Pe aceeași temă
Moartea Drusilei, iubita incestuoasă dispărută, cu care se dechide piesa lui Camus, declanşează problemele de conştiinţă ale ciudatului împărat. Caius Caligula dispare din palat, cutreieră dezesperant grădinile, contemplând luna şi absurdul vieţii. Omul revoltat care devine acum vremelnicul împărat al Romei determină experimentul care începe. Era un idealist. Va deveni un pragmatic („Trezoreria, asta e importantă“). Deziluziile sale sunt formulate şi metamorfozate în acţiune. Din contemplativ, Caligula devine superactiv, superexcitabil, nerăbdător să-şi pună în aplicare planul prin care contrazice logica conformismului şi a minciunii, vrând să instaureze noi principii valorice. Noul tip de umanism, umanismul revoltei instituit de Camus, îşi află astfel prin Caligula exponentul cel mai hotărât, iar mijloacele împrumutate din arsenalul teatrului sunt mai convingătoare decât în cazul prozelor cu acelaşi subiect. „Te invit la o serbare nemăsurată... la cel mai frumos dintre spectacole“, îi spune el Caesoniei, luând-o drept aliat al demonstraţiei care începe „Forţarea limitelor“ – libertatea absolută, totul sau nimic sunt principiile care-l călăuzezsc pe împărat pe acest drum. Omul revoltat se confundă cu Omul absurd („vreau luna, vreau imposibilul“) luptând cu minciuna consolatoare a lumii înconjurătoare, al cărei proces îl face în cruda şi nestăvilita sa pornire criminală. Inexplicabilă şi absurdă la început pentru Caius Caligula, din cauza episodului dispariţiei Drusilei, moartea devine apoi singura raţiune şi logică a existenţei sale. Prin acestea Caligula vrea să înlăture radical orice conştiinţă umană mincinoasă. Luptând cu minciuna, luptă cu viaţa însăşi. Războiul său e total împotriva omenirii şi a existenţei. O face în numele purităţii morale, o puritate a răului care presupune autodistrugere, sacrificiu de sine. Deşi se comportă ca supraom, Caligula ştie că nu va putea supravieţui crimelor abominabile pe care le dictează şi că va fi eliminat de aceeaşi confortabilă minciună practicată în regatul său de toţi, de la patricieni la poeţi. În ciuda acestei perspective fatale – ca erou nietzscheean –, Caligula se situează dincolo de bine şi de rău, considerându-se omul cel mai liber din imperiu.
Cred că dificultatea cea mai mare a unei montări cu piesa lui Camus este tocmai delimitarea, atitudinea faţă de tezele ei fundamentale. Iar cea mai importantă e tema morţii, corolar al tuturor celorlalte obsesii existenţialiste, precum absurdul, libertatea, adevărul, revolta. Pe acest drum pe care cred că merge spectacolul lui Bocsárdi de la Teatrul Naţional din Craiova, problema implicită a condamnării lui Caligula sau a mântuirii de vinovăţia faptelor sale abominabile devine mai uşor de tranşat, fiindcă sunt eliminate de la început ipoteze de lucru de ordin politic sau sociologic.
Cu o claritate de cristal, gândirea regizorală ne propune un Caligula cartezian, riguros şi decis ca o lamă tăioasă, după cum ne avertizează şi sugestiva imagine de pe afiş (o lamă de ras care acoperă ochiul personajului). Pentru asta sacrifică, am putea spune, dimensiunea teatrală de Grand Guignol a piesei, „spectacolul“ crimelor lui Caligula fiind mai degrabă precis, bine ţintit decât colorat şi zgomotos.
Nu are dimensiunile magice ale reprezentaţiei de la Bulandra (cu accente pe delirul transcendental) în regia lui Mihai Măniuţiu, cu Marcel Iureş în rolul titular, pe care la vremea respectivă l-am adorat, nici pe acelea groteşti care impuneau în spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti (regia Horea Popescu), văzut ca dramă a puterii, cu Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul principal, şi cu atât mai puţin pe acelea vag romantice ale lui George Motoi, în spectacolul de la Cluj. Are o linie fermă şi clară de dezbatere intelectuală, tonuri răspicate şi decise. Se vrea aseptic, neutru în termeni cromatici (vezi decorul în alb cu sugestii de sală de disecţie, unde şi mormântul Drusilei pare un pat de spital), deconspirant al oricărei intimităţi (pereţi transparenţi care se deplasează, surprinzând, descoperind toate ascunzişurile, interogativ, provocator prin jocul de oglinzi care lărgesc perspectiva, la un moment dat incluzând în cadru şi spectatorii; decorurile lui József Bartha sunt cu adevărat revoluţionare). E un proces la vedere, rece, raţional, de unde şi o anume stare de expectativă a actorilor, care joacă în jurul lui Caligula cu o implicare măsurată, fără excese de trăire şi mişcare, lăsându-i eroului câmp nelimitat de desfăşurare (şi poate o premiză pentru a dezvolta tema singurătăţii). Capitolele subiacente pe care le conţine acţiunea, mai ales în partea a doua, când se declanşează conflictul cu complotiştii şi când nebunia lui Caligula atinge apogeul, determină totuşi o ieşire din linie, respectiv, crearea unor momente de relief bine plasate în economia spectacolului. (Ironizarea poeţilor sau confruntarea cu înţeleptul Cherea, de pildă.)
