Pe aceeași temă
Noua ediţie a cărţii lui Eugen Simion despre proza lui Mircea Eliade indică o work in progress. Varianta din 1995 (Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii) fusese aproape dublată în 2005-2006, când, sub un titlu inspirat de Nichita Stănescu, au fost reluate din |ntoarcerea autorului şi Ficţiunea jurnalului intim capitolele despre literatura confesivă (Şantier, India, Jurnalul, Proba labirintului, Memoriile), alături de o analiză critică aproape în premieră a proiectelor de roman lăsate în manuscris (Apocalips, Viaţa nouă/Ştefania) şi a nuvelelor din anii ’20 (Maddalena, Toamnă la Veneţia) editate în deceniul zece al secolului trecut de Mircea Handoca. Ultima versiune a studiului preia din volumul Genurile biograficului un comentariu despre Jurnalul portughez, inserează ca anexă a paginilor despre Maitreyi o analiză a romanului-replică Dragostea nu moare de Maitreyi Devi şi încorporează o notă despre conceptul de „tropism intelectual“ folosit de Eliade în articolul Romanul oceanografic (1934). Textul în speţă este pus în relaţie directă cu ideile despre „noul roman“ ale lui Nathalie Sarraute (care, după cum se ştie, a debutat editorial în 1939 cu microromanul Tropismes). Studierea într-un capitol separat a pieselor de teatru (Ifigenia, Coloana nesfârşită) poate deruta într-o carte despre „epica“ lui Eliade. |n fapt, textele în cauză sunt considerate ca mostre de literatură aflate în prelungirea prozei propriu-zise. Elaborată în timp, preţ de două decenii şi jumătate, cartea nu s-a scris „la întâmplare“, ci organic, prin acumulări, reintegrări şi rescrieri succesive. Dar, deşi tinde spre exhaustivitate, nu e tocmai exhaustivă: între timp au apărut noi piese din dosarul bogatei corespondenţe profesionale şi private a lui Eliade, iar prozele fanteziste din adolescenţă (Memoriile unui soldat de plumb, Minunata călătorie a celor cinci cărăbuşi în ţara furnicilor roşii) nu sunt discutate aici. Chiar aşa stând lucrurile, avem de-a face cu singura evaluare critică detaliată a ansamblului acestei opere inegale, dar spectaculoase, reformatoare şi provocatoare, al cărei statut valoric nu este încă pe deplin fixat. Nota Bene, din paginile acestui studiu vedem că, între interbelici, nu criticii literari
l-au citit cel mai atent şi l-au înţeles cel mai adânc pe scriitorul Eliade, ci prietenul Constantin Noica, pretinsul adversar al literaturii... Oricum, atât comentatorii interbelici, cât şi cei din anii ceauşismului sau de după 1990 (când mitul exilatului de peste Ocean s-a transformat în modă) i-au abordat proza la modul fragmentar, rămânând adesea la suprafaţă şi pierzând viziunea ansamblului. Cu o excepţie notabilă: Eugen Simion, care, în ultimele decenii, l-a „corectat“ oportun pe maestrul său E. Lovinescu printr-o revalorizare a „tradiţionalismului spiritual“ – privit ca formă întoarsă de modernitate sau ca un necesar complement al ei. „Occidentalismul“ lovinescian e ajustat, de fapt, prin „orientalismul“ şi ecumenismul global propuse de Mircea Eliade, cu tot ce implică acestea: re-mitizarea lumii, trăirea cunoaşterii, viziunea totalizantă ş.cl.
