Bucurestiul Cultural, nr. 112 - Femei albastre. Femei din gama Sensiblu. Femei albastre, dinţi tociţi

Gheorghe Craciun | 13.03.2012

Pe aceeași temă

Femei albastre este romanul unei sensibilităţi masculine ultragiate, ce spune povestea unor succesive îndrăgostiri şi dezamăgiri, pe fundalul tranziţiei postcomuniste. Un roman dens, în care privirea are un rol major – privirea fixată asupra lumii exterioare, dublată permanent de privirea interioară, capabilă să scruteze fiinţa în profunzimea ei temporală şi corporală, relevând astfel nebănuite nuanţe ale sinelui şi ale realităţii exterioare.

|n computerul lui Gheorghe Crăciun există două fişiere cu titlul Femei albastre – unul, modificat ultima oară în 8 mai 2005, are 261 de pagini şi, pe pagina de gardă, o singură menţiune, cea a datei – 2004; celălalt, modificat în 27 iulie 2006, poartă menţiunea „roman ok“, are subtitlul Femei din gama Sensiblu. Femei albastre, dinţi tociţi şi doar 242 de pagini. Probabil că, dacă nu s-ar fi stins atât de repede, Gheorghe Crăciun ar fi continuat să lucreze la acest roman, până s-ar fi hotărât să-l dea publicităţii. Aşa s-a întâmplat cu Pupa russa, romanul care, între 2000 şi 2004 (anul apariţiei), are mai multe variante „ok“, datate fiecare. (Carmen Muşat)

* * *

Iar în 21 decembrie pe la prânz eram cu toţii în cabinetul juridic şi ne uitam la televizor. Eu, Liviu, Mia, Otilia, Barbu, dar şi Gorgan, şmecherul ăla de secretar de partid. Că situaţia era urâtă de tot. De aproape o săptămână era aşa. Păi, toată România asculta Europa Liberă, toţi ştiam ce se întâmpla la Timişoara, dar oricât de mult ne-am fi gândit la un deznodământ care să arunce totul în aer, nu prea aveam curajul să ne vorbim deschis. |ncepusem, în schimb, domnule Kraus, aproape fără să ne dăm seama, să ne privim cu mai multă atenţie. Cred că în acele zile am exersat mult jocul privirilor şi am făcut progrese remarcabile în citirea fizionomiilor celor care mă înconjurau. Am putut, de pildă, să văd atunci toate implicaţiile imponderabile ale gesturilor prin care comunicau Mia şi Barbu, colegii mei, cu care eram prieten. Mia era traducătoare de italiană, Barbu ocupa un post de grafician în serviciul de imprimerie. Birourile lor se aflau uşă-n uşă. Ieşeau împreună pe coridor, la o ţigară, îşi povesteau filme, schimbau între ei reviste italieneşti şi nemţeşti (pentru că Barbu avea o mătuşă în Germania), toată lumea bănuia că sunt cuplaţi, deşi nimeni n-a putut trece vreodată de acest stadiu, al bănuielii. |şi jucau extraordinar rolurile, îmbrăcând totul (priviri, râsete, bâlbâieli) într-o perfectă pojghiţă de colegialitate. |nsă în acele zile de decembrie am avut deodată toate semnele că relaţia lor era adevărată. Nu se mai puteau preface, se temeau unul pentru celălalt, gesturile lor se transformau cu repeziciune în izbucniri de tandreţe şi îngrijorare, vorbele lor căpătaseră alte accente, scoţând la iveală inflexiuni ale vocilor pe care numai adevărata intimitate dintre un bărbat şi o femeie le poate justifica.

Fără acele zile în care la Timişoara se trăgea pe străzi, în timp ce postul naţional de radio transmitea o sufocantă muzică simfonică care-ţi vâra frica în oase, n-aş fi ştiut vreodată cât de bine pot fi ascunse iubirile clandestine ale colegilor de serviciu. Mă înţelegi, herr Andreas? |ntr-un anume fel, Barbu semăna cu Teacher, altfel nici nu mi-aş fi amintit acum de el. Barbu putea să-şi tragă oricând peste faţă, dacă era nevoie, palida mască de ceară a gravităţii. Părea dotat cu o infinită răbdare şi stăpânire de sine. |l văzusem de câteva ori pus în situaţii mai mult decât incomode, acuzat, de pildă, de un politruc, în plină şedinţă de partid, de sabotarea economiei naţionale (proiecte întârziate, nepredate la timp etc.). Nu-i tremurase nici măcar un deget. Nici o picătură de sudoare pe frunte. O stare de spirit aproape identică cu aceea afişată de Teacher în înfruntările sale directe cu Alain. Spatele relaxat şi privirea plictisită trimisă înainte, pe geam, spre zidurile negre ale halelor.

