Pe aceeași temă
Eugen Simion e bucuros de aceste precedenţe; şi nu pentru că ar adera, de pildă, la supra-interpretările simbolologului Vasile Lovinescu din Creangă şi Creanga de Aur ori din Monarhul ascuns. Ele sunt importante în sine, dar mai ales fiindcă îi confirmă criticului teoria conform căreia extracţia rurală a unui scriitor autohton nu e o povară şi un simptom de retardare socio-culturală. Cu cât interpreţi sofisticaţi se vor apleca mai des asupra „necioplitului“ Ion Creangă, cu atât prejudecata că literatura majoră ţine exclusiv de arealul şi de spiritul urban se va vedea, încă şi încă o dată, infirmată.
Altfel însă, lectura critică din care a ieşit cartea de faţă mi se pare la antipodul celor ce vor să ofere cititorului, cu tot dinadinsul, un nou şi nemaivăzut Creangă. Tradiţionalist în fond, canonizant, clasicizant, Eugen Simion îl va reimpune aici pe vechiul Creangă: artist, iar nu copist al limbii ţărăneşti, ridicând „observaţia milenară la o treaptă superioară de artă“. Pe de o parte, sunt „rezervoarele ample ale paremiologiei ţărăneşti“, stereotipiile „luate din fondul imaginarului tradiţional“, modelele şi schemele preexistente în folclorul românesc, produsele culturii orale şi înţelepciunile condensate, verificate de timp; sunt basmele, miturile, proverbele, maximele şi codul strict de existenţă al unei comunităţi ţărăneşti ce s-a hrănit cu ele. Pe de altă parte, e ceea ce „primitivul“ Creangă a adus, individualizator şi inovator, în această materie ţărănească şi românească, arhaică şi populară, recroită printr-un efort artistic care a scăpat „boierilor“ de la Junimea şi lui Maiorescu însuşi.
Criticul nostru este de două ori mulţumit de paginile pe care le reciteşte şi le analizează. Mai întâi, pentru coeficientul de vechime şi puritate istorică al materiei cu care Creangă s-a confruntat; şi apoi, pentru modul complex (ce rămâne şi azi uimitor) în care acesta a reuşit să personalizeze schemele şi tipicităţile, proiectându-şi individualitatea literară. Vechiul Creangă respiră bătrâneşte şi se comportă ceremonios într-o cultură orală pe care, luând-o pe cont propriu, o transformă în literatură; şi cu această literatură a lui face extraordinare străpungeri moderne. Scriitorul e deci mai important decât povestitorul, iar povestitorul ne menţine interesul nu atât prin ceea ce povesteşte, cât prin felul sinuos, viclean, dexter în care o face: „O veritabilă artă a detaliului (sau artă a amănuntului) care umple schemele naraţiunii şi dă substanţă, culoare şi, negreşit, individualitate literară basmului. Creangă este mare meşter în asemenea paranteze epice care încetinesc curgerea acţiunii, dar sunt cu folos pentru cititor pentru că parantezele particularizează spaţiul epic, ameninţat de abstracţiuni (scheme) care se repetă. Naratorul este conştient de faptul că, procedând în acest fel, se depărtează de firul epic central şi atunci se cheamă singur (şi retoric) la ordine: «dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul» sau, cum zice în Povestea lui Stan Păţitul: «acum să ne întoarcem iar din urmă»... Pretext, întâi, pentru a marca prezenţa naratorului în text şi, în al doilea rând, pentru a reveni la schema basmului după ce prozatorul şi-a acordat privilegiul de a face o descripţie, o reflecţie, un portret lăturalnic“ (p. 47).
Această focalizare pe scriitorul Creangă va determina, în eseul lui Eugen Simion, o reorientare a interesului critic şi o schimbare sesizabilă de accent. Atenţia analitică se mută de pe întâmplările, episoadele şi secvenţele prea bine cunoscute din opera lui Ion Creangă pe modul naratologic şi auctorial în care ele sunt conturate şi asamblate. Pentru Valeriu Cristea, exegetul la care Eugen Simion se raportează cel mai des (şi, de multe ori, într-o fertilă polemică), lumea lui Creangă e lumea personajelor lui. Scanarea fiecăruia dintre ele aduce în prim-plan şi cel mai mărunt episod, şi cea mai firavă manifestare exterioară. Totul devine important, la nivelul faptelor colectate minuţios. Pentru Eugen Simion, mai relevante decât faptele personajelor şi episoadele în care ele sunt angrenate se dovedesc strategiile (auto)ficţionale ale lui Creangă, modalităţile lui compoziţionale şi modulaţiile sale ironice. Operând la paliere diferite ale unor texte pe care praful nu s-a pus deloc, cei doi critici, de fapt, se completează. Semnificative sunt şi lecturile lor, atât de diferite, din Moş Nichifor Coţcariul. În timp ce Valeriu Cristea reabilitează imaginea „băbătiei“ ponegrite cu skepsis de harabagiu, sancţionându-l moral pe acesta pentru lipsa de caracter, Eugen Simion înclină balanţa exact în sensul discursului aluziv şi finalmente câştigător al experimentatului călător. Între conturul fidel reconstituit al unui personaj şi, respectiv, filtrarea lui printr-un discurs şi un anumit registru retoric se observă unghiul fiecăruia dintre cei doi critici.