Dificultatea textului, ariditatea lui abstractă sunt depăşite şi compensate de limpezimea ideilor, care e o marcă a spectacolelor lui Bocsárdi, chiar dacă trebuie să acceptăm că spectacolul se adresează unui public restrâns, interesat de acest tip de teatru moral-filosofic.
Din capul locului opţiunea pentru un interpret cu carismă, precum Sorin Leoveanu, rimează cu intenţiile regizorului de a nu face din Caligula, cel din istorie sau cel din piesa lui Camus, un personaj negativ, condamnabil. Ci, paradoxal, unul ataşant, cu care publicul să empatizeze, urmându-i raţionamentele. Dilemele, excentricităţile, filosofările singuratice îi stau bine acestui tânăr şi talentat actor, care realizează o performanţă similară celei de la debutul în Hamlet, chiar dacă precizia la care e obligat de linia rolului îi umbreşte uneori haloul. Dacă răul e mai degrabă pur la Caligula, de o puritate metafizică, luciferică, cum s-a scris, Sorin Leoveanu atinge această dimensiune jucând desfăcut, întors în sine chiar şi atunci când îşi abordează partenerii. Cinismul îi e măsurat, violenţa vătuită, agresiunea ca un pumnal într-o mănuşă. Cu o siluetă de felină, lunecă în scenă mereu imprevizibil, monologând impecabil, dar cât de lung uneori (poate s-ar fi putut renunţa la unele pasaje de text în favoarea tăcerilor şi respiraţiilor), acoperind rolul pe toată lungimea şi dificultatea lui. Cele mai izbutite momente sunt, evident, cele din partea a doua, când Caligula se dezlănţuie înscenând omoruri spectaculoase sau serbări ridicole, la care prezenţa sa în tutu de balerină produce fiori. Gabriela Baciu, devotata Caesonia, afişează o ţinută impecabilă, mereu reţinută, dar şi gata să izbucnească, să eşueze în domestic (vezi scena când, rămasă singură, devorează cârnaţii de pe grătar), jucând cu profesionalism supunerea oarbă. Îi stă alături în grupul „fanilor“ lui Caligula, Valentin Mihali (Helicon), un vechil cu morgă care sparge ceapa cu aceeaşi hotărâre cu care mânuieşte biciul sau trage cu urechea. Actorul e, ca întotdeauna, convingător. Cherea împrumută calmul, siguranţa şi greutatea lui Ilie Gheorghe, vedeta craioveană care înnobilează orice rol, cu atât mai mult atunci când e pus să reprezinte în spectacol echilibrul şi nobleţea gândului.
Din grupul patricienilor care-şi etalează prin ţinută şi atitudine (costume albe, tăietură office) platitudinea snoabă, sunt portretizaţi distinct Senectus, prin jocul suculent al lui Valer Dellakeza, Mucius (Nicolae Poghirc îşi asumă expresiv resemnarea mocnită a personajului), Metellus, pentru care Dorin Andone găseşte tonul potrivit al nesupunerii, dar şi ceilalţi cu partituri mai puţin generoase. În rolul poetului imberb, Scipio, varianta poetică a lui Cherea, tânărul Vlad Popescu adoptă o nelinişte mai degrabă exterioară, se agită, cu alte cuvinte, mult în scenă, ratând dimensiunile abisale ale rolului.
Piesa are o distribuţie numeroasă, de altfel, pe care regizorul o respectă aducând în scenă, chiar şi pentru o secvenţă, patricieni, popor, gardieni, poeţi de curte, aşa încât spectacolul îşi asumă dificultăţi în plus. Îşi păstrează însă concentrarea asupra procesului de conştiinţă pe care Caligula îl înscenează pe urmele unui fanatic al ideilor numit Albert Camus.
Ne plac caietele-program care reproduc imagini din spectacol, uneori şi textul, ca în cazul de faţă, dar nu în detrimentul comentariilor de fundal, care ar fi fost necesare înţelegerii piesei şi intenţiilor regizorului.
Teatrul Naţional din Craiova: Caligula de Albert Camus
Traducerea: Alice Georgescu. Regia: László Bocsárdi. Decoruri: József Bartha. Costume: Judit Dobre-Kothay. Light design: Támas Bányai.
Distribuţia: Caligula – Sorin Leoveanu, Cherea – Ilie Gheorghe, Helicon – Valentin Mihali, Caesonia – Gabriela Baciu, Scipio – Vlad Popescu, Senectus – Valer Dellakeza, Metellus – Adrian Andone, Lepidus – Ion Colan, Cassius – Angel Rababoc, Mucius – Nicolae Poghirc, Merea – Eugen Titu, Patricius – Cătălin Băicuş, soţia lui Mucius – Iulia Lazăr, Drusilla – Claudia Nisipaşu. Patricieni, gardieni, poeţi, mulţime. Muzicantul – Ion Butnaru
