Pe aceeași temă
Ziua, în schimb, oraşul se sufocă de traficul intensificat în anii de boom. Pe Bulevardul Brătianu, drept ca aţa, sau pe istorica Stradă a Biruinţei, şerpuind prin centru, Calea Victoriei, unde se află Palatul Regal, bălteşte aerul poluat de gaze. Vis-à-vis de palatul pe care l-a construit Regele român Carol I, din casa de Hohenzollern şi Sigmaringen, pe cerul albastru de septembrie se înalţă fostul sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, la balconul căruia şi-a ţinut ultimul discurs Nicolae Ceauşescu. În faţa masei de oameni din piaţă, care au izbucnit pe neaşteptate în protest, el a însăilat nişte promisiuni de creştere a veniturilor. Ceea ce nu i-a mai folosit. La câteva ore după fuga sa cu elicopterul de pe clădirea partidului, a fost arestat, iar trei zile mai târziu executat.
De ce după prinderea dictatorului a trebuit să moară încă sute de demonstranţi pe străzile Bucureştiului – asta ţine de secretele niciodată explicate ale trecutului apropiat. Sunt multe elemente care arată că noile autorităţi, printre care cel ce-avea să fie preşedintele statului, Ion Iliescu, membru al vechii nomenclaturi, au produs în mod intenţionat haos, pentru a-şi asigura între timp poziţiile. O incongruenţă a Capitalei este că, ciudat, acelaşi Iliescu a comandat monumentul pentru Revoluţia din ΄89, înscenată – ori furată –, monument ce se înalţă în forma unei piramide ascuţite, care la aproximativ o treime de sus străpunge o formă de oţel întrucâtva rotundă, spartă, pe care bucureştenii o numesc, printre altele, „cartof în ţepuşă“.
Şi zona pietonală a vechii străzi comerciale, Lipscani, oferă o privelişte nemiloasă. Casele cândva elegante, de cel mult trei etaje, sunt într-o stare deplorabilă. Peste tot ochiuri goale de geam, faţade fărâmiţate, tavane sparte. Stăpânii lor de odinioară, în multe cazuri comercianţi de origine evreiască, au scăpat de deportări, însă au părăsit ţara sub comunişti. Pentru a reface aceste case lipsesc în primul rând banii, dar lipseşte şi eficienţa autorităţilor în aplicarea unor proiecte viabile de renovare.
Bucureştiul vital, sălbatic, maltratat este oraşul unor contraste strigătoare la cer, la răscrucea dintre Occident şi Orient. Ca să-ţi dai seama de asta e suficient să cobori din metrou în cartierul Dristor. Din tranzistoarele vânzătorilor ambulanţi şi din chioşcurile comerciale duduie la intensitate ucigătoare muzică populară, renumitele „manele“, care prin ritm, armonii şi alunecări specifice de semitonuri te duc cu gândul mai degrabă la Istanbul decât, să zicem, la Budapesta ori Viena. În bazarul improvizat din jur, oamenii sparg expert între dinţi seminţe de floarea soarelui şi scuipă cojile pe jos.
Viaţa în centrul oraşului, în schimb, se înclină mai mult spre Vest. Aceasta nu numai din cauza reclamelor luminoase, care clipesc agresiv pretutindeni de pe acoperişuri. Nu dau această impresie doar multele magazine ţinând de lanţurile comerciale de îmbrăcăminte şi încălţăminte germane, franceze sau italieneşti, elegantele filiale ale băncilor străine, ori McDonald΄s şi Pizza-Hut. Dar mai sunt şi faţadele patinate ale perioadei interbelice, mărturie a unui efort de modernizare occidentală, pe care l-a cunoscut Bucureştiul anilor 1920 şi 1930. Se născuse un viu curent al construcţiei. Sub influenţa arhitecturii contemporane, nu în ultimul rând Bauhaus, au fost realizate clădiri întregi de birouri şi locuinţe. E greu de găsit în Europa un oraş care să se compare cu Bucureştiul în densitatea arhitecturii moderniste. Structuri clare, fără ornamente, cu o liniatură avântată dinamic, frumuseţea funcţionalităţii.
Peste drum de clădirea decorativă în stil neoclasic a Băncii Naţionale a României se ridică, la un colţ de stradă, blocul turn de locuinţe al arhitectului Leon Stern, din anul 1936, construcţie rotundă, care de ambele părţi se înalţă, aerian, prin două aripi. Clădirea, unică, nu a primit statut de monument arhitectonic, însă chiar dacă recunoaşterea aceasta ar exista, clădirea tot nu ar fi apărată mult timp de speculanţii care, demolând în ultimii 20 de ani case şi vile, au distrus mai mult din substanţa construită a oraşului decât dictatorul Ceauşescu. Cine perseverează suficient în domeniul imobiliar poate spera în marele cutremur ce va să vină, fiindcă Bucureştiul se cutremură în mod serios cam o dată la 40 de ani.
La cutremurul din 1940, dar mai ales la ultimul mare cutremur de până acum, cel din 1977, s-au prăbuşit câteva clădiri interbelice. La cutremurul următor se estimează prăbuşirea a sute de clădiri şi mii de morţi.
