Bucurestiul Cultural, nr. 111 - Wolfsberg/Gărâna: un context pentru un festival1

Smaranda Vultur | 28.02.2012

Pe aceeași temă

Acum nu mai este Gărâna aşa cum o fost, nu mai este Gărâna de altădată. Acuma-i moartă. Ieşi afară în stradă şi nu vezi un om. @ştia care nu şi-or vândut casele mai vin de prin Germania, lucră, fac curat, văruie, repară, fac totul gata câte o lună de zile şi după aceea pleacă. Şi la anu’ vin iară. Nu mai este Gărâna. Şi-i păcat, mare păcat! Şi la Brebu la fel, mai este o familie, iar restul... Iar la Lindenfeld nu mai e absolut nimeni. A murit şi săracu’ Schwarzenberg, singurul om care rămăsese în sat. El tot nu o vrut să plece din Lindenfeld, da’ până la urmă l-or dus la Caransebeş şi acolo l-a călcat o maşină.

Aşa descria satul ei natal (şi situaţia mai generală a pemilor germani din Banatul Montan) Elsa Weinfurter, născută în 1919, într-o istorisire a propriei vieţi, relatată lui Mihai Crîznic în iunie 20002. Un sat cu o populaţie drastic diminuată, un du-te vino între Germania, patrie adoptivă pentru cei mai mulţi dintre ei după 1989, când exodul început încă mai dinainte, spre fosta RFG, ia proporţii, prin liberalizarea circulaţiei..., un du-te vino între o patrie a unei îndepărtate origini „recuperate“ şi Heimat, locul de acasă, de naştere, esenţial reper identitar pentru germani. Gărâna corespunde de altfel prin aşezare şi aspect general stereotipului încarnat în această metaforă a „localului“ definibil ca Heimat. E pierdută între înălţimi (1000 m), turla bisericii îi marchează centrul. De sus, de la Cruce, satul se vede şerpuind pe o coamă, cu casele albe strâns lipite unele de altele, cu acoperişurile cărămizii, roşcate, proiectate pe acel galben pal, nisipiu al ierbii care acoperă pantele, când nu sunt acoperite de zăpadă groasă sau luminate în verde intens de pădurile din jur. (...)

Putem, desigur, analiza ce se întâmplă azi la Gărâna/Wolfsberg ca un raport între închidere şi deschidere, ca un joc al frontierelor care se redefinesc: între tradiţional şi modern, între izolare şi deschidere, între natură şi cultură, între local şi global. Satul apărut prin colonizarea unei populaţii germane din Boemia, prin anii 1826 – 1827, a fost mult timp locuit în special de tăietori de lemne şi crescători de vite, izolat, puţin deschis exteriorului, chiar dacă se practica, deja, în interbelic, vilegiatura la Gărâna.

În pozele vechi apar imagini de la chirvai sau de la nunţi şi petreceri, imagini cu oameni în costumele tradiţionale ale pemilor, o fetiţă cărând în spate brenta, coş de nuiele care are, desigur, un nume aparte, ca toate obiectele vechi aflate la îndemâna oamenilor pentru munca în pădure sau la câmp, pentru mâncat, gătit sau hrănit vitele, pentru cântărit, aprins focul, pentru cărat, zidit sau reparat, pentru cântat, pentru ţesut şi adăpostit hainele din in, pentru rugat şi citit. Ele poartă amprenta unei culturi a cotidianului, a unei relaţii cu timpul şi spaţiul, ca orice fel de obiecte, dar suferă în acelaşi timp o schimbare de statut: devin tot mai mult, din obiecte uzuale, obiecte muzeale, suferă efectele unei acţiuni de patrimonializare.

Mai vizibil era acest lucru la început, la Pensiunea La răscruce a lui Gigi Tăuş, bijutierul. Restaurantul acesteia e şi un mic muzeu local. Distribuite ingenios şi valorizate estetic, obiectele de care vorbeam compun un decor, indexează un mod de viaţă aproape trecut, dacă nu în întregime trecut, ce se cerea în acelaşi timp privit de la distanţa prezentului şi racordat la moda pensiunilor germane şi austriece care folosesc frecvent aceleaşi mijloace pentru a se identifica. Un mic muzeu etnologic, dar şi un efect postmodern, în care obiectele sunt expuse ca mijloace de citare, atât ale unei culturi locale, cât şi ale celei care ar putea fi definite ca una a turismului rural actual, combinând „specificităţile“ precum ingredientele în bucătărie. Se stabilesc astfel racorduri inedite între a trăi în trecut şi a trăi în prezent, între a trăi aici şi acum, ca într-un loc exotic, în termenii pitorescului de tip nostalgic, dar şi al aspiraţiilor spre civilizaţia contemporană a Occidentului, trăind puţin şi în viitor, anticipând şi provocând „evoluţii“.