Dar Creangă este un autor atât de dificil de prins într-o singură imagine, cu toată „simplitatea“ lui, încât şi analistul extrem de atent la construcţia dramatică şi retorică a textului devine, într-un rând, simpatetic. E cazul „poveştilor corozive“, pe care Eugen Simion le abordează într-un capitol de o pudoare exagerată şi într-o cheie de lectură identificatoare. Povestea poveştilor i se pare „parabola cea mai atroce din această serie neagră“ (de ce „atroce“? şi de ce „serie neagră“, nu „serie roz“?). Iar soarta Catrinei din Povestea lui Ionică cel prost îi prilejuieşte următoarea întrebare, compătimitoare: „de ce este sancţionată atât de nemilos biata Catrina?“. E drept că, un alineat mai jos, criticul se retranşează în viziunea sa operaţională: „Povestirea nu trebuie judecată însă din punct de vedere strict moral pentru că în acest tip de naraţiune morala este de la început pusă între paranteze“ (p. 161). Dar, iată, şi Eugen Simion a fost pour une fois prins în reţeaua efectelor literare construite de Creangă. A plânge soarta Catrinei e totuna cu a te îngrozi de tratamentul sadic aplicat de nurori soacrei de faimă rea. Sunt, ambele, reacţii de cititor implicat în lectură, iar nu reacţii – filtrate cultural – de critic literar. Creangă are această rară capacitate de a le provoca şi pe unele, şi pe altele...
În mare formă se prezintă Eugen Simion în capitolul al unsprezecelea, Demonologia lui Creangă. Draci şi babe specialiste în „drăcării“, ca şi în cel următor, dedicat unor „uriaşi de caracter“, „compagnonii“ lui Harap-Alb. E vizibilă aici plăcerea criticului de a rezuma, a parafraza şi a rescrie din unghi propriu întâmplările suculente prin care trec personajele. Bucuria prozatorului de a individualiza personaje de basm şi a explora narativ răutatea diabolică ori prostească a unor făpturi, tradiţional, întunecate la suflet (babe absolute, zmei şi împieliţaţi din fondul de rulment) este dublată de savoarea reproiecţiei critice. Scenariul epic iniţial intră firesc într-un scenariu meta-literar. Acesta răsfrânge ironic încă o dată ironiile meşteşugite presărate de Creangă în scenele lui cu draci, babe şi creştini poate mai grei de cap, dar cu frica lui Dumnezeu. Din aceste basme şi poveşti scuturate de convenţiile genului şi iluminate de viziunea unui scriitor atât de original ca Ion Creangă lipseşte îngusta morală de obicei implicată. Pe structuri ale imaginarului popular, forţa scriitorului de a improviza şi a avansa concentric, dar impredictibil, în naraţiune este recunoscută de un critic hiperrafinat, a cărui abordare estetică şi estetizantă are un randament maxim.
Eugen Simion observă întâi tendinţa generală imprimată de scriitor, caracteristicile macro. Astfel, diavolii sunt demitizaţi şi umanizaţi în aceste pagini neobişnuite, inclasificabile, undeva la jumătatea distanţei dintre literatura populară şi cea cultă. Dracii formează o oaste de neisprăviţi. Zmeii, în schimb, „fac parte din elita iadului şi nu iau parte la acţiunile de uzură“ pe care le execută prostimea subpământeană. Dacă secretul lui Chirică „intră în logica naraţiunii“ (aceeaşi atenţie critică la modul în care un personaj sau un altul alterează convenţia basmului şi ilustrează unghiul personal al prozatorului), la fel se va întâmpla cu secretul metamorfozei lui Dănilă Prepeleac dintr-un loser „nechitit la minte şi nechibzuit la trebi“, într-un câştigător pe linie al Daciadei cu dracii nevolnici. Întrucât personajele nu au o psihologie în sensul modern al termenului, ci „îndeplinesc în structura naraţiunii o funcţie“, rezultă că prin identificarea acestei structuri vor putea fi re-constituite funcţiile, apoi personajele, apoi situaţiile (intro, viaţă obişnuită, dracul gol, impas, criză, rezolvare miraculoasă, exit) traversate de ele. O altă observaţie fină a criticului e aceea că talentul de povestitor al lui Creangă se leagă şi de modul ingenios în care situaţiile supranaturale sunt introduse în „situaţiile profane ale vieţii ţărăneşti“.
Şi cu asta ne întoarcem la punctul de plecare: acea matrice ţărănească şi fondul ei arhaic în care Creangă a lucrat cu efort şi cu rezultate de artist. O lege a pământului, nescrisă, o lege a moralei medievale, întemeiată pe jurământul de credinţă, o morală de comunitate rurală şi o reprezentare „jucată“ a sferei supranaturale, în regim dramatic şi totodată comic, tabuuri date odată cu încălcarea lor, babe sinistre şi uriaşi „buni la suflet şi pociţi la trup“: toate şi totul se conexează, se compactează şi se stratifică literar în paginile unui Ion Creangă atât de vechi – şi atât de nou cu fiecare lectură.
Cum este şi aceasta a lui Eugen Simion, eseistică, expertă şi proaspătă.
Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, prefaţă de Mihai Cimpoi, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011, 182 p.
