Bucurestiul Cultural, nr. 111 - Corina

Tudor Calin Zarojanu | 28.02.2012

Pe aceeași temă

Alexandru se îndrăgostise de Corina la vreo trei ore după ce o întâlnise. Nu se poate chema, totuşi, dragoste la prima vedere, căci în cele trei ore îi aruncase câteva zeci de priviri, inclusiv peste umăr, de era să rămână cu gâtul strâmb.
Corina era blondă, avea ochi albaştri şi se născuse pe 13 mai 1980. Doisprezece ani după îndrăgostirea de Corina, Alexandru avea să trăiască prima mare iubire a vieţii lui (a avut mai multe – iubiri, nu vieţi, deşi, mai ştii?) alături de Crina, care era blondă, avea ochi albaştri şi se născuse pe 13 mai 1980. Bine, ştiu, o să ziceţi că o căutase cu dinadinsul prin registrele de stare civilă, ha-ha-ha. Nu. Era o simplă coincidenţă.
La vremea la care Alexandru o întâlnea pe Corina, aceasta era o fâşneaţă de un metru şi zece. Dumnezeule, nu!, nu era pitică, dar cât aţi fi vrut să aibă la şapte ani?!
Dacă aveţi cumva de gând să spuneţi că, mă rog, ce dragoste e aia în clasa întâi?, vă răspund: Cine zice, ăla e. De altfel, Alexandru n-a iubit-o pe Corina doar în anul ăla, ci până într-a şaptea, inclusiv. O să vă-ntrebaţi (dacă n-aţi depăşit vârsta întrebărilor, ceea ce vă doresc sincer) ce-a întreprins individul. Păi, mai întâi a încercat să înveţe bine. Corina, după ce că era drăguţă, mai era şi deşteaptă şi silitoare, ca să conteze în ochii ei trebuia să ţină pasul. Ei, chestia asta nu prea i-a reuşit. A luat el nişte premii doi până printr-a treia, după aia gata.
În al doilea rând, a încercat să-i iasă cumva în drum, să stea în faţa ei, să observe fata că există unul care o soarbe din ochi. Nici cu chestia asta n-a prea mers, măcar şi pentru faptul că toţi ceilalţi 15 băieţi din clasă făceau exact acelaşi lucru. În disperare de cauză, a apelat la ceea ce avea să devină arma lui secretă: cucerirea părinţilor. A ajuns să-l sune pe tatăl Corinei de Sf. Gheorghe să-i zică „La mulţi ani!“, chit că pe om îl chema Ion.
I-a mai lăsat nişte bileţele în pupitru – Corinei, nu lui taică-su –, pe care n-a
îndrăznit să le semneze, ba, o dată, şi o floare (nici pe asta n-a semnat-o). Şi cam atât.
Rezultatul tuturor acestor eforturi a fost zero barat – şi pentru el, dar şi pentru ceilalţi. Corina îşi vedea de treabă şi părea dezinteresată de faza cu „îţi cer prietenia“. Că aşa era pe-atunci formula.
Alexandru mai făcea ceva, care nu era însă un demers de apropiere, ci o pornire imposibil de stăvilit. În timpul orelor de sport – de la care era scutit, pe motiv de suflu sistolic, drept care rămâ­nea în clasă – după ce se asigura că nu există nici un risc să intre cineva, parcurgea emoţionat cei câţiva metri de la uşă până la cuierul din fundul clasei, cu privirile magnetizate de un singur obiect, paltonul Corinei.
Era un palton maro, din blană sintetică, căptuşit cu o ţesătură lucioasă, al cărei nume Alexandru nu-l ştia atunci, iar eu nu-l ştiu nici acum. Ajuns lângă palton, închidea ochii, îl îmbrăţişa şi îşi scufunda faţa în el. Pentru amatorii de perversităţi, precizez că nu-şi băga nasul pe la încheieturi, iar paltonul nu mirosea nicicum. Ceea ce trăia el nu era o senzaţie olfactivă, ci una tactilă. Şi o foarte mare emoţie.
Spre sfârşitul şcolii generale s-au întâmplat mai multe lucruri. Mai întâi, au început petrecerile, plimbările prin parc, zăbovitul prin cofetării. La petreceri se vorbea, se dansa, se mai juca o „sticlă“, au început să se schiţeze şi un fel de perechi. Nimic serios, dar orişicât.
În al doilea rând, Corina a devenit prietena lui Australianu. A fost o surpriză de proporţii. Australianu era băiat bun, tare la sport, dar slab la restul. Contrastele se atrag, este? Urmarea a fost la fel de şocantă: în toamnă, jenat că nu prea are cum să-i facă faţă la discuţii, Australianu s-a pus cu burta pe carte şi, în doar un trimestru, a sărit de la notele de 6 la cele de 9. Mai mult, şi-a construit în trombă cultura generală care îi lipsea, fără să se jeneze să întrebe pe oricine (în afară de Corina): „Domn’e, ce ştii tu de chestia aia?“. Printr-un capriciu al sorţii, apela cel mai mult tocmai la Alexandru, cu care, de altfel, se mutase în aceeaşi bancă, ultima de pe rândul de la mijloc.
Pentru Alexandru, însă, toate astea nu mai contau, pentru că, în acea vară, se dezîndrăgostise de Corina. Cum te dezîndrăgosteşti? E la fel de simplu de explicat ca şi căderea pe bec. Se întâmplă şi gata.
Bun. Cam asta a fost. Pentru moment. S-a terminat clasa a opta, s-a terminat şcoala, au făcut poza aia de album şi
s-au împrăştiat care încotro. Vreme de cinci ani, Alexandru nu s-a mai întâlnit cu Corina. Ce-a făcut el în timpul ăsta e poveste lungă, v-o zic altădată. După anul întâi de facultate, însă, tocmai venise vara (c-aşa era pe meleagurile alea, cum se mai termina un an de şcoală, cum venea vara), iar Alexandru, singur, şedea şi cugeta. Când cugeţi prea mult, de obicei îţi cauzează, dovadă că tipul a ajuns la concluzia aberantă că e momentul să-şi ia nişte revanşe, adică să le cucerească, fie şi pentru a le abandona imediat, pe toate cele care-l refuzaseră sau îl părăsiseră de-a lungul timpului. Nu multe, dar orişicât.
O paranteză se impune totuşi. Fără ca asta să fie neapărat o scuză, trebuie spus că Alexandru suferise recent o gravă dramă sentimentală, provocată de prima mare iubire a vieţii lui, o colegă de liceu pe nume Crina (cred că a mai venit vorba de ea), care-i dăduse papucii de la mare distanţă, respectiv când el era în armată (ea nu). Omul suferise cumplit, pe bune, şi după aia se făcuse rău al dracului, nu-i mai păsa de nimic, cinic, mă-nţelegeţi?, schimba gagicile precum cămăşile. Poate şi mai des.
Una sau două dintre aşa-zisele revanşe merseră ca pe roate şi, dacă e să fim sinceri, tipele respective le cam meritau. Dar când pe Alexandru îl duse gândul la Corina, deja devenise bezmetic. Fata era complet nevinovată, căci nu-l respinsese niciodată, din simplul motiv că el nu îndrăznise să încerce ceva.
Cum-necum, o sună. Numărul de telefon, care nu se schimbase, nu-l uitase nici o clipă (aha!). Ea îi răspunse plăcut surprinsă, depănară niscaiva dulci nimicuri de genul „Ce mai ştii despre...?“, după care stabiliră să mai sune el, să stabilească o întâlnire (nu putea s-o facă de prima dată – era cinic, nu mitocan). Două zile mai târziu, pe la prânz, suna la uşa Corinei, care, la 20 de ani, era de 20 de ori mai frumoasă decât în adolescenţă. Ea îi spuse:
– Telefonul nostru nu mai sună, i s-a stricat soneria, dar azi-dimineaţă, trecând pe lângă el, m-am gândit ce-ar fi să suni tu chiar în clipa aceea, am ridicat receptorul şi te-am auzit...
Era un mesaj. Pe Alexandru, însă, îl lăsă rece. Ieşiră în oraş, câteva ore, o plimbare – că bani n-aveau. Peste o săptămână erau pe o bancă în Parcul Ioanid, seara, sărutându-se de zor, în ciuda privirilor reprobatoare ale bătrâneilor care populau zona.
E momentul s-o luăm mai încet. Corina era frumoasă. Am mai zis, ştiu, dar trebuie să vă intre în cap. Nu drăguţă, nu sexy, nu haioasă, ci frumoasă. Fiind vară, era îmbrăcată cu o bluză subţire şi cu o fustă scurtă. Încă din prima miime de secundă în care o atinsese, Alexandru simţise un curent electric, simultan cu un parfum care nu avea nici o legătură cu cosmeticalele – era proaspăt, răcoritor, Corina mirosea ca aerul unei dimineţi la munte.
Seara aceea şi încă vreo două se terminară aşa, cuminţel: îmbrăţişări, sărutări, zâmbete, şoapte. Erau amândoi majori şi vaccinaţi în repetate rânduri, totuşi – e greu de spus de ce – nu se puse problema de a merge mai departe, deşi părinţii Corinei lucrau amândoi, dimineţile ar fi putut fi singuri la ea acasă. Pesemne Alexandru avea o idee ciudată despre ce înseamnă o revanşă. Sau un dram de conştiinţă (ei!, pe naiba!).
Dacă nu mergeau mai departe, în schimb merseră la ştrand, mai exact la Cernica, într-o formulă destul de ciudată (da’ ce nu era ciudat în vremurile alea?): cu maşina părinţilor Corinei, cu tot cu aceştia, care, însă, rămaseră să campeze, sau cam aşa ceva, în afara ştrandului. Cei doi tineri foşti colegi erau, aşadar, de capul lor, într-un teritoriu vag populat, pe un nisip cam zgrunţuros, la marginea unei ape de culoare îndoielnică, sub un soare vesel (trebuia să fie şi ceva pozitiv). Îşi întinseră cearceaful şi începură să se dezbrace. În vreme ce Corina îşi dădea jos (mai exact spus, că o scotea peste cap) rochiţa înflorată, dezvăluind un trup căruia cu greu i-ai fi putut reproşa ceva, Alexandru încerca sentimente amestecate (pariez că aţi mai citit asta de vreo două mii de ori): lângă el şi oarecum la dispoziţia lui se afla tânăra şi frumoasa femeie evoluată din fetiţa cu sarafan pe care o iubise neîntrerupt şi nedezminţit vreme de şapte ani, cel mai statornic sentiment din viaţa lui de până atunci, exceptând, fireşte, familia; cea al cărei palton îl îmbrăţişase de atâtea ori, faute d’autre chose, era acum în faţa lui, în costum de baie (foarte decent, de altfel); el ajunsese însă la această scenă îngrozitor de târziu, şi anume ca urmare a unei stupide intenţii de a recupera ceva ce nu se putea recupera. Teoretic, avea posbilitatea de a trăi totul ca de la început, ca şi când ar fi cunoscut-o şi cucerit-o pe Corina cu câteva zile în urmă. Dar nu era chiar aşa de uşor.
Pe de altă parte, era foarte nesigur asupra felului în care simţea ea momentul acela şi pe cele care îl precedaseră: ca pe un flirt, ca pe o mică evadare sau chiar cu emoţie? Îl plăcea, era îndrăgostită de el, se simţea bine pur şi simplu?
Toate acestea şi multe altele îi trecură rapid prin cap, în vreme ce se dezbrăca la rândul lui, pentru a se lungi apoi pe cearceaf, lipiţi unul de altul. Alexandru se întoarse zâmbind spre Corina, care arăta mai strălucitoare decât fusese vreodată vreo femeie. Se aplecă s-o sărute, deşi erau cetăţeni prin preajmă, iar el era destul de pudic din fire. Corina se dovedi neaşteptat de docilă, nu protestă, nu încercă să-l îndepărteze, îi răspunse la sărutări şi mângâieri într-un mod delicat, dar fără reţineri.
După o vreme, intrară în apă, unde se hârjoniră ca doi tineri îndrăgostiţi ce erau sau măcar se străduiau să fie. La
întoarcerea pe plajă constatară că autori necunoscuţi, cum zic organele, le furaseră ţigările, dar fumatul oricum dăunează sănătăţii. Rămaseră în ştrand vreme de câteva ore, sporovăind, dedându-se la gingăşii, sorbindu-se din ochi. Spre după-amiază se îmbrăcară, îşi strânseră lucrurile, îi recuperară pe părinţii Corinei şi reveniră la casele lor.
Acum urmează prima nebunie: după acea ieşire în natură, Alexandru n-o mai căută pe Corina. Să ne jucăm puţin de-a Freud. Pe de o parte, un fel de revanşă îşi luase el, deşi ideea în sine era idioată. Pe de altă parte, ceva-ceva din creieraşul lui pervertit de suferinţă (faza cu Crina, v-am zis) îl trăgea de mânecă să nu meargă mai departe, să nu facă o mârlănie după care să nu-l mai poată spăla toate apele Pământului.
Rareori expresia „na-ţi-o frântă, că
ţi-am dres-o“ a fost mai potrivită. Alexandru evită o mare mârlănie printr-una de mărime medie: dispariţia în ceaţă.
Fată de bun simţ, Corina nu-l căută nici ea.
Cum timpul nu stă în loc să se zgâiască la aiurelile oamenilor, nisipul din clepsidră continuă să se scurgă fără jenă, vreme de un an şi mai bine, până când – a doua nebunie – Alexandru, care traversa o nouă criză de personalitate, de pubertate, de maturitate, de inferioritate numerică, de mama dracului, o sună din nou pe Corina, mânat cumva de gândul că on revient toujours. Ea îi răspunse frumos, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult, acceptă să-l
întâlnească. Se regăsiră pe o altă bancă („Ne-om aminti, cândva, târziu, de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă“), de data asta în părculeţul aflat vizavi de
începutul străzii Mihail Moxa. În mod aiuritor, reluară fix de unde se
întrerupseseră cu luni de zile în urmă: dulci sărutări şi mângâieri. Considerând introducerea făcută, Alexandru se îndepărtă puţin de Corina – a cărei bluză albă lumina începutul de noapte – şi îi spuse, cu cel mai cald glas cu putinţă:
– Aş vrea să rămânem împreună!
Ea îi răspunse fără urmă de ranchiună:
– Îmi pare rău, nu se poate... Acum un an am crezut că aşa va fi, am vrut... Dar acum... Peste două săptămâni mă mărit...
Zbang! Zbang! Zbang! Orologiul sună de nu se mai poate, la castel în poartă oare cin’ se zbate? Alexandru îşi muşcă puţin limba, căscă niţel ochii, îşi pierdu temporar graiul, apoi reuşi să îngaime:
– Da?! îmi pare rău... ăăăă, vreau să zic, îmi pare bine! Ei, bravo... Felicitări!... Casă de piatră!
Ce naiba era să spună!?
Ea îi mulţumi cu simplitate, apoi se apucară să vorbească despre viitorul ei soţ şi despre apropiatul eveniment – că doar nu erau să comenteze ultima etapă de fotbal.
A treia nebunie e deja previzibilă: Alexandru fu prezent la căsătoria civilă a Corinei, dădu mâna cu fericitul soţ, îi salută pe părinţii miresei, o sărută cast pe aceasta când îi plasă buchetul de flori.
Câţiva ani mai târziu – asta nu mai bănuiaţi – începu s-o viziteze, la serviciu, de fiecare 13 mai (ziua de naştere a ei, dar şi a Crinei, sper că n-aţi uitat; pe Crina însă se abţinea s-o viziteze; doar o suna).
Prima dată, Corina îl primi cu firească surpriză. Îi făcu o cafea, îl prezentă colegelor de birou, vorbiră de una, de alta. Ritualul avea să se repete tras la indigo şi, începând cu al treilea an, nu numai ea, dar şi colegele ei, îl aşteptau pe Alexandru cu un oarecare freamăt curios: apare şi acum? Apărea. Într-una din dăţi, întrucât în birou era nu ştiu ce agitaţie, Corina îl invită pe hol, unde se aşezară pe o canapea. Alexandru se uită zâmbind la fosta lui colegă şi spuse:
– Ce să fac eu cu tine dacă te visez noaptea tot mai des?
Corina îl temperă puţin speriată:
– Ei, lasă...
El lăsă, dar continuă să-i aducă flori de fiecare 13 mai. Până când, într-un rând, n-o găsise la serviciu şi o sunase acasă.
– Mi-am luat nişte zile libere, îi explică ea.
El ezită o clipă, apoi întrebă:
– Pot să vin la tine?
Ezită la rândul ei, după care răspunse cu un singur cuvânt:
– Da.
Era pentru prima dată când Alexandru intra în casa ei, la un secol după ce o vizitase în cealaltă casă, a părinţilor. Corina îl aştepta îmbrăcată elegant, într-un taior cărămiziu (pe drum, Alexandru nu se putuse împiedica să spere că ea va purta ceva mai lejer...). Se aşezară în două fotolii aflate la respectuoasă distanţă, nu înainte ca ea să aducă ceva de băut. Musafirul înţelese repede că erau singuri. Bău destul de mult, să-şi facă un pic de curaj, vorbi enorm şi, la plecare, când se ridicaseră şi se aflau faţă-n faţă, îşi luă avânt:
– Vreau să te rog ceva.
– Spune, zise ea cu un ton prudent.
– Să mă laşi să te sărut.
Corina amână răspunsul o secundă, timp arhisuficient ca el să-şi facă iluzii, apoi spuse, cald, dar decis:
– Pe obraz.
Gata. Asta e tot. Îmi pare rău.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22