Cam între aceşti poli oscilează şi proiectele de instalare la Gărâna/Wolfsberg ale „noilor“ locuitori ai satului, devenit azi preponderent un loc (şi o resursă) turistic(ă). Când vorbesc de „noii locuitori“, folosesc, bineînţeles, o etichetă colectivă care are un mare grad de relativitate, pentru că diferă momentul instalării lor aici, istoria legăturii lor cu locul, istorie care se transformă, puţin câte puţin, într-un discurs de apropriere a acestuia şi chiar de revendicare a unor poziţii care, de cele mai multe ori, au un suport identitar. Nu neapărat etnic, se înţelege, ci şi social, profesional, economic, simbolic, prilej al schimburilor care generează realităţi din ce în ce mai diversificate. Căci, dincolo de puterea unificatoare a modelelor, venite din tradiţia locală sau dinspre mode, există o anume competiţie printre cei instalaţi de mai multă sau mai puţină vreme aici în a inova şi a fi creatori în aplicarea lor.

A explora proiectele de instalare la Gărâna ale celor care au devenit azi locuitorii majoritari ai satului ne-ar conduce spre înţelesuri mai nuanţate ale procesului pe care, în termeni mai tehnici, îl denumim „delocaţie“. Căci, din punct de vedere sociologic, cu aşa ceva avem de a face. Se tatonează în acest fel şi devin fluide limitele, cele care despart sau unifică sat şi oraş, natura cu ceea ce ar însemna „civilizarea“ ei. Căutarea disperată a conservării şi încapsulării „specificului“ e în răspăr cu efectele globalizării, tehnologia şi arta concurează realitatea „brută“, neatinsă, „pură“, una dintre utopiile care pun în mişcare energii imense într-o lume în transformare, ce generează nelinişti, prin pierderea reperelor sigure.

 

Loc, locuire, aspiraţii

Orice proiect de instalare înseamnă, în primul rând, unul de amenajare a spaţiului. Departe de a fi doar o formă de administrare a resurselor găsite la faţa locului, un astfel de proiect schimbă nu doar ce e vizibil, ci şi vizibilizează noi relaţii cu spaţiul şi timpul, cu oamenii sau evocă ceea ce pentru unii pare pierdut, în termenii refuncţionalizării trecutului, printr-un joc între uz şi citare, aşa cum îl schiţam mai sus: o cultură a lemnului, un spaţiu „natural“ – peisaj de contemplat, de privit, eventual de pictat sau loc de explorat şi trăit, de amenajat artistic, de traversat pur şi simplu.

Toate acestea pun în mişcare gânduri, idei, reprezentări, acţiuni şi, prin intermediul lor, norme şi valori care se cer mai mult sau mai puţin explicitate, împărtăşite şi negociate cu alţii. Cu cei vechi în sat, mai ales, care trebuie să se simtă, într-un fel sau altul, interesaţi, recunoscuţi sau puşi în valoare pentru a accepta intruziunile „străinilor“ de sat, treptata translatare în alt registru sau
în altă ordine a trăitului, o lentă „dezproprietărire“ acceptată uneori de la început, alteori în etape. Invizibil sau foarte rar vizibil, dar cu intensă fervoare, lucrurile acestea se petrec la Gărâna nu numai când au loc evenimente cu deschideri naţionale şi internaţionale, cum e Festivalul de Jazz, ci, aş zice, în ritm rapid, cotidian, chiar dacă efectele sunt observabile abia pe termen mai lung.

De fapt, ce caută cei care vin la Gărâna? Mulţi dintre ei, un loc ideal construit cu migală de bijutier sau cu grabă de investitor, cu efort, cu imaginaţie sau foarte conformist, dar, oricum, un loc care schiţează chiar orizontul idealităţii căutate: un spaţiu ecologic, unul tradiţional, unul pierdut în altă parte şi în alt timp, unul al „copilăriei“ care, nu-i aşa, nu poate fi decât „fericită“ sau, dacă din diverse motive nu a fost, trebuie dăruită în acest fel propriilor copii ori ai altora: natură, libertate, mişcare, hrană bio, „frumuseţea intactă a unui loc ancestral“, sălbatic, raportat totuşi la Elveţia şi Austria sau la frumuseţea mai căutată a unei Germanii hipercivilizate, care cultivă confortul şi plăcerea.

