Pe aceeași temă
Am spus-o cu diferite ocazii, în presa scrisă şi la televiziune, că, dincolo de calitatea literară a ceea ce scriu, atât cât este ea, în circulaţia europeană a cărţilor mele un rol esenţial l-au avut Editura Polirom şi Institutul Cultural Român. Fără aceste două instituţii numărul traducerilor volumelor mele ar fi fost mult mai mic în acest moment. Dar nu despre asta vreau să vorbesc în mod special şi nu doresc să fac din mine un caz, căci nu sunt singurul autor care a beneficiat la modul onest de sprijinul profesionist al instituţiilor pomenite. Aş dori mai degrabă ca, pornind de la experienţa personală, să povestesc câteva lucruri despre schimbările pe care cred eu că le-au antrenat politicile culturale ale ICR, mai cu seamă în zona literară, pe care o cunosc cel mai bine.
Întâmplarea face ca, după 2005, când Institutul a început să-şi tureze vizibil motoarele, nu la mult timp după instalarea lui Horia-Roman Patapievici ca director şi a echipei sale, să mă aflu adesea în străinătate în preajma unor editori, traducători sau manageri culturali şi să văd ceea ce se întâmplă în România şi prin ochii lor exersaţi. Experienţa lor este cât se poate de preţioasă, căci nu trebuie să uităm că miza principală a ICR este aceea de a promova cultura română în străinătate. Observându-i îndeaproape, stând de vorbă relaxat şi pricepându-le puţin câte puţin modul de a gândi, am realizat transformarea profundă pe care o propune, de fapt, ICR în materie de politică culturală.
O schimbare radicală pe care am înţeles-o a fost aceea a atitudinii faţă de sistemul cultural occidental. Simplificând uşor lucrurile, cred că este pentru prima dată în politica culturală din România când se renunţă la impunerea canonului estetic naţional străinilor, în manieră agresiv-naţionalistă sau persuasiv-clientelară, şi se intră pe o piaţă liberă a bunurilor culturale, respectând regulile jocului şi utilizând instrumentele deja consacrate. Asta înseamnă că pentru prima dată valorile culturale sunt exportate în calitate de valori culturale, şi nu ca ingrediente într-o reţetă de înfrumuseţare a imaginii României, de promovare a specificului naţional, de (re)integrare a românilor din diaspora sau alte obiective nu neapărat lipsite de interes, dar care transformă cultura în altceva, material propagandistic sau instrument de inginerie socială.
Odată cu intrarea pe o piaţă liberă a bunurilor culturale, care au deopotrivă valoare estetică şi economică, s-a intrat într-o normalitate a momentului, care
s-a dovedit mult mai eficientă în exportarea culturii decât voluntarismul naţionalist sau dezvoltarea reţelelor clientelare externe în materie de cultură. Subvenţiile oferite prin programul TPS, în principal pentru susţinerea traducerii, au darul de a reduce riscurile economice ale editorilor străini şi, ca efect, avantajează dimensiunea estetică a bunurilor culturale exportate în defavoarea celei economice. Numărul titlurilor publicate în străinătate în ultimii cinci ani cu sprijinul ICR (şi, între timp, al Centrului Naţional al Cărţii) îl depăşeşte cu mult pe cel din primii 15 ani de după căderea comunismului şi s-ar putea că şi pe cel al cărţilor publicate în comunism, dacă dintre acestea din urmă scădem operele „geniului din Carpaţi“.
Renunţarea la politica obstinată de export a canonului estetic local, uneori cu iz naţionalist, şi acceptarea negocierii valorii literare pe o piaţă deschisă au produs ceea ce mie îmi place să numesc o revoluţie copernicană în politica culturală românească. În subsidiar, aceasta presupune şi renunţarea la dirijismul cultural, relativizarea definiţiei dominante a literaturii, pluralismul gusturilor educate, conectarea literaturii române la publicul european sau internaţional actual.