Asta era Barbu, dragă Melinda şi dragul meu Roland. La fel, nici cel mai mic tremur al glasului atunci când se întâlnea cu Mia pe coridor, nici o privire scăpată de sub control. Râdea şi glumea cu ea la fel cum făcea cu toate femeile din secţia noastră. Era dincolo de orice bănuială. Până într-o zi când nu mai ştiu cine, poate Iulian excursionistul, cel care bătea ţara-n lung şi-n lat pe motocicleta lui cu ataş, a venit cu vestea că a dat nas în nas cu Mia şi Barbu într-un motel din nordul ţării şi că amândoi se uitaseră la el ca prin sticlă, atât erau de posedaţi. Unii l-au crezut pe Iulian, alţii nu. |n orice caz, nenumăraţii aspiranţi la farmecele Miei, cei care purtau clipă de clipă pe buze eterna întrebare „bă, cine o fute pe asta?“, au devenit destul de repede mai rezervaţi.

Cât despre momentul în care pe balconul Comitetului Central de la care vorbea Ceauşescu au început să se vadă feţele neliniştite ale celor care-l însoţeau (în stânga lui era nevastă-sa, Elena) şi în spatele lor să se mişte draperiile întunecate dezvăluind un mic fragment dintr-o o nouă treaptă a istoriei (nu voi uita niciodată faţa descompusă de nedumerire şi privirea speriată, rătăcită a micului dictator cu căciulă de astrahan care simţise că i-a venit ceasul), ceea ce l-a făcut pe Gorgan, şeful nostru de BOB, să ia repede de pe birou fotografia standard cu sceptrul prezidenţial şi tricolorul tras în diagonală peste piept şi s-o izbească de duşumea, urlând ca nebunul „Asta a fost!“, vreau să spun că în momentul acela mi s-a părut normal ca Barbu s-o cuprindă pe Mia în braţe şi să-i sărute speriat, ca înaintea unei despărţiri fatale, creştetul blond de scandinavă. Dar numai în acel moment în care totul putea fi scuzat.

Fusese, domnule Kraus, mai mult decât o stare nervoasă imposibil de controlat. Iubirea lor ieşise la suprafaţă ca aburul fierbinte dintr-un cazan sub presiune care cedează. Toată lumea rămăsese cu gura căscată şi toţi se prefăceau că scena oferită de cei doi nu-i surprinde deloc. Transmisia directă a cuvântării lui Ceauşescu fusese întreruptă, nu înainte însă de a se auzi cum în piaţă încep ţipetele, fluierăturile, strigătele celor aduşi acolo cu forţa. Gorgan s-a repezit la aparatul de radio în speranţa unor ştiri de ultima oră, însă acolo muzica devenise de-a dreptul funebră.

Adevărul e că nu prea ştiam ce să facem. Treceam cu toţii printr-o extraordinară stare de incertitudine, muream de frică şi de nerăbdare, iar privirile ne rămăseseră fixate prosteşte pe braţele lui Barbu care o strângea pe Mia la piept, lipindu-i faţa de veşnicul lui sacou în carouri, ca pentru a-i apăra ochii de nu ştiu ce înfiorătoare privelişte. Braţele lui Barbu tremurau. Aveam în faţă un stupefiant grup statuar, reprezentând un tată şi o fiică, aşa mi-au rămas în memorie cei doi. Poate am să par un exaltat, dar de câte ori mi-i amintesc îmbrăţişaţi în acea situaţie mă cuprinde o satisfacţie inexplicabilă. Cu Barbu am fost prieten şi faptul că el a ştiut să ascundă atât de bine secretul iubirii lui pentru o femeie care mă atrăgea şi pe mine (ceea ce i-am mărturisit de nenumărate ori) nu m-a făcut să-l dispreţuiesc sau să-l şterg de pe lista apropiaţilor mei. M-am gândit mult la această extraordinară capacitate de disimulare a lui Barbu şi în cele din urmă i-am dat dreptate. Trecerea timpului mi-a făcut apoi cadou un bizar sentiment de bucurie.