Un lucru e cert: în afara României, personalitatea lui Eliade a fost omologată (la vârf) exclusiv din unghiul contribuţiilor sale la istoria religiilor şi analiza mitului, în timp ce „acasă“ lucrurile au stat oarecum pe dos. |n schimb, după omologarea externă a savantului, interesul comentatorilor din România a mers, prioritar, către literatura sa şi, mai nou, către eseistica sa „ideologică“ (y compris către angajamentele politice interbelice), cu mitizarea retrospectivă a „tinerei generaţii“ care l-a recunoscut drept lider. Eugen Simion aduce mai multe posibile argumente ale audienţei externe modeste: „S-a pus problema valorii reale a acestei literaturi dincolo de ambiţiile şi ideile ei. Ce gândeau criticii din anii ‘30 am văzut. Ce gândesc azi criticii români rămâne să vedem. Străinii cred mai mult în Eliade – eruditul decât în Eliade – prozatorul. Cu mici excepţii, naraţiunile sale au, când au, succes de stimă. Publicate aproape în mai toate limbile de circulaţie, prozele n-au avut efectul scontat. Au fost, ca şi autorul lor, mereu în contratimp cu spiritul vremii şi într-o concurenţă acerbă cu alte formule de creaţie: cu romanul sud-american, cu noul roman francez, cu proza postmodernă, cu romanul politic est-european. Cum să înfrângi aceste fenomene explozive când te ocupi de universurile paralele şi scrii la infinit savante naraţiuni despre semnele ascunse în lume? Şi, mai ales, cum să învingi inerţia publicului occidental când scrii într-o limbă fără mare audienţă? Şi încă un handicap: cum poţi deveni actual când te instalezi, programatic, într-o inactualitate fundamentală?“. Dar este oare exilatul Eliade un „inactual“? Analizele din volumul de faţă – remarcabile prin adecvare, echilibru clasic, perspicacitate şi frumuseţe – tind să infirme acest lucru. L-aş numi, mai degrabă, un „reformator nostalgic“. Influenţa naraţiunilor sale fantastice şi mitice în ţară a fost semnificativă. „Romanele existenţialiste“ şi „autoficţiunile“ interbelice sunt, şi ele, în acord cu sensibilitatea noilor generaţii. Dacă ar fi fost scrise de un francez, n-ar fi fost cotate, probabil, sub nivelul lui Gide sau Alain Fournier. Inclusiv unele predicţii geo-politice şi geo-culturale din scrisorile către Vintilă Horia (cea din 3 ianuarie 1953 e o dovadă) se dovedesc a fi de o stringentă actualitate („Dacă americanii ies învingători, nu vor mai avea nevoie de Franţa, Italia şi Anglia ca să supravegheze Rusia – ci de Europa Centrală şi Orientală“ etc.), fără a mai vorbi de consideraţiile despre revanşa „culturilor marginale“, deplasarea centrului de greutate mondială către Asia-Pacific, perspectivele dialogului ecumenic ş.cl.
|ntr-o proză critică limpede, de tip galic, ce cucereşte prin calmul destins, tacticos, prin jocul de nuanţe al interpretărilor şi evaluărilor, prin eleganţa „eseistică“ a moralismului estetic, dar mai ales prin spectacolul punerii în scenă a unei personalităţi pline de lumini, umbre, ambiţii şi secrete, Eugen Simion testează critic – pe firul cronologiei biografice – „rezilienţa“ literară a fiecărei scrieri în parte. Toate judecăţile sunt exacte şi vădesc simţ al proporţiilor. Romanele autobiografice de adolescenţă şi studenţie arată un gidism avant la lettre ce schimbă tipologia literaturii adolescenţei, dar se cer privite în perspectiva întregii opere; „joycianul“ Lumina ce se stinge e, desigur, ratat, dar merită atenţie prin tipologia mitico-fantastică pe care o inaugurează. Domnişoara Christina beneficiază de o reabilitare fermă, iar puţin discutatele Şantier şi India sunt elogiate cu un entuziasm contagios. Scrierile subiective sunt „scotocite“ cu plăcerea de gourmet a unui mare cunoscător al „genurilor biograficului“ (indubitabil, autoritatea numărul unu în critica românească), iar corespondenţa, deşi „fără valoare literară“, serveşte drept adjuvant în circumscrierea