Atunci, în anii ΄30, faţadele clădirilor noi străluceau în albul lor orbitor. Bucureştiul se afla în plină schimbare. Cu mândria naţională şi conştiinţa de sine revigorate după primul război mondial, noii cetăţeni doresc să se dedice înnoirii societăţii. Clasa conducătoare se încurcă însă curând într-o economie a nepotismului şi corupţiei, se pierde în lupte bizantine pentru putere.
Şi generaţia tinerilor literaţi, care se întâlnesc la cafeneaua Capşa de pe Calea Victoriei (cu acces interzis femeilor), visează, de la mijlocul anilor ΄30, o epocă a eroismului. Din 1932, notează Mihail Sebastian în cartea sa Cum am devenit huligan, intelectualii prevestesc era comunistă care urma să vină, iar în noiembrie 1933 ei se ataşează brusc de Garda de Fier fascistă, numită şi Legiunea.
Un simpatizant al mişcării fanatice a „Căpitanului“ Codreanu este şi filosoful religiilor, scriitorul Mircea Eliade, care, aşa ca şi alţi prieteni ai evreului Mihail Sebastian, se transformă peste noapte în antisemit. Curând, un personaj al lui Eliade avea să vadă libertatea speciei umane întruchipată în „regimente perfect şi egal intoxicate de un mit colectiv“ (Alexandru Pleşa, din romanul Huliganii).
Pe 9 noiembrie 1940, în consonanţă cu retorica morţii, pământul se cutremură. Primii soldaţi care intervin la operaţiunile de salvare şi debarasare fac parte din grupele Wehrmachtului, care intraseră cu puţin timp înainte în Bucureşti, pe când forţele combatante româneşti se mai lăsau aşteptate. După numai două săptămâni şi jumătate, membri ai Gardei de Fier asasinează politicieni, judecători, comisari şi generali, care sunt închişi, după venirea la putere a lui Ion Antonescu, mâna forte a României, omul legat de Hitler. Acesta e doar un sângeros preambul: în ianuarie ΄41 se ajunge la rebeliunea Legiunii, care urmăreşte să preia întreaga putere şi să-l izgonească pe Antonescu. Setea de sânge a legionarilor se exercită asupra adversarilor politici şi a evreilor, care ajung chiar să fie puşi în cârlige la abator. Antonescu, antisemit, lasă să se scurgă trei zile, asigurându-şi între timp sprijinul lui Hitler, care era interesat de general pentru planurile sale de război, apoi restabileşte ordinea. Speranţa unei Românii moderne rămâne o chestiune a trecutului.
Având o gândire mai clară decât a lui Mircea Eliade, care după război şi în exilul său occidental nu mai vrea să ştie de apropierea faţă de legionari, un Tudor Arghezi – poet, prozator şi satiric greu traductibil şi de aceea ca şi necunoscut în Vest – are de suferit pentru asta. Din cauza presupusului său filogermanism (în 1916 se pronunţase împotriva intrării în război a ţării), el e arestat pentru câteva luni. Cu volumul de poezie despre detenţia la Văcăreşti, dacă nu chiar dinainte, el devine cel mai important poet modern al României. În anii 1940 este arestat din nou. Acum, sub acuzarea – nu fără temei – de atitudine ostilă la adresa Germaniei.
Acolo unde odinioară Capitala se pierdea în câmp, iar acum s-au ridicat blocuri socialiste, poetul şi-a construit o casă în anii 1920. Dacă virezi cu maşina din bulevard în sus, ai de ocolit nişte spărturi uriaşe în pavaj, până la poarta vopsită verde în faţa căreia poetul a vândut, după ΄48, cireşe, miere şi brânză. Nu-i mai rămăsese nimic altceva: căzuse în dizgraţie pentru a treia oară, de data aceasta sub comunişti.
Abia la a doua poartă se văd zidurile albe cu turnuleţe, balcoane închise şi bovindouri. În loc de sonerie, un ciocan lângă o placă metalică, prin care să-ţi anunţi venirea. Custodele, bine dispus şi neras ca într-o zi nelucrătoare, iese şi mă duce la mormântul lui Arghezi şi al soţiei lui, Paraschiva. În spatele meu, stupi de albine nefolosiţi.
Arghezi poate renunţa la taraba de fructe abia în ΄54. Comuniştii îl reabilitează. Aproape toţi ceilalţi mari scriitori români trăiesc în străinătate, e nevoie de o vitrină. Fotografia de pe scară demonstrează asta: un tânăr caută, umil, să câştige atenţia bătrânului Arghezi. „Führerul nostru“, spune custodele rânjind, „Ceauşescu“. Poetul revenise la camera sa de lucru, scria despre întâmplări din casă şi curte, despre copii şi animale şi deplângea moartea soţiei sale.
Da, ele încă mai există, ascunse în spatele marilor bulevarde, acele colţuri liniştite, străzi pietruite şi piaţete visătoare, case modeste cu unul sau două nivele, curţi înguste, umbrite de viţă. Asemenea lucruri ne amintesc ce era Bucureştiul până la sfârşitul secolului XIX: un sat uriaş în câmpia valahă. Călătorul uimit venind din Nord nu găsea aici nici o stradă în linie dreaptă.