De unde bucuria asta, habar n-am. Barbu e un individ destul de comun. E departe de anvergura lui Teacher, de aerul lui de imperturbabilă superioritate. E un tip tare, dar el nu ştie şi poate nici nu vrea să-şi transforme această tărie în poză, în mijloc de seducţie. Nu caută să-i intimideze pe cei din jur, nu face nimic pentru a-şi dovedi calităţile dominante. Se mulţumeşte cu ce are, nu vrea mai mult, e stăpânul unui teritoriu pe care şi-l apără. E un om cinstit şi curajos, crede-mă Roland, de aceea s-a şi căsătorit cu Mia care e mai tânără decât el cu douăzeci de ani. O iubeşte şi gata. Restul nu-l mai interesează.

Pe când spaţiul de preferinţă al lui Teacher e tocmai acest rest enorm de viaţă socială, foşgăind de femei adevărate şi curvuliţe ieftine, pe care el, cu farmecul lui de mascul intelectualizat, reuşeşte să-l administreze cu o măiestrie inegalabilă. |şi cunoaşte prea bine interesele, şi asta în toate planurile vieţii, pentru a nu rămâne un simplu rentier al micului său ducat profesional.

Teacher e o personalitate recunoscută, iar această condiţie nu-i displace deloc. Gesturile lui nu se discută. Relaţiile lui cu ceilalţi sunt motivate de raţiuni superioare care n-au nevoie de explicaţii. Femeile care-i stau aproape ajung să-l viseze în somn. E cenzorul nimicniciei lor de fiinţe care-şi poartă sub vintre stigmatul cârlionţat al păcatului. E micul lor idol de carne şi gheaţă. Iată de ce Teacher a fost tot timpul dincolo de orice bănuială. Ce a făcut el în ziua de 21 decembrie şi în zilele care au urmat a rămas pentru toată lumea care-l cunoaşte o întrebare lipsită de sens. Doar nu era să iasă în stradă şi să ţipe împreună cu mulţimea aia dezlănţuită. Oricum, glasul lui nu s-ar fi auzit. Şi ce să caute el la televiziune, în brambureala aia de nedescris de după fuga lui Ceauşescu? Poate că el a stat acasă, în biroul lui cu storurile trase, şi s-a gândit că începe o nouă lume în care va avea un rol important de jucat.

Sau poate că, scumpul meu Roland, evenimentele l-au surprins în patul vreunei admiratoare care până atunci îi frecventase cu asiduitate cursurile, melancolică şi fără speranţă. Domnişoara putea fi, de pildă, o studentă care locuia în gazdă, într-o încăpere cochetă, cu intrare separată, aşa încât Teacher n-ar fi avut de ce să-şi facă griji. Situaţia devenise teribil de tulbure, iar clipa trebuia trăită cu toată intensitatea, pentru că, nu-i aşa? niciodată nu se ştie ce va fi mâine.

Prin urmare, Teacher a dat acasă un telefon pentru a-şi linişti familia că trebuie să-şi piardă noaptea în nu ştiu ce birou al guvernului provizoriu care deja emitea comunicate pentru ţară şi a rămas la ea. Da, Melinda, cred că aşa a făcut. Şi-a pus în ordine gândurile, a examinat la rece situaţia creată, apoi a asigurat-o pe tânăra lui admiratoare că soarta fostului preşedinte al României era pecetluită. Puteau să facă dragoste pe îndelete, fără să ţină seama de ştirile isterice de la televizor. Pentru că omul e menit să gândească şi să se bucure de viaţă în orice circumstanţă. Ceea ce frumoasa studentă a înţeles imediat.

