Pe aceeași temă
Mai întâi aş vrea să-i avertizez pe cititori că în cele ce urmează nu le voi critica ţara. Dimpotrivă. Mă voi strădui să prezint numai laturile bune ale tărâmului mioritic. Îmi dau seama de dubla dificultate a unei asemenea abordări a subiectului.
Primo: din cauza grupului-ţintă, care nu este obişnuit să nu fie criticat. Această observaţie mă uimeşte de fiecare dată când am prilejul să asist la confruntarea unui român cu un străin. De obicei, „discuţia“ arată cam aşa: străinul recită lista defectelor la adresa ţării care îl găzduieşte, iar românul consimte cu un zâmbet plin de candoare, repetînd zelos: „Aşa-i! Aşa-i!“.
Secundo: să laud România de dragul de a lăuda este împotriva firii mele poloneze, care critică orice, oricând şi oriunde.
Să observaţi cât de bine ne completăm! Românii: primitori, nestânjeniţi de critică şi polonezii veşnic dornici să o exerseze... Poate de aceea îmi place ţara voastră pur şi simplu.
Înainte să mă înamorez de România, m-am îndrăgostit de limba ei vernaculară. Rezonanţa zicalelor de provenienţă slavonă, în înşiruirea cuvintelor latine, sună, în urechea mea slavă, specializată în mai multe dialecte post-romane, poetic, extravagant, iar cel mai des, comic. Îmi amintesc primele mele ore de română la facultatea din Polonia, când urechea nu era încă obişnuită cu melodia graiului mioritic. Cum învăţam mai ales vocabularul, aceste ore, în marea lor parte, erau compuse din izbucniri de râs: după, pierdut, piperul, hamburgerul, nemernic, netrebnic declanşau printre auditori rafale de hohote.
Iar o adevărată vedetă, care ştia să dezorganizeze fiecare lecţie, era un animal nevinovat din America de Nord denumit gluton. Auzind această denumire, ne tăvăleam pe jos de râs. Profesoara, Aluniţa-Codruţa, se uita la noi ca la un mic colectiv de demenţi, iar noi încercam să-i explicăm în engleză de ce râdem (fără succes). Glutonul a devenit eroul principal al majorităţii compunerilor noastre: nu cred că i-a ieşit vreodată cuiva una cu sens. Erau mereu nişte năzdrăvănii încărcate de vorbe hazlii. A fost prima dată când îmi făcea plăcere să învăţ o limbă străină. Probabil din acest motiv am învăţat-o aşa repede şi, până la urmă, româna a rămas limba mea preferată de exprimare.
Ultima mea reflecţie lingvistică priveşte sintagma copil din flori. Cum să nu-mi fie drag neamul care foloseşte expresia atât de pitorească şi tolerantă pentru a descrie un copil născut în afara căsătoriei? În toate celelalte limbi pe care le cunosc, conceptul este strâns legat de un sens peiorativ şi are aceeaşi (chit că nesigură, cum aflăm din dicţionare) origine etimologică: eng. bastard, fr. bâtard, it./esp. bastardo sau pl. bękart.
