Pe aceeași temă
Mult mai puţin roman, în adevăratul sens al cuvântului, dar purtând în sine, permanent, promisiunea de a se dezvolta într-un roman, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, ezită. E o ezitare modernă, care nu-şi găseşte rezolvarea în aplicarea tehnicilor narative, nici în chiar substanţa cărţii. Unicul deznodământ posibil al acestei dileme, tăierea nodului gordian, are loc doar în terenul cititorului. It’s up to you, pare să spună autoarea şi chiar această interpretare „liberă“ pare a înclina balanţa spre modernismul românesc de secol XX. Aşa a reacţionat şi critica de întâmpinare, încadrând Acasă... în categoria romanelor semiautobiografice. Ar mai fi câteva argumente, de pildă „numirea“ personajului narator...
Deci, roman să fie... în ciuda faptului că substanţa eseistică este cea care dă greutate cărţii. Aici aş vrea totuşi să-i contrazic pe cei care au numit cartea de faţă „roman al Mamei“. Da, în ciuda faptului că figura Micăi creşte treptat până când în final devine sufocantă, acoperă fundalul, aneantizează orice altă suflare, nu cred că aceasta este o carte a Mamei. Este, mai curând, o cură psihanalitică. Este povestea unor şedinţe de psihanaliză prin care naratorul, Tabita, şi, ca să dăm dreptate şi suporterilor romanului autobiografic, autoarea, încearcă să se împace cu această figură strivitoare a Părintelui. Pentru că nu Mama este centrul aici, ci fantasma Mamei, nu personajul Mica este centrul aici, ci impactul tragic pe care-l are asupra personalităţii şi psihicului copiilor săi. Aceste relaţii agonice, trecute prin sita timpului (sită la fel de arbitrară, timpul este fentat, liniaritatea evitată cu orice chip, analepsele şi prolepsele sunt tehnicile preferate de punctare), stau în centrul cărţii. Este un roman al anamnezei, o Evanghelie pe invers, unde personajul principal nu e Omul miraculos, ci, stăruind asupra faptelor lui şi asupra caracterului său, cel care consemnează încearcă să se înţeleagă şi, astfel, să evadeze din ţesătura sufocantă a propriei vieţi şi a determinismului ei. De aceea, nu aş spune nici măcar că este vorba despre o Carte a Tabitei (numele fiicei naratoare), ci o Evanghelie a Fiicei, o scriere apocrifă, nedorită, o consemnare involuntară (da, ştiu că am insistat pe elementul voluntar al anamnezei, însă cred că Fiica vrea doar să scape de memorie, nu s-o facă prin această scriere) şi, până la urmă, un act ratat. Scriitură înţesată de simboluri, care vin să potenţeze acea siluetă fantasmatică a Mamei, ea nu putea încheia prin Moarte tragedia confruntării. Pentru că Moartea nu pune capăt suferinţei victimelor, ci o duce la un alt nivel, la cel simbolic, unde lipsa Agresorului şi a modulaţiilor sale psihologice lasă loc infinitelor interpretări, dă naştere la dedublarea Victimei, care trebuie să joace ambele roluri. Iar din dedublare se naşte stranietatea pură, Freud dixit. De fapt, Naratorul Tabita cunoaşte foarte bine această dedublare, pentru că ea exersează lupta cu Mama chiar în lipsa acesteia, încă în timpul vieţii ei. Orice act de nesupunere al Tabitei, de rebeliune, fie ea copilărească, fie ea adolescentină, are ca scop provocarea adversarului.
Dar Tragedia nu rezidă în înfruntare. Nu, ar fi prea simplu. Ea se naşte şi se hrăneşte, ca un vierme din cadavru, din dragostea pe care fiica nu şi-o poate înfrâna, din, iniţial, neînţelegerea reacţiilor mamei (dar nu trebuie uitată intuiţia copilului sau, chiar în lipsa acesteia, capacitatea „apocaliptică“ a acestuia de a suferi), apoi din iubirea necondiţionată, ca reacţie la o alegere făcută cu bună ştiinţă. Pentru că Tabita alege calvarul, alege să iubească: Golgota pe care o urcă zi de zi vine (prin caracterul ei premeditat) să contrazică acea înţelepciune populară care spune că „părinţii nu îi alegi“. Ba da, pare să spună Tabita: ai de ales – poţi alege ca, de la un punct încolo, să-i iubeşti sau nu.