Nu sunt oare şi uşor schizofren? Dacă las deoparte relaţia mea cu Ondina (care a ajuns în ultima vreme la o formulă aproape maritală), sunt un bărbat care se zbate între alte două femei. Una e blondă şi cealaltă brunetă. Una e în viaţa mea o stafie de celuloid, cealaltă a fost până nu demult o prezenţă de fiecare zi. De fapt, până acum singura legătură dintre Nicole Kidman şi Ada Comenschi e această nuanţă de albastru descoperită în fotografia din ziar. Dacă aş fi pictor sau profesor de desen, aş putea probabil să precizez cum se numeşte acest albastru. |n orice caz, nu poate fi vorba de cyano sau de albastrul lucrărilor lui Yves Klein (tip care – în paranteză fie spus – îmi place teribil de mult). Pentru mine, care sunt un neiniţiat în lumea culorilor, rochia în care am văzut-o pe Ada în ziua când am cunoscut-o avea culoarea aprinsă şi blândă a florilor de genţiană cultivate în grădină. Bănuiesc totuşi că fenomenul e rar. La piaţă n-am văzut niciodată ţigănci care să vândă astfel de flori. N-au de unde să le procure. Mai mult ca sigur, nici nu le cunosc.

Dar uite cum se leagă lucrurile! Zici să nu crezi în semne... Genţiana sălbatică face o floare mică, de un albastru întunecat, aproape violet. Cu mai mulţi ani în urmă, într-o primăvară, după ce terminasem de încheiat toate socotelile cu fosta mea nevastă şi mă retrăsesem pentru o vreme la ţară, ieşisem pe câmpul din apropierea casei părinteşti, dincolo de cantonul părăsit. Pur şi simplu simţeam nevoia de aer. Privisem de mii de ori acel câmp, îl străbătusem cu pasul, în copilărie strânsesem de pe el cartofi sau spice de grâu, păzisem acolo caii, târâsem după mine până în capul locului unde se aflau zilierii angajaţi de bunicul Simion damigeana cu apă. Deasupra câmpului, un brâu de dealuri sau mai degrabă un lat povârniş care împarte pământurile satului în alte două câmpuri, cel de sus şi cel de jos. Pe locurile coborâtoare dintre ele creşte iarbă. Dar şi tufe de măceş şi păducel, aluni şi mărăcini. Acelaşi peisaj de zeci de ani.

M-am oprit acolo, atras de vegetaţia care abia începea să crească. Era o lumină crudă, saturată, bătea un vânt rece, uscat. Am văzut pâlcul de genţiene la marginea unei tufe de alun. Culoarea lor tactilă, vârtoasă m-a curentat. Era ceva cu totul neobişuit pentru privirea mea desensibilizată de cenuşiul oraşului în care trăisem până atunci, câteva pete chimice, strident de umede şi dense, de parcă cineva ar fi spart fără să vrea acolo o sticlă cu tuş violet. O vreme nici nu mi-am putut da seama ce fel de flori sunt. Le vedeam pentru prima dată. Ştiam că fac un sacrilegiu, dar am scos briceagul din buzunar şi am desprins o plantă cu rădăcină cu tot. Mai făcusem astfel de încercări cu ghioceii din şaua mare a Bucegilor şi reuşisem. Rondul de flori din curtea casei părinteşti e presărat şi acum cu ghiocei care înfloresc primăvara de trei ori mai mari decât fraţii lor sălbatici.

Am pus genţiana mea în pământ într-un loc mai adăpostit şi am încercuit-o cu câteva beţe pentru a nu fi confundată cu vreo buruiană. I-am spus mamei să aibă grijă de ea atunci când sapă rondul, iar în primăvara următoare am rămas uluit să descopăr cupa ei prelungă şi cărnoasă de un albastru intens. Domesticită astfel, floarea îşi schimbase culoarea. Petalele ei absorbeau mai multă lumină. Planta creştea destinsă, împăcată cu noul loc de viaţă. Sălbăticia ei cromatică nu dispăruse cu totul, se retrăsese parcă într-un fel de somn, gata la orice primejdie să-şi scoată în faţa ochilor mei ghearele violete.

Aşa şi cu costumaţia de epocă a blondei Nicole în Cold Mountain. Aşa şi cu rochia Adei. Participam cu toţii la o întâlnire de protocol şi fetele se adunaseră ca de fiecare dată în formaţia lor strânsă, de vrăbiuţe nedumerite, adoptând o solemnitate de nevoie. |ntr-un fel, acest refuz al lor de a se individualiza mi se părea amuzant. Cultivau un fel de spirit gregar în acelaşi timp autoprotector şi ironic. Formau un grup, le plăcea să râdă în grup, ca nişte proaste. Refuzau să se maturizeze, deşi fiecare luată în parte avea orgolii de profesionistă. Ada le domina de departe. Era cea mai fragilă dintre ele, avea mersul cel mai puţin format, mai avea până să devină femeie. Dar nu mai era nici o fată oarecare de 23 de ani.