Odată terminat cursul de română pentru începători, m-am hotărît să văd cum este acolo. Prietenii mei care vizitaseră deja România spuneau că este frumos şi ieftin. Ce să-şi mai dorească o studentă pentru o vacanţă de vară? În bezna nopţii, pe 1 august 2001, am ajuns în Suceava. Autobuzul de la Przemyśl
s-a oprit fix în faţa magazinului veşnic deschis, cum s-ar fi spus dincolo de Prut, care tocmai termina programul, însă am mai apucat să luăm două vinuri în sticle de plastic la un litru jumate: una cu lichidul alb şi una cu roşu. Buchetul lor nu ni s-a părut destul de rafinat. Seara următoare am optat pentru palinca Bihor: una de prune şi una de pere, tot în deja tradiţionalele sticle de plastic. }in minte că primul mesaj pe care l-am trimis în Polonia suna cam aşa: „Ce ţară! Vodca e mai ieftină decât laptele!“. N-am stat atunci în România nici două săptămâni, dar am ajuns şi la munte, şi la mare. Am urcat în adidaşi până pe Moldoveanu, am mâncat pilaf şi am băut vin fiert la cabana Podragu, iar şampanie la Constanţa. La Braşov, în loc să dăm bani pe cazare, am lăsat toate bagajele la un depozit de gară şi ne-am dus la o discotecă al cărei program, în mod imprevizibil pentru noi, s-a terminat pe la ora 2 (planul era să dansăm până-n zori, iar dimineaţa să luăm un tren spre litoral). Din cauza acestui fapt, trebuia să petrecem restul nopţii dormind pe peluza din faţa unui bloc de pe Bulevardul Victoriei (transmit pe această cale urări de bine stimaţilor locatari: îmi dau seama că, dacă asta mi s-ar fi întâmplat, de exemplu, în Franţa, Sarko m-ar fi trimis imediat acasă).
Nu vreau să mă lungesc aici pe seama valorilor turistice ale României ca să nu o dăm în truisme (aproape fiecare cunoştinţă nouă făcută pe tărâmul mioritic a ţinut morţiş să mă înştiinţeze că „România este o ţară frumoasă... păcat că-i locuită“). Oricum, din 2001, vin încoace aproape în fiecare an. Datorită României am putut să apreciez şi ţara mea dintr-o cu totul altă perspectivă. Mi-am dat seama că nu e nici cea mai frumoasă, nici locuită de cei mai deştepţi. E o ţară între altele, ca orişice ţară. Nu trebuie să-mi fie nici ruşine, dar nici nu există motive de prea mare mândrie. Oricum, n-am nici un merit să fiu născută în Polonia... În schimb, polonezii în general se cred cei mai grozavi din lume. Ne place să ne comparăm cu americanii, cu francezii sau cu orice altă naţiune de mare anvergură şi să ne convingem pe noi înşine cât de proşti sunt ceilalţi pentru că deseori nici n-au habar care este capitala Poloniei! Iar noi, polonezii, iată că le ştim pe toate: Washington, Paris, Londra, Berlin, Roma... Însă, dacă îi întrebi care-i capitala României, în cel mai bun caz îţi vor răspunde Budapesta... Ce mare diferenţă, doar tot cu Bu începe...! De pildă, pentru mine o chestie cu totul nemaipomenită şi surprinzătoare pe care am aflat-o despre România era că Transilvania face parte din ea. Asta în condiţiile în care aveam deja cam 22 de ani şi bacalaureatul la geografie luat cu 80/100 la un liceu plasat între primele zece, conform ranking-ului naţional din 1998! Auzisem despre această regiune, dar, dacă ar fi fost s-o localizez, nu mi-aş fi limitat căutarea numai la Europa...
În 2004 am ajuns la Bucureşti cu o bursă la Facultatea de Litere. Acolo neruşinarea mea a ajuns la limita imposibilului: a ieşit la iveală faptul că nici despre Polonia şi în mod special despre literatura polonă nu ştiam mare lucru... De unde eşti? – Din Polonia. – Ce fain!1 L-am citit pe Stasiuk2, pe Michnik3, pe Gombrowicz4. Îmi place foarte mult literatura poloneză. – Da, avem în Polonia mulţi autori foarte renumiţi. Îmi place şi mie de ei. Punct. Ce era să zic? Pe atunci Bayard încă nu publicase cartea5 lui nepreţuită, însă am avut o oarecare intuiţie şi ştiam că aroganţa mea avea să rămână secretă pe vecie şi n-am să mă fac de ruşine decât faţă de mine însămi. Oricum, a rămas o amintire destul de stânjenitoare. Iar ruşinea cea mai mare nu era provocată de constatarea că ştiu puţin despre literatura poloneză, ci de reflecţia cu totul opusă: cam câţi studenţi polonezi cunosc orice din literatura română? În ciuda celor spuse, am impresia că tactica polonezilor nu-i fără noimă: compară-te numai cu gogomani ca să pari mereu cel mai meseriaş. În această privinţă, românii ar trebui să ia exemplu!
