformările din ce în ce mai radicale din ultimii ani. Oraşul din copilărie.
S-a oprit câteva secunde să tragă cu urechea. Dintr-o cameră de pe stânga culoarului, se auzeau râsete, chicoteli şi răsteli. Zâmbi: activitatea era în toi... Iar el iarăşi întârziase. S-a uitat la ceas: mai mult de un sfert de oră. La ce bun să se mai grăbească! Mai erau doar câţiva paşi până la uşa biroului şi nu se îndura să-i facă. Cu un efort de voinţă a mai înaintat doi paşi, apoi din nou s-a oprit. Ce scuză să mai inventeze? Dar avea oare vreun rost... Oricum tot nu-l mai crede nimeni. Oricât de curios ar părea, gândul ăsta l-a îmbărbătat. A ajuns în faţa uşii. De dincolo nu răzbătea nici un zgomot. Ceea ce nu-l împiedica să fie convins că erau prezenţi cu toţii. Şi Magda şi Valentin. Îl aşteptau. Dacă era atâta linişte înseamnă că şi şeful era acolo, şi el îl aştepta, să vadă cât întârzie. Era acolo, aproape sigur. Îşi pregătea discursul, muştruluiala.
Uşa era cenuşie, scundă, altfel decât cealaltă. Asta se deschidea, în fiecare zi, se va deschide şi acum. Zâmbi din nou. Înainte de-a apăsa pe clanţă, a fost tentat să se aplece şi să se uite pe gaura cheii. N-a făcut-o. Ar fi fost inutil, Petrache, şeful, venise, era sigur că venise. Nu lipsea niciodată, sau foarte rar; de pildă, atunci când îi murise tatăl, călcat de un autobuz, telefonase de la spital şi avea o voce calmă, perfect controlată, poate doar uşor răguşită; anunţase că va lipsi, fără să dea nici o altă explicaţie, abia mai târziu au aflat despre ce era vorba. Bineînţeles că venise. Dimineaţa, intra în birouri să vadă dacă totul e în regulă, să constate cine întârzie. Era de datoria lui. Cel puţin el aşa credea. A intrat şi în biroul lor, a văzut că Enescu lipseşte...
– Iar întârzie ?
Magda a ridicat din umeri, a scos o pilă din sertar şi a început să-şi răzuiască o unghie.
– Mi s-a rupt o unghie, a spus ea. Şeful n-a zis nimic.
– O fi bolnav, a şoptit Valentin. Şeful s-a făcut că n-aude. A văzut clanţa mişcându-se, încet, cu o lentoare exasperantă, apoi oprindu-se din mişcare. Uşa nu se clintise din loc. Clanţa reveni la poziţia iniţială.
– Intră, domnule odată. Intră! răcni şeful.
Atunci George Enescu se trase un pas îndărăt, ezită două secunde, apăsă pe clanţă şi împinse uşa. Cu elan, aşa că mai făcu doi-trei paşi până să se oprească în partea dreaptă a încăperii, lângă biroul Magdei, pe care o pufni râsul. Valentin zâmbi şi el. Doar şeful îşi păstră toată gravitatea necesară într-un asemenea moment. Chiar dacă momentul se repetase de atâtea şi atâtea ori...
– Nu te mai grăbi aşa. Să nu-ţi dăuneze... spuse Petrache.
Aşa îl chema pe şef. – Nu e un om rău, îl apăra Magda vorbind cu buzele ţuguiate. Buzele le avea cărnoase şi bine rujate. Pe obrazul drept îi apărea o gropiţă când vorbea sau când râdea. Nu e un om rău, dar nu suferă neglijenţa, lipsa de punctualitate. Valentin pârţâia din buze, neîncrezător. – De unde ştii? o întrebă el.
Şeful se uită la ceas, pe urmă la Magda care se oprise din râs şi-şi mişca buzele de parcă ar fi vrut să spună ceva, apoi schiţă şi el un zâmbet scurt, mai degrabă acru decât înţelegător:
– N-ai întârziat decât 20 de minute... Săptămâna trecută ai întârziat mai mult. Aşa mi s-a spus.
