Pe aceeași temă
Cu motocicleta de lemn, Ştefan Manasia se află, după opt ani de la debutul editorial, la cea de-a patra carte de poezie. (Dacă numărăm şi când TU vii, samizdat, 2007). E mult, e puţin? Pare o ritmicitate convenabilă într-o sferă, cum este cea a poeziei, unde arderea e de obicei rapidă şi în care artistul, după combustia iniţială, face mari eforturi să continue prin reinventare. Manasia are ceva serios-gospodăresc şi „cuminte“ în modul de a-şi gestiona teritoriul poetic delimitat, iniţial, prin puternicul Amazon... Centrul de greutate vizionară şi simbolică este în continuare acolo: nu s-a deplasat semnificativ prin poemele din ultimii ani. Şi cartea micilor invazii (2008), şi, acum, motocicleta de lemn intră într-un proiect al extinderii bine controlate.
Poetul nu iese din lumea lui pentru ca, părăsind-o, să creeze o alta, cu o mişcare decisivă de ruptură. El îşi tatonează expediţiile şi îşi pregăteşte „invaziile“, mai mereu „mici“, fiindcă adeseori centripete. Centrul este un vizionarism opulent şi retroproiectiv, un limb în care percepţia infantilă şi luciditatea artistică fac un melanj fantasmatic, tras în pasta groasă a poemului de mari dimensiuni. Un text-fluviu a cărui forţă vine nu doar din expresie, ci şi din însuşi modul complex de a asocia şi a aglutina (poetic), a evoca şi a invoca (liric).
Ca şi cum ar vrea să atragă atenţia cititorului asupra acestor lucruri, autorul reia, în motocicleta de lemn, o secţiune întreagă din volumul său de debut. Ostroveni. Viaţa şi contactele va fi inserată, în sumar, înaintea unui nou poem lung, Alevin, şi după cele două secţiuni, Ceva dinspre umanitate şi Antwerpen, în care Ştefan Manasia îşi face incursiunile în formule, registre şi suprafeţe poetic-diferite.
Noul Manasia aici este. La figurat, fiindcă el scrie altfel decât în formula poemului vizionar de largă respiraţie; şi la propriu, întrucât tematica se schimbă. Atât de necesară îi e, poetului, această împrospătare tematică, încât o secţiune întreagă îşi va trage substanţa şi culoarea din câteva zile petrecute la Antwerpen. E o culoare deprimantă, de ploaie flamandă, fără interiorul cald şi ocrotitor din tablourile maeştrilor. Observatorul, un european „self-distructiv“, va integra şi interpreta peisajul accentuând pe latura lui trist-omenească şi fixându-l, printr-un shift simbolic, într-o grilă postcolonială. Sub civilizaţia perfect funcţională şi atât de bine lustruită, timp de secole, ce se vede este ce se simte – şi ce se simte e oroarea: „o mie de ani/ de albit conturile/ de lustruit arcadele/ bicepşii/ statuile/ treptele şi mânerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boală de gât/ şi o abia strunită/ melancolie suicidară“; „sirenele de pe ambulanţe/ ghidează bătrâni canceroşi/ spre-azil şi euthanasie“; „aleile cu setări de peisaje/ şi case: unele ascunzând/ pedofili hăituiţi,/ altele-abandonate de-un/ Dumnezeu nepotrivit“; „prin fereastra vagonului/ clasa a doua defilează/ teenmilfmaturedead“; „aici// unde mila şi frumuseţea dispar/ sub faţade/ şi unde în dreptul coloanei// cu minute-întârziere/ nu apare niciodată/ nimic“...
În raport cu această civilizaţie îngheţată şi alienantă, administrându-şi perfect posesiunile şi resursele, într-o baie de suferinţă a lumii şi a omului (Manasia vorbeşte, profetic, dincolo de persoana I singular utilizată „realist“), libertatea şi luxurianţa junglei se împletesc într-o metaforă compensatoare. Şi dislocantă, destabilizatoare. Antwerpen-ul imaginar al poetului este un mecanism foarte bine rodat. El se va gripa: dar nu în prezentul acţiunii poetice, nici pe termen mediu, într-o perspectivă istorică; ci într-un viitor tot imaginar, postapocaliptic.