O altă trăsătură proprie românilor, tot din domeniul educaţiei, recunoscută unanim de străinii de orice obârşie, o constituie cantitatea şi calitatea limbilor străine vorbite. Deja în timpul primei mele vizite am constatat că pot să mă înţeleg cu toată lumea ori în engleză (cetăţenii sub 40 de ani), ori în franceză (cetăţenii peste 40 de ani). În cazul în care exista necesitatea să întreb ceva ce depăşea nivelul meu de română. În limba lui Ion Creangă ştiam să zic pe atunci (în afara cuvântului gluton, care, reprezentând o dihanie dintr-un alt continent, nu prea putea fi luat în considerare): bună ziua, bună dimineaţa, noapte bună, salut, gară, autogară, magazin, fierbinte, rece, tren, autobuz (e la fel şi în poloneză), unde, ce, cine, cum te numeşti, a fi (conjugat la prezent şi la perfect compus), a avea, a merge (numai formele de infinitiv), tren, pilaf, vin, bere, vodcă, lapte (cuvântul nefolositor, produsul de lux), brânză, omletă, cu, cabană, mai unu şi numere de la zero până la un milion. Poate am mai uitat ceva, dar vocabularul meu nu depăşea sigur 50 de cuvinte.
Pentru a ilustra cât mai bine această observaţie, cea mai potrivită mi se pare anecdota povestită de o prietenă poloneză pe care am cunoscut-o la Bucureşti. Fata e traducătoare de engleză şi nu ştie o boabă de română. S-a dus, o dată ca niciodată, la un market, vrând să-şi cumpere, între altele, nişte mezeluri. Stând la coadă chibzuieşte cum să-i explice vânzătoarei că vrea să i se taie nişte felii fine. S-a gândit că o vânzătoare la un magazin de reţea n-are cum să cunoască în engleză cuvântul specializat care descrie fineţea feliilor de salam şi că o să fie mai prudent să folosească aşa-numita basic english: „Could you, please, cut this salam de Sibiu VERY THIN?“, la care vânzătoarea a răspuns: „You mean SLIGHT?“. Prietena s-a înroşit şocată, în Polonia se poate întâmpla ca în acest gen de magazine să nu te poţi înţelege nici în limba maternă...
La sfârşit, consider că românii sunt mult mai puţin stresaţi decât polonezii. Polonezii tot timpul se grăbesc, nici sex nu mai au timp să facă. Au ajuns nişte japonezi ai Europei de Est. Lucrează câte 10-12 ore pe zi, dintre care, de obicei, numai cele 8 sunt plătite. Mă întreb la ce bun? Trebuie să existe şi timpul pentru muncă şi cel pentru bairam! Timpul când munceşti şi timpul când bei cu prietenii tăi un şpriţ pe o terasă... Problema este că pe la noi nu prea se bea şpriţ. Suntem mai radicali, atât la treabă, cât şi la distracţie. În loc de şpriţ, bem vodcă, deseori până la pierderea abilităţilor motrice şi a celor de exprimare. În cei peste patru ani petrecuţi în România, niciodată n-am văzut pe stradă un om beat până la pierderea cunoştiinţei... Şi totuşi se bea. Destul de mult, aş zice. Dar mereu în limitele bunului simţ.