Nu vezi asta nici la bisericuţele ascunse pe străzi lăturalnice: ele sunt tainicele opere de artă ale unei identităţi, unde lumea cea adevărată, ceea ce este dincolo, împărăţia Cerului, pe de o parte, şi lumea afacerilor, corupţia, amestecul vinovat cu puterea, pe de altă parte, sunt, într-un sens abstract, rupte una de cealaltă. Turnuleţe octogonale, în care uneori recunoaştem coiful războinicului turc, deasupra căruia se ridică, victorioasă, crucea, se înalţă graţios pe lângă pereţii de beton. Duminica, atunci când Bucureştiul nu e ameninţat de colaps prin infarctul traficului şi cel mult vreo căruţă ţigănească mai trece hodorogind prin cartierul adormit, mai poţi auzi toaca din scândură de lemn, ca o pedală, în care se loveşte cu un ciocan pentru a chema oamenii la slujbă. Este emoţionantă umilinţa şi resemnarea sorţii de pe figurile credincioşilor, între pereţii înnegriţi de fum, cu fresce înfăţişându-l pe Mântuitor, pe mai-marii bisericii şi învăţători ai ortodoxiei. Femei şi bărbaţi îngenunchează în spaţiile joase, pe covoarele aşternute pe jos, în faţa iconostasului care sclipeşte în flacăra lumânărilor.
Cizmarul naţionalist Nicolae Ceauşescu ura provincia din care venise şi detesta oraşul. Călătorind în Coreea de Nord, el a găsit modelul pe care să-l urmeze: despotismul asiatic, comunismul feudal. Pasionat vânător – domeniile sale private de vânătoare aveau să acopere în cele din urmă arii întinse din pădurile ţării –, Ceauşescu s-a răzbunat atât pe oraş, cât şi pe zona rurală. La ţară a ordonat constituirea unor complexe agro-industriale, iar la Bucureşti a tăiat alei care să ducă axial spre palatul său feudal.
Operaţia pe cord deschis a Capitalei a lăsat nu numai cicatrice urâte în corpul citadin: a lăsat şi urme în conştiinţa şi psihicul locuitorilor săi, mulţi dintre ei fiind împinşi din satele lor la oraş, prin industrializarea forţată. Masa anonimă, dezrădăcinată, nu are noţiunea spaţiului public. Nu numai în Dristor s-a întâmplat ca oamenii de rând ai locului, care-şi trag zid ori gard în jurul teritoriului, să înglobeze şi trotuarul în parcela proprie. Faţă de gunoi şi murdărie există o totală indiferenţă şi delăsare, câtă vreme nu trece de uşa personală. Palatul lui Ceauşescu, acea „Casa Poporului“ construită pe un deal artificial, cu coloanele ei gigantice de până la 30 m, aici se bucură de afecţiune. Pe balconul care-i arăta lui oraşul la picioare, ghida pentru străini le spune vizitatorilor, cu toată seriozitatea, arătând axa care se pierde în depărtare: „Acesta e Champs-Elysées al nostru“.
Chiar şi la Patriarhia Română, recăderea comunistă în pretenţii de putere bizantine şi-a păstrat efectul: acolo se visează la o enormă catedrală, care să se
înalţe şi mai măreaţă decât palatul lui Ceauşescu, chiar alături de acesta.
Câtă vreme nu există bani pentru construcţie, preoţii se simt liberi să procedeze cum cred de cuviinţă cu bisericile lor istorice: îndepărtează podelele vechi, în loc să le restaureze, montează termopane... „Doar e biserica mea“, spun ei, pe jumătate înciudaţi, pe jumătate neînţelegând, dacă le spui ceva de stricarea monumentului. Alţi locuitori ai Capitalei îşi pun lanţ sau grilaj în parcarea comună, personalizându-şi total locul de parcare. Ori scot plantele din spaţiul verde şi le duc la ei acasă. Însuşirea terenului public pentru scopuri private este un adevărat sport al bucureştenilor, de la speculantul de teren la administratorul imobiliar.
Un schimb de cuvinte pe care l-am auzit în faţa Bisericii Stavropoleos, această bijuterie cu arcadele ei de un farmec oriental, decorate cu motive florale şi ghirlande, mi se pare o metaforă pentru Capitala însăşi. O babă brăzdată la faţă, cu basma în cap, întreabă o cunoştinţă cam de aceeaşi vârstă, un bărbat care tremura puţin, cum îi merge. „Sunt la pământ“, a răspuns el cu vocea tare, de bătrân care nu aude bine. „La pământ“, mormăie bătrâna dând din cap şi se uită fix, micşorată, către pământ, „ce-o mai creşte şi din pământul ăsta, dragul meu, numai Dumnezeu ştie“.
Textul de faţă a fost publicat iniţial
în Vol. 6, decembrie 2010, al publicaţiei Literaturen (Literaturi), Berlin.
În româneşte de Ioana Ieronim