Cam la o lună după angajarea ei la firmă, timp în care schimbase în fiecare săptămână aproape matematic două-trei perechi de blugi şi cinci-şase bluze, pentru a o lua în săptămâna următoare de la început cu aceleaşi haine, Ada a început să-şi arboreze vestimentaţiile. Nu părea deloc conştientă de reacţiile pe care le provoca în jur. |n profunzimea firii ei nu se modificase nimic, deşi astfel îmbrăcată, în ţinute de mare rafinament, devenise o altă femeie. |ntâi mi-a trecut prin cap ideea că s-o fi cuplat cu vreun tip mai în vârstă şi plin de bani. Totuşi, hainele de pe ea nu erau noi. Se vedea că le mai purtase, se vedea că e vorba de o întreagă garderobă cât se poate de studiată şi purtând marca feminităţii ei.

Rochia albastră era probabil şi cea mai simplă rochie a Adei. |i venea ca turnată, mulându-i-se cu naturaleţe pe toate rotunjimile corpului. Nu avea mâneci şi-i lăsa tot gâtul dezgolit până la jumătatea sternului. Abia aşa am putut observa că braţele Adei nu mai erau de mult braţele neîmplinite ale unei fete. Umerii i se reliefau plini şi catifelaţi, carnea ei dezgolită nu mai avea nimic posomorât şi răsfăţa privirii mele o netezime dulce, densă, proaspătă. Strânsă tare pe corp până deasupra coapselor, rochia devenea deodată bogată, largă, lăsând să se ghicească, mai mult ca o promisiune, arcuirea feselor. Purta ciorapi de culoarea pielii bine bronzate. Se fardase în aceeaşi culoare, aproape imperceptibil diferită de epiderma umerilor. Arăta ca o gagică brun-roşcată din filmele franţuzeşti de artă. Cât despre pantofiorii ei cu toc, n-o mai văzusem niciodată pe Ada să se mişte atât de voluptuos, de exact, de ameţitor. Pantofii aveau exact culoarea rochiei, ceea ce mi se părea imposibil în România acelui moment, caracterizată de o ofertă de produse vestimentare destul de precară. Am privit-o tot timpul, până când mi-am dat seama că nu mă mai suporta şi o cuprinde neliniştea. Vedea bine că nu mă uitam la ea aşa cum se uită de obicei un bărbat la o femeie şi tocmai faptul acesta o descumpănea. Nu cred că era obişnuită cu admiraţia dezinteresată, n-avea încă atâta cap să vadă în ochii unui bărbat şi altceva decât pura pornire lubrică. |şi arunca cu nepăsare în jur privirile ei superioare de regină, dar mereu trăgea cu coada ochiului spre mine, nu ştia cum să facă să mă avertizeze că ar prefera s-o las în pace.

Urmăream micile ei zbateri cu un amuzament superior. De când o iubesc pe Ondina şi dragostea noastră s-a transformat într-un fel de bucurie calmă care nu mai ia în seamă măruntele neplăceri ale vieţii mi-e mult mai uşor în relaţiile mele cu femeile. Altădată privirea mea se grăbea să împingă sub pielea lor seringi întregi de metafizică. Mereu mă temeam să nu le simplific ca fiinţe. Făceam totul pentru a slăbi cât mai mult curenţii subconştienţi ai comportamentului meu falocratic. Mi-era temă că nu sunt în stare să le văd în toată măreţia şi tragismul procreativ al condiţiei lor. Mi-era teamă ca urâţenia sau lipsa de farmec a unora dintre ele să nu facă din mine o brută imprudentă, gata să le minimalizeze misterul. Cu teama asta am rămas şi acum. Şi tocmai teama asta mă face să mă uit la Nicole ca la o femeie reală, posibilă doar în film, în veci inabordabilă.