personalităţii creatoare, urmărite procesual în devenirea ei. Romanele ideologice, existenţialiste şi generaţioniste sunt citite în schimb fără empatie. |ntoarcerea din rai e haotică, Huliganii rezistă onorabil prin frenezia ideilor; pe de altă parte, romanele rămase „în şantier“ (Dubla existenţă a lui Spiridon Vădastra, Ştefania) şi nuvelele Aventura şi |ntâlnire arată un „alt Eliade“, satiric şi caragialian, din păcate abia schiţat. Maitreyi este elogiat fără excese, mai mult pentru figura eroinei şi poezia exotică (nu şi pentru finalul expediat), în vreme ce Nuntă în cer e vizibil simpatizat („sonată“, „roman în stil Turgheniev“, „o mică, graţioasă capodoperă“). De notat consideraţiile percutante despre apetitul metaliterar din tinereţe al prozatorului şi mai ales despre inovarea tipologiilor feminităţii; de la Isabel la Ştefania, cu observaţia fină că în primul Eliade reuşeşte mai ales în surprinderea personajelor feminine, împotriva voinţei de „virilizare“ (prin intelectualizare agresivă) a prozei. La ţigănci şi Pe Strada Mântuleasa îşi păstrează statutul de capodopere. Semi-eşecul „capodoperei“ scontate din Noaptea de Sânziene e probat impecabil, ca şi recidivele „demonstrativismului“ tezist din unele nuvele ale exilului, iar teoriile estetice, ştiinţifice sau filozofice sunt integrate, ca şi mărturiile biografice, într-un profil „totalizant“ din care nimic important nu lipseşte. „Naraţiunea mitică“ şi interpretările mitologizante s-au impus deja în exegeza eliadiană, iar analizele prozelor din exil reprezintă un tur de forţă, cu consideraţii relevante despre tipologiile personajelor, despre metaforele „textuale“ ale labirintului şi despre fantastic. Un fantastic care, fireşte, nu-i doar o reţetă factice, cum crede încă o parte a opiniei critice autohtone, ci o formă de recuperare a dimensiunii transcendente, din care elementul realist şi cel moral nu lipsesc. Eliade rămâne, fără doar şi poate, maestrul absolut al fantasticului în literatura română (oscilând între polul „magicului“ şi cel al „miticului“), un fantastic existenţialist, ce refuză atât modelul Poe, cât şi heroic fantasy-ul lui Tolkien. |n cadrul unei abordări hermeneutice infuzate de sugestiile mitocriticii şi ale tematismului (pe alocuri şi de cele structuraliste), Eugen Simion observă avenit nu doar circulaţia temelor, ci şi pe aceea a personajelor într-o bună parte a prozelor mitico-fantastice. Textele comunică, într-adevăr, într-un scenariu tip reţea, care poate fi analizat ca atare...
|n alt plan, angajamentul legionar este discutat ferm, dar fără supralicitări, atât prin dezvăluirile din Jurnalul portughez, cât şi prin escamotările sale din jurnalul şi memoriile edite. De un interes special e, apoi, atenţia cu care Eugen Simion urmăreşte strategiile de impunere în afară, prin creaţie, a „modului românesc de a fi în lume“. Mai ales felul în care abordează presupusul conflict al lui Eliade cu „modelul occidental“ mi se pare elocvent în acest sens. La capătul unei investigaţii răbdătoare, criticul conchide – convingător – că aşa-zisul conflict reprezintă de fapt o tentativă de regenerare şi îmbogăţire a spiritului european prin aportul spiritualităţii arhaice şi orientale, ca şi prin revalorizarea mitului ca fundament „cosmic“ al existenţei umane. Inclusiv printr-o literatură care nu e, în fond, altceva decât o tehnică de respiritualizare a lumii.
Obiecţiile care pot fi aduse cărţii sunt minore şi vizează detalii de informaţie (bunăoară, acel Mihail căruia îi e dedicat Isabel şi apele diavolului nu este un necunoscut, ci pseudonimul de poet al amicului Haig Acterian). Ar fi fastidios să insist. Prin soliditatea edificiului şi multitudinea deschiderilor, Nodurile şi semnele prozei constituie cea mai bună, mai solidă şi mai cuprinzătoare sinteză critică despre literatura lui Eliade, un „spirit al amplitudinii