George se uită spre Magda: ţineau statistici cu întârzierile lui? Tuşi. De parcă ar fi vrut să-şi dreagă vocea. Valentin scoase un dosar şi frunzări hârtiile care se aflau înăuntru. În semn că nu se amestecă, nu-l interesează: discuţia asta care devenise un ritual. Un ritual uşor ridicol. El nu întârzia niciodată. Era titlul său de glorie, iar şeful nu mai prididea cu laudele. Ba da, a întârziat totuşi o dată, o singură dată, pe vremea când trăia cu Alice, căci fetei îi plăcea să facă dragoste mai ales dimineaţa. Ca să nu întârzie, Valentin pitea un mic deşteptător sub pat şi în felul ăsta se străduia să termine la o anumită oră; îşi lăsa întotdeauna o marjă destul de largă. Trăgea ceasul de sub pat şi dacă ora fixată se apropia ameninţător juca micul teatru erotic care pe Alice o flata, căci era convinsă că gemetele şi icnetele bărbatului corespundeau perfect plăcerii pe care i-o procura ea. Vorba e că Valentin a întârziat totuşi în ziua în care Alice îl călărea cu înverşunare, iar el fireşte n-avea cum să mai vadă ceasul. De atunci n-a mai repetat figura asta erotică destul de clasică, periculoasă însă după cum se vede pentru funcţionarii care se vor conştiincioşi. Au renunţat, deşi le plăcea la amândoi. – Am întârziat din cauza ta! a spus el furios.
Alice a ridicat din umeri. Oricum, nu din cauza asta s-au despărţit câteva luni mai târziu.
– ...oricui i se poate întâmpla să mai întârzie, dar dumneata întârzii în fiecare săptămână, în ultimul timp chiar mai des. Şi săptămâna trecută ai întârziat! Spune, e adevărat sau nu e adevărat?
– E adevărat.
– Şi de ce, mă rog frumos, de ce întârzii! Nu poţi să te scoli la timp, n-ai ceas deşteptător?
– Ba am.
– Atunci de ce?
Petrache îl privea, mai mult mirat decât ostil, cu ochii lui albaştri, apoşi sau mai bine zis lăcrimoşi, în contrast cu chipul sever, uscat. Tonul îi era din ce în ce mai puţin aspru. Ultima întrebare era mai mult şoptită. George făcu câţiva paşi pe loc şi se gândi că ar fi mai bine să îngaime o scuză oarecare: a uitat să întoarcă ceasul, troleibuzul a avut un accident, s-a ciocnit cu un camion de pompieri sau cu o camionetă de la Pompe funebre... Aşa ar fi fost politicos, să spună ceva, în loc să tacă uitându-se din când în când la genunchii Magdei sprijiniţi fără jenă de muchia biroului. Colega lui de birou nu se uita la el, îşi pilea în continuare unghiile. La un moment dat, George şi-a dat seama că şeful nu-l mai privea; se uita acum pe fereastră la muncitorii care se agitau pe şantier.
Adevărul nu putea în nici un caz să-l spună. Nu l-ar fi crezut nimeni. Oricum nu Petrache şi nu într-un moment precum cel de acum care cerea o minciună, o scuză convenţională şi perfect plauzibilă, de pildă că şi-a uitat abonamentul acasă şi, ghinion, tocmai azi s-a urcat controlorul şi i-a cerut biletul. N-avea. – Am abonament, am spus. Dar nu-l am la mine. – Şi trebuie să vă cred pe cuvânt? a întrebat ironic controlorul.
– Şi ce-ai răspuns ?
Magda se arătă brusc interesată de păţania lui. În schimb Petrache aproape că-i întorsese spatele ca să se uite pe fereastră. De fapt zâmbea. Pe sub mustaţă...
– Ce vrei să-i răspund?
– Te-a pus să plăteşti amendă?
– Bineînţeles. Numai că nu aveam nici un ban la mine. Mă rog, doar câţiva lei...
– Şi-atunci?
– Păi atunci a trebuit să cobor cu el. Mi-a cerut buletinul.
– Buletinul îl aveai?
– Da.
Petrache se răsuci şi le curmă discuţia.
– Gata! Treceţi la treabă! N-o să discutaţi toată ziua despre chestia asta...
(fragment dintr-un roman în curs de apariţie, cu titlul provizoriu Prin gaura cheii)