Plăcerile sunt şi ele de toate felurile posibile şi tot atât de cultural marcate: mâncare „ca la Gărâna“ (se caută reţete pierdute prin bucătăriile destul de simple şi nediversificate ale pemilor, derivate în mare parte dintr-o cultură a cartofului, dar şi a laptelui, într-o hrană luată ca atare din natură, precum ciupercile de prin pădurile din împrejurimi, puse cu grijă la borcan după proceduri speciale sau, cum citeam într-un articol de ziar cu ceva vreme în urmă, racii, o specialitate locală!), oferită în servicii de la Ikea, dar şi în vase vechi de lut sau de lemn, culese de prin târguri şi transportate cu grijă aici, achiziţionate unele chiar din casele pemilor şi muzeificate estetizant sau pur şi simplu repuse în circuit pentru oaspeţi sau pentru ceea ce e o reşedinţă de vacanţă sau de weekend. În cea mai mare parte, aceste case sunt, de altfel, reşedinţe secundare şi locuri care pot şi, de cele mai multe ori, sunt dorite a fi altfel decât reşedinţa de bază: e permisă aici mai multă personalizare, fantezie, imaginaţie sau mai mult conservatorism şi rigoare. Uneori, opulenţa din casa de la oraş e transplantată ca atare în cea de la ţară, alteori casa devine, prin contrast, ca un semn de bun gust, minimalistă. Sunt locuri şi locuiri născute deopotrivă din investiţii financiare şi valorizări simbolice care presupun un activ şi neobosit raport cu sensurile de găsit, de împărtăşit, de negociat, de vândut, de oferit, de afişat, de interogat. Toate acestea pe rând şi toate acestea împreună, uneori pe cont propriu, alteori, şi cel mai adesea, cu alţii, au ca efect un subtil joc între cunoaştere, autocunoaştere şi cerere de recunoaştere (...)
 

Cum să fii autentic?

Ceva care îi preocupă pe mulţi, când ajung la astfel de intersecţii ale timpului şi conlucrări ale întâmplării cu acţiunile premeditate, într-un un context ce pare uşor remodelabil, e chestiunea autenticităţii. Ce mai e autentic într-o lume percepută în schimbare şi versatilă? Există grade ale acestei autenticităţi sau măsuri aparte şi felurite pentru a o putea cântări? E un simplu raport de adecvare la cum ne imaginăm că ar trebui să fie lucrurile? Dacă e aşa, când suntem autentici, de fapt, la Gărâna? Când facem focul în sobă sau aprindem o lumânare lângă un pahar de afinată, când stăm pe întuneric să vedem mai bine stelele sau să privim luna, când recităm poezii, ne facem confesiuni sau citim scrisori vechi, când culegem prune şi le punem în coşuri, când întoarcem fânul sau jucăm tenis pe una dintre multiplele pante ale dealului, coborând în trepte spre pârâu pe partea dinspre apus? Când înregistrăm o povestire a vieţii unei pemoaice care a fost deportată în ianuarie ’45 în Urali sau când ascultăm o poveste a unui prieten întâlnit din întâmplare sau a unui om de curând cunoscut? Când urcăm pe munte şi umblăm pe cărări necunoscute sau sosim într-un jeep la casa noastră de vacanţă? Când mergem cu rucsacul în spate, ferindu-ne de locurile unde ştim că sunt ciobanii cu oile şi mai ales cu câinii de care ne e teamă sau când folosim vechile drumuri de căruţă pentru a conduce o Dacie aproape de pădurea „noastră“, acolo unde avem dreptul să ne cosim fânul şi să aducem şi ceva vreascuri până acasă în portbagaj? Când dormim la umbra unui pom sau mâncăm gulaş la pensiune, mâncare ce ne plasează pe loc în global, un global ce trece printr-un „local“ reinventat şi translatat din locul de origine (maghiar) într-unul de adopţie (pem/german), în care e marcat drept „popular“ sau „specific“, la fel cum e şi exact atât cât e de „specifică“ pizza azi în atâtea restaurante româneşti? Când ascultăm un disc vechi la un gramofon stricat sau ne găsim în mulţime, înfriguraţi şi plouaţi, dar ascultăm jazz?


1. Am selectat aici un fragment din textul meu ce urmează să apară în volumul lui Tinu Pârvulescu, Gărâna, povestea unui festival, aflat sub tipar.
2. Un fragment din interviu a fost publicat în revista Orizont, nr. 8 (1415), 20 august 2000, serie nouă, anul XII, p. 14.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22