Schiţa acestui viitor reconfortează, ca în producţiile hollywoodiene voit-naive în care, după un dezastru atomic ori o terifiantă invazie a mutanţilor, eroii principali se caută, se găsesc şi se iubesc... Ochiul profetic vede acum nu umbra prezentului prelungit şi ramificat la nesfârşit (viziunea neagră); întrezăreşte un prezent, aşa zicând, viitor ce va face săpături arheologice pentru a-l recupera pe al nostru: „Vezi flamingi lăsaţi de capul lor/ în smârcuri obeze:/ aşa s-ar putea relua totul./ Lemurieni bruni mai rari/ ca berea trapiştilor:/ Norii sau monoposturile de/ formula 1 – albi, fără reclame,/ semn că laguna i-aproape/ de tot şi geneza subtropicală/ poate să-nceapă. închid/ ochii, laptopul, carneţelul:/ către mine/ în stoluri coboară/ paleontologii din viitor.“ (Vezi flamingi lăsaţi de capul lor).
Evaluând secvenţele poetice în această perspectivă (căci Ştefan Manasia lucrează, el, cu secvenţe şi cu perspective, pe spaţii mai întinse decât cel al unei singure pagini), Ceva dinspre umanitate semnalează traseul pe care Estul postcomunist îl va face: în sensul civilizării şi devitalizării. Deja ideea de umanitate este fisurată, dacă nu alterată. Diferenţele faţă de timpul auroral al copilăriei în autohtona „Epocă de Aur“ sunt remarcabil înscenate în Ornitopter, poezie dedicată lui Şerban Foarţă şi scrisă în maniera acestuia. Ea începe astfel: „Copii fără copilărie/ N-aveam acces la tehnologie/ Cumpăram ilustrate cu Elvis din librărie/ Rosea Dea Rimburgum animando sau aurora cu pieliţă trandafirie/ Ne mângâia lasciv pe scăfârlie/ Falsificam bancnote pe cea mai ordinară hârtie/ Soarele se scurgea prin capacul alb în măcelărie/ Sextus Properţiu locuia, la etaj, cu chirie“. Şi se termină, splendid, aşa: „Galaxia pulsa relaxat şi curat sub cea mai banală dioptrie/ Un câmp cenuşiu la intrarea-n oraş trebuia,-ţi spun acum, să mai fie“.
Piesa de vârf a secţiunii e însă cea precedentă, Periferia, care este totodată un manifest şi-o artă poetică. Precum într-un coşmar extrem de coerent (în momentele de scufundare în el), poetul vede cum realitatea lui sordid-familiară, impregnată din prima copilărie pe scoarţa cerebrală şi în glasul inimii, e organizată, disciplinată şi sistematizată capitalist. Semnul unificator şi sterilizator al profitului a substituit semnele libertăţii haotice şi ale mizeriei promiţătoare de aventuri. Periferia va rămâne numai în amintirile cu ea. Profetul postapocaliptic intră aici în ipostaza nostalgicului; apoi, introduce accente sociale; la final, cu o „silă“ intactă, visează la „o Indie a minţii“: „N-am mai avut curaj şi deodată inima s-a-nnegrit./ Am traversat aleile în paragină/ dar îngerii locului înfăşuraţi în cârpe şi împuţiţi/ nu m-au mai privit, ca odinioară, cu ochi albaştri// de etil. N-am mai avut curaj,/ n-am mai avut curaj iar şenilele-au netezit/ ashramul sufletelor Prodvinalco./ Au acoperit mai întâi cu moloz, apoi cu beton,// pe urmă cu bitum, bordeiele de-o frumuseţe insolentă./ Pentru că n-am mai avut curajul de acum trei,/ de acum şase ani, buldozerele au transformat/ Parcul Rozelor în paradisul oamenilor de afaceri.// Tumora asediază creierul oraşului lent./ Şi oraşul supurează bitum, betoane./ Tumora a anesteziat nările:/ stratosfera de smog şi osânză// poate acum avansa liniştită./ Nu mai sunt un oriental înfometat,/ dar tot mi-e silă de atâţia satrapi/ şi de impozitarea pensiilor// de condamnarea popilor satanişti/ şi de micşorarea concediului maternal./ O Indie a minţii,-n culoarea şofranului,/ e tot ce, de la o vreme, mai visez.“.
Cu motocicleta de lemn, unul dintre cele mai bune volume de poezie ale anului trecut, Ştefan Manasia a făcut ultimul pas spre consacrare. Alături de Constantin Acosmei, Marius Ianuş şi Ruxandra Novac, el era numele care-mi lipsea pentru a face un „milenarist“ carré de aşi.
Ştefan Manasia, motocicleta de lemn, cu ilustraţii de Ovidiu Petca, Editura Charmides, Bistriţa, 2011, 110 p.