Ultima dată am fost în România în luna februarie a anului în curs. Întorcându-mă pe aici, după peste doi ani de absenţă, resimţeam un fel de nerăbdare şi curiozitate, dar nu lipsite de teamă. Mă gândeam la Întoarcerea Huliganului a lui Norman Manea şi la mărturiile Monicăi Lovinescu în Război pe calea undelor. Am ajuns la o încă o banalitate: nu ne întoarcem niciodată la ceea ce am lăsat. Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Amintirile se desprind de realitate cu viteză dublă. În primul rând, ceea ce lăsăm evoluează neîncetat, fără să ia în considerare absenţa noastră. În al doilea rând, simultan, în mintea noastră, ceea ce am lăsat evoluează în sens cu totul opus evoluţiei realităţii părăsite, spre o imagine niciodată existentă. Dacă îţi părăseşti ţara, nicăieri nu te vei mai simţi la tine. Cu ochiul meu polonez văd foarte bine toate neajunsurile României. Dar pe ochiul acesta, timp de cinci ani, cât am locuit la Bucureşti, mi-a crescut un soi de filtru, de lentilă de contact românească, prin care îi privesc acum pe compatrioţii mei, iar mai recent, şi pe francezi. În momentul de faţă, stând de zece luni, de bună voie, în Franţa, un filtru nou, cel hexagonal, plin de egalitatea exclusivistă a fraţilor liberi, a început să-mi crească pe ochii mei acoperiţi deja de filtrul românesc. Asta ca să mă pot adapta puţin – strictul necesar – la previzibila, plănuita de la A până la Z, monotona plictiseală cu surâsuri prea dulci, la care particip. Aici, în Franţa, unde nici greva nu este făcută spontan, din pura necesitate de a se opune nedreptăţilor, ci mai mult din obişnuinţă, ca răspuns la cele mai vechi tradiţii revoluţionare, ca o obligaţie morală, civică, chiar şi patriotică... La urma urmelor, acum mă uit la România cu lentile polono-franceze, la Franţa cu cele polono-române, la Polonia cu cele româno-franceze, iar la Londra, de pildă, cu cele franco-româno-poloneze. Şi nu-mi mai place nicăieri. Nicăieri nu-i perfect, iar cel mai rău e acasă: cât de româncă sau franţuzoaică aş fi devenit, backgroundul rămâne tot polonez şi tot viciile propriei naţiuni (adică şi ale mele) rămân cele mai compromiţătoare. Eu aşa înţeleg decepţia lui Norman Manea şi a Monicăi Lovinescu faţă de România.
Drept concluzie, n-o să fie nici o concluzie. Nu ştiu să scriu concluzii, nici nu simt nevoia. Mi se pare că dacă argumentarea a fost bună, fiecare ar trebui să şi le tragă singur. Poate aş mai vrea să adaug că mă bucur că am nimerit la Bucureşti în perioada Mărţişorului – cea mai frumoasă festivitate a primăverii. După ce m-am întors la Paris, în metrou am văzut nişte fete cu firele alb-roşii legate pe încheieturile mâinilor. M-am gândit: avem ceva în comun, şi mi-am zâmbit în sinea mea.
1. Ştiu că la Bucureşti s-ar fi auzit mai degrabă Ce tare sau Ce mişto, dar din primul reflex mi-a venit în cap Ce fain şi vreau să rămână aşa. Să spunem că este vorba de Ovidiu (e din Ardeal), chiar dacă, desigur, n-a fost el, că nici n-a făcut Litere, dar el spune Ce fain. Ce fain mai spune şi Gelu (e tot din Ardeal), şi Adi (e din Moldova, dar a studiat la Cluj), şi cred că Gruia... Da. Putea să fie Gruia. Rămâne stabilit: nu Ovidiu, ci Gruia, că a studiat la Litere. În schimb, nu înţeleg de ce Gruia spune Ce fain, că parcă este din Bucureşti, dar desigur o spune.
2. Eu până atunci nu citisem nimic scris de el.
3. Până acum n-am citit nimic scris de el.
4. Până atunci nu citisem nimic, chit că Ferdydurke era obligatorie la şcoală: după parcurgerea primului capitol am constatat că este o carte nasoală şi am lăsat-o baltă.
5. Bayard, Pierre: Comment parler des livres que l΄on n΄a pas lus?, les Éditions de Minuit, Paris, 2006.
