Pe aceeași temă
Livius Ciocârlie, scriitor şi critic literar din Bucureşti, pe care-l cunosc de mult de la Timişoara, mi-a explicat dispreţul faţă de umor în literatură astfel: cică în marea majoritate a ziarelor şi revistelor din România de azi se practică un umor de-o calitate atât de proastă, încât îţi vine să cam plângi şi să te dai cu capul de pereţi când îl citeşti. La fel se întâmplă şi cu umorul practicat la televizor şi la radio. Şi, uite-aşa, tot omul care cât de cât mai pretinde că nu are paie uscate sau o bucată de lemn putred în loc de creier se fereşte ca dracul de tămâie de tot ce poartă eticheta de umor în mass-media, pentru a nu cădea, printr-un eventual consum al acestuia, pradă depresiilor. Şi uita-aşa, prin extindere, şi-a pierdut credibilitatea şi umorul în literatură...
Mă gândeam la toate astea nu demult când, în timpul zborului de la Valencia acasă, la Düsseldorf, am descoperit în prestigiosul ziar naţional al Spaniei, El pais, la capitolul literatură, un dosar de 24 de pagini pe tema Umor şi literatură. Scriitori şi oameni de cultură celebri, din lumea întreagă, îşi dau cu părerea asupra acestui subiect şi printre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor care provoacă râsul sunt pomeniţi mereu Shakespeare, Cervantes, Gogol şi chiar şi melancolicul Borges, în anumite părţi ale operei sale.
Tot în cadrul acestui dosar, într-un amplu articol de fond asupra umorului literar contemporan, scriitorul chilian Fernando Iwasaki remarca nişte lucruri deosebit de interesante: astăzi, literatura umoristică este considerată adesea minoră în lumea hispanică şi asta pentru că nu numai publicul larg, ci şi mulţi oameni de specialitate confundă, din păcate, ironia subtilă cu bancurile şi paradoxul elegant şi viclean cu logica deficitară. În afară de asta, mulţi cred că a avea umor înseamnă a râde cu mare poftă de ceilalţi, fără a tolera însă ca ceilalţi să râdă de ei. Fireşte, cu atât mai puţin sunt aceşti contemporani capabili să râdă de ei înşişi. Însă umorul adevărat, de calitate, se practică înainte de toate la persoana întâi singular sau, mă rog, plural, deci nu numai arătând cu degetul spre ceilalţi, ci şi hlizindu-te îndelung şi iscoditor în oglindă.
Şi uite-aşa, ceea ce îmi explicau timişoreanul Ciocârlie la Bucureşti şi chilianul cu nume japonez în El pais se cam suprapune. Într-o lume globală, întâlnirile surpriză au loc mai des decât credem. În ceea ce priveşte autoironia şi capacitatea de-a râde de sine, îndrăznesc să afirm că ea lipseşte mult prea des nu numai în lumea hispanică, cum zice Iwasaki, ci şi în România sau în multe alte ţări ale lumii.
Da, nimic nu e mai preţios decât umorul de calitate, pe care îl vom descoperi cu uşurinţă, dar numai atunci când îl vom căuta unde trebuie. Unde trebuie căutat umorul adevărat ne arată chiar cotidianul El pais, într-o listă în care enumeră cele mai valoroase zece cărţi cu umor apărute în ultimii ani în Spania. Printre cei zece autori se numără G.K. Chesterton, Thomas Bernhard, Julian Barnes, Mark Twain, Yasutaka Tsutsui şi, undeva printre ei, şi ieşeanul Dan Lungu, a cărui Sunt o babă comunistă a apărut în 2009 la, Madrid.
Acelora care pretindeau că literatura lui Lungu nu-i aşa de importantă în paginile în care te face să râzi acum probabil că le va pieri râsul.
Şi pentru că tot vorbim de cărţi cu umor veritabil recent apărute: în noua sa carte, Frumoasele străine, Mircea Cărtărescu joacă pe toată claviatura umorului adevărat de te umflă mereu râsul. Ne serveşte cu o virtuozitate de clovn deşănţat când note zeflemitor-satirice, când un umor fin şi rafinat, când unul de domeniul fantasticului sau grotescului. Şi ceea ce nu-i de loc de lepădat: adeseori se ia pe sine peste picior, de ţi-e mai mare dragul.
Că bine le mai zic aştia doi, domnule!