Această revoluţie copernicană este în primul rând una de mentalitate, de mod de a gândi lucrurile, însă pentru a fi eficientă trebuie pusă în practică prin măsuri adecvate. Am fost plăcut surprins să constat în timp coerenţa politicii ICR. Mai precis, pe lângă subvenţiile pentru traducere, pe care le-am pomenit deja, am remarcat efortul institutelor culturale din străinătate de a ieşi din propria cochilie, de a-şi muta activităţile culturale în spaţii prestigioase ale ţării gazdă, către un public nou şi avizat, care de obicei nu poate fi cucerit cu exotism lăutăresc şi folcloric, dar care e oricând deschis la autenticitatea unui Grigore Leşe, aşa cum e receptiv la creaţia contemporană experimentală şi sofisticată. Accentul pus pe cultura vie nu este un moft icr-ist, ci o investiţie inteligentă într-un tip de bunuri culturale capabil să rezoneze cu gustul occidental actual, capabil să vorbească sensibilităţii contemporane din spaţiul cultural în care se intenţionează promovarea. Prin tehnica piciorului în uşă, creaţia vie face loc şi receptării patrimoniului cultural sau a canonului local. Fără îndoială, de promovarea culturii contemporane nu se poate ocupa în mod eficient cineva care nu o gustă, fiindcă ar face-o stângaci şi ar fi lipsit de motivaţie şi credibilitate. De aceea, Institutul Cultural a creat un corp de funcţionari culturali tineri, poligloţi, sensibili la cultura contemporană, cu gândire europeană, cu care cel mai adesea a fost o plăcere să colaborez. Este de admirat cum această instituţie reuşeşte să se reformeze din mers, pe diferite paliere, pentru a duce la bun sfârşit această mişcare copernicană. Un alt exemplu notoriu este cel legat de soarta traducerilor. Cine îşi imaginează că e suficientă o roabă de bani pentru a publica pe bandă rulantă traduceri în străinătate se înşală. Nu numai că editorii străini sunt oameni de gust şi reticenţi la orice ofertă financiară exagerată, dar s-a constatat că şi numărul traducătorilor este insuficient, mai mult chiar, unele spaţii lingvistice erau total neacoperite. Atunci s-a recurs, pe de o parte, la un sistem de burse pentru formarea tinerilor traducători şi la un altul destinat traducătorilor deja consacraţi, ale căror roade s-au văzut în scurt timp. Pe lângă sporirea numărului de traducători, eu cred că se mai întâmplă cel puţin două lucruri importante: pe de o parte, traducătorii tineri au o sensibilitate crescută faţă de cultura vie, contemporană, adică exact pentru acel tip de bunuri culturale pentru care receptarea este deschisă, iar pe de altă parte, pe lângă munca de traducere, cei mai mulţi dintre beneficiarii acestor burse sunt şi adevăraţi agenţi literari, o instituţie aflată în mare suferinţă în România.
Aş mai remarca faptul ca ICR duce o politică profesionistă, într-un sens foarte tehnic al termenului: are scopuri şi obiective clare, activităţi coerente şi un sistem de evaluare foarte minuţios, în care scriitorii sau artiştii invitaţi au şi ei un cuvânt de spus.
Acum toate acestea pot părea normale, dar nu a fost tot timpul aşa.
Unul dintre efectele majore în zona literară ale acestei revoluţii copernicane este crearea unei dimensiuni europene a statutului scriitorului român. În perioada comunistă aceasta era subminată constant de amestecul politicului şi de maniera predominant clientelară în promovarea literaturii în străinătate, iar în perioada interbelică, nu ştiu de ce, nu a existat o preocupare pentru traduceri. Facilitarea unui statut european pentru scriitorul român vine într-un moment în care acesta a pierdut din imagine în faţa propriilor cititori, iar alonja europeană îi poate recâştiga, în anumite limite, stima de odinioară.
Aşadar, dacă sunt convins de activitatea ICR din ultimii ani, cel puţin în materie de promovare a literaturii, aceasta se întâmplă pentru motivele de mai sus, asupra cărora am reflectat mult timp. Fără îndoială, orice trecere la un nivel cu noi standarde ridică noi provocări şi, mai ales, suscită o serie de aspiraţii şi aşteptări. Cu toatele sunt numai bune pentru un discurs critic, însă, înainte de a ridica mâna, haideţi să facem comparaţia şi să recunoaştem ceea ce e de recunoscut. Abia după asta să dăm liber la pietre.