Evoluţia caracterologică a Micăi nu are loc în „vid“: ea nu e independentă de evoluţia paralelă a Apostolului. Iniţial, ea este desprinsă din imaginaţia copilului, din disponibilitatea acestuia la fantastic, din permeabilitatea acestuia în faţa ploii de simboluri. Orice element povestit, oricât de necredibil, este creditat. Mica are, la început, aura unei prinţese deghizate în copil de ţăran. Datele ei sunt excepţionale, poate face orice. E puternică, frumoasă, „îndrăcită“: şi, dacă tot avem pistolul în prima scenă, trebuie să şi tragem cu el. Întotdeauna un astfel de personaj dotat cu trăsături excepţionale va sfârşi în ratare. Iar aici trebuie căutată sursa nevrozei: în conflictul (iarăşi!) dintre potenţial şi efectiv. Acea biografie de basm e ruptă, are loc, la un moment dat şi bine punctat, un clivaj. Iar aici Marta Petreu include un detaliu biografic destul de des utilizat în romanul realist sau în romanul psihologic: mariajul nepotrivit. Ceea ce împinge un astfel de detaliu minor (în societatea urbană, modernă) înspre tragedie, în peisajul rural, e ireversibilitatea sa. Numai moartea îi poate pune capăt. Şi, ca să potenţeze efectul devastator al „alegerii“, autoarea introduce şi personajul Care-ar-fi-trebuit-să-fie. O iubire nefericită,
întâlnirile pe înserat, la poartă, promisiunile unei viitoare fericiri, tot acest set premonitoriu, eşafodaj cu schelele la vedere, dă naştere conflictului intern, odată cu alegerea celuilalt. Are loc „înrăirea“ Mamei, originea dezvoltării acestui personaj complex, pe alocuri monstruos, altădată miraculos. Monstruos atunci când naraţiunea e obiectivă, miraculos atunci când se lasă contaminată de iubirea copilului.
„Într-o seară târzie de octombrie, s-a lăsat dusă la el. Au intrat împreună pe poartă în curtea întunecată şi, până ce el a deschis uşa casei, ea şi-a mijit ochii înspre bezna groasă de octombrie. «Încă mai pot pleca», şi-a spus. Apoi s-a concentrat pe un lucru mărunt: că lui Agustin îi tremurau mâinile când a aprins lampa de petrol de pe masă. În încăpere mirosea a ludie coaptă, cuptorul de fontă neagră, pe care şi-a lipit palmele, mai mult pentru că nu ştia ce să facă decât pentru că i-ar fi fost frig, era călduţ. Se pregătise, aşadar, o aşteptase cu focul făcut. Gândul a măgulit-o.“ Acesta e nodul tăiat, aici se rupe biografia Micăi: de aici înainte chipul acelei tinere frumoase şi deştepte se va întuneca, va deveni indistinct din cauza trăsăturilor schimonosite de lupta care se dă în interior. Momentul alegerii, în sine, gândul pe care autoarea îl plantează în mintea tinerei Mame, este şi el plin de semnificaţie, e încărcat cu greutatea alegerii. Acel „încă mai pot pleca“, contrabalansat de căldura cuptorului, ca atâtea momente din viaţă, pe care ţi le aminteşti cu luciditate satanică, când ai fi putut face altă alegere, nu e altceva decât ectoplasma unui strigoi. Mica va purta până la moarte ura faţă de propria alegere, ură răsfrântă asupra lui Agustin, cel condamnat de naratoare/autoare (aici distincţia e greu de făcut) ca tip psihologic, bărbatul bovaric, cel ce şi-a dorit mai mult decât putea şi care, culmea, a şi reuşit să aibă. Problema e ce te faci când capeţi o povară prea grea...: „Avea soarta bărbaţilor îndrăgostiţi care au pus mâna, prin cine ştie ce manevre, pe o femeie peste puterile lor, pe care o tem şi o bănuiesc permanent, otrăvindu-i şi otrăvindu-şi viaţa“. Această otravă nu mi se pare însă a fi sursa capitală a tragediei. Mai curând, o altă trăsătură a lui Agustin: „Cu Agustin lucrurile mergeau mai puţin bine decât cu gospodăria, omul era veşnic înnegurat. Abia acum, după ce pusese mâna pe fata visurilor lui, şi-a dat drumul zgurii din suflet să se ridice contra ei, pentru cât l-a purtat înainte să-l ia“.