N-am însă de ce să mă plâng, acum ar trebui să declar că sunt un bărbat aproape fericit. Imunizat, în orice caz. Contradicţiile vieţii nu mă mai sperie ca altădată. Răul de existenţă mă încearcă din ce în ce mai rar. Cred că Ondina m-a lecuit de toate. Altă explicaţie n-am. O iubesc atât de mult şi atât de egal, încât uneori, ore întregi, uit că ea există. Dar e ca atunci când, prins cu nu ştiu ce ocupaţie care nu mai suportă amânare, uit că mă doare un rinichi sau vertebrele cervicale. O uit pe Ondina ca şi cum mi-aş uita bolile, conştient însă de faptul că această femeie şi aceste boli aparţin organismului meu, metabolismului meu de om sănătos. Dacă metabolismul merge înainte, totul este ok. Nu trebuie însă să scapi din vedere că timpul e scurt. Iată de ce eu unul încep să nu mai am răbdare cu femeile. Le văd, le simt parfumul, le mângâi cu privirea rotunjimile pulpelor, le apreciez în gând îngustimea minunii lor genitale şi le las în pace. Mi le fac adică prietene. Ajung să vorbesc cu ele tot felul de porcării cu cea mai mare naturaleţe din lume. Unele cuvinte sunt atât de vulgare, că nu îndrăznesc să le pronunţ în faţa Ondinei.

Ar mai trebui poate să spun că albastrul e culoarea preferată şi a Ondinei, nu doar a subalternei mele de la birou. Dar la Ondina e pe bune, cum se zice. Poartă cercei albaştri, inele cu piatră albastră, ciorapi albaştri, pulovere, fuste, genţi, eşarfe, agrafe. Aceeaşi culoare şi
în fardul de pleoape. |mi place de ea. |nsă în ziua când am văzut-o cu unghiile albastre n-am mai rezistat şi i-am spus că exagerează. „De ce?“, m-a întrebat ea. „Pentru că ce-i prea mult nu-i sănătos“, i-am răspuns. Nu cred că m-a înţeles, dar şi-a şters imediat unghiile pentru
a-mi arăta cât de supusă poate să fie. Adică să-mi fie. E aici o nuanţă.

Pentru Ada, în schimb, albastrul acelei zile care mi-a marcat atât de tare sensibilitatea vizuală a fost probabil o alegere întâmplătoare. Aşa mi-a şi rămas în memorie. Ca o culoare care uneori i se potriveşte de minune. Şi totuşi, ce i se potriveşte ei de fapt? Ondina e născută în zodia peştilor, e o femeie de apă, de privit în oglindă, de pus în rama de porţelan a unei căzi. Ondina se spală tot timpul ca o pisică. Se găteşte, se aranjează, se dă cu creme şi loţiuni, îşi lustruieşte fără încetare pielea şi tot nu e mulţumită. Despre Ada nu ştiu nimic. Şi Nicole? De ce blonda Nicole iese atât de bine în evidenţă în acelaşi albastru de genţiană? N-are nimic dintr-o femeie-floare, nu cred că moare după miresmele vegetaţiei şi viaţa în natură, n-are o piele atât de palidă încât, pentru a da frumuseţii ei de adolescentă obraznică un aer de-a dreptul fatal, să prefere culorile închise, aristocratice, proprii acelor misterioase personaje feminine din palatele renascentiste cu ziduri roşcate de piatră poroasă.

Până să ajung aici, la Welk, în acest kindergarten al oamenilor în toată firea, m-am mulţumit s-o urmăresc pe Nicole Kidman ca pe oricare altă actriţă de top, doar că având pentru ea o simpatie cu totul specială. Altfel, nu-i cunosc viaţa, n-am devenit încă un fan mort de curiozitate al capriciilor ei. Fanatismele nu sunt de mine, nu mi se potrivesc.

Mi-e imposibil să înţeleg subtilele resorturi ale adoraţiei. Deşi poate că ar trebui să devin mai atent, mai puţin egoist, mai uman. Şi să nu mai trăiesc cu senzaţia că sunt un fir de sârmă oţelită legănată de vânt, o membrană de aluminiu vibrând sub darabana picăturilor de ploaie. Nu sunt un mizantrop, şi nici măcar un cinic. Nu sunt o natură placidă, cu înclinaţii spre lene şi nepăsare. Sunt un om care ştie să sufere. Totuşi, superficialitatea mea e reală şi de multe ori mi se face ruşine de uşurinţa cu care trec peste unele lucruri care ulterior se dovedesc esenţiale pentru viaţa mea. Exact situaţia de faţă.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22