Resentimentele lui Agustin nu trebuie însă căutate doar în acea gelozie retroactivă, ci chiar în superioritatea pe care i-o simte Micăi. Reacţia lui e de a-şi revendica posesiunea, de a strivi, chiar şi prin acea „înnegurare“. „Nu se zărea zâmbet în casa noastră“, are să exclame la un moment dat naratoarea Tabita. De aici înainte, întreaga energie vitală a Micăi va fi cheltuită pe mijloace de apărare şi atac împotriva acestui om resentimentar. Dar nu trebuie înţeles că femeia a devenit o victimă: în nici un caz. Ea este elementul de greutate, ea este cea temută, atât de Agustin, cât şi de rudele lui, în principal de mama beţivă.
Acesta este frontul principal. Ceea ce contează însă pentru mine este frontul secundar, cel al, cum am mai spus, confruntării permanente dintre mamă şi fiică, apoi dintre mamă şi toţi copiii ei. Pentru că energiile lui Agustin vor fi canalizate înspre iehovism, el dispărând, treptat, ca personaj în sine. El va mai exista în economia narativă doar ca răsfrângere în oglinda psihicului infantil, apoi în cea a fiicei mature. Lupta cea grea se dă între fiica care se zbate din răsputeri să fie iubită şi „răutatea“ unei mame care nu-şi permite să iubească, al cărei instinct de conservare o obligă să-şi apere cu toate forţele impotenţa... Impotenţă care se manifestă prin agresivitate, prin intuiţia fenomenală cu care ştie să-i rănească pe cei din jur. Mica nu poate exista în afara conflictului, ea e ciuperca nucleară în jurul căreia Armaghedonul se dezlănţuie. Un nucleu agresiv, la care se raportează toate sensibilităţile, toate destinele din jur. Atunci când îşi îngăduie să fie umană, o face pe ascuns, cu ruşine. Emoţionante sunt micile stratageme ale copilei care vrea să citească, aflându-se sub dublă cenzură: cea religioasă, a tatălui, şi una „personală“, născută din invidie, a mamei. Soluţia este una de tip halimá: fata îi citeşte mamei, cu voce tare. Un tertip care în altă carte poate ar smulge zâmbete, numai că aici este contaminat de tragismul întregului, de monstruozitatea Mamei care se lasă iubită doar din neatenţie. Iar aceste clipe de neatenţie rămân în memoria subiectivă a Fiicei ca oaze de fericire, chiar dacă punerea lor în context, în timpul anamnezei, dezvăluie faptul că însăşi copila le augmentează, le transformă în dovezi ale umanităţii Mamei. Ele fiind simple scăpări...
Văd cartea Martei Petreu ca pe un avertisment, în afara caracterului ei de exerciţiu psihanalitic. Avertisment că în fiecare copil stă un apostol al propriilor părinţi, fie că e Ioan, fie că e Iuda. Un scrib care nu poate uita, căruia orice gest al maturului i se inscripţionează, kafkian, pe piele. De analizat, mai departe, cum viaţa sentimentală matură a Tabitei e trecută sub tăcere, lăsată în domeniul aluziilor. Morţile bărbaţilor, infidelităţile, toate sunt trimise sub preşul unor fraze fugitive. În centru tronează conflicul cu Mama, capacitatea unei bătrâne de 84 de ani de a face încă rău, ba chiar capacitatea ei de a răni chiar şi după moarte.
Cartea Martei Petreu mizează pe acumularea tensiunii, la fel cum o face cu schiţarea portretelor. Trăsătură după trăsătură, ele capătă consistenţă în faţa noastră. Iar tensiunea aceasta nu se eliberează niciodată, rămâne tensiune închisă, tragedie lipsită de orice element cathartic. Lipsa unei explozii este resimţită cu atât mai acut şi datorită acumulării liniare din final, când pare că această tensiune, deşi deja în exces, nu-i ajunge autoarei. Poate o dozare mai atentă ar fi fost binevenită. Ar mai fi multe de spus despre carte: limbajul bogat, regionalismele punctate de intelectualismele naratoarei sau ale autoarei, apoi abundenţa evenimentelor încărcate cu energie magică sau simbolică. Toate acestea fac din Acasă, pe Câmpia Armaghedonului una dintre primele trei cărţi de proză ale anului trecut.
Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Ed. Polirom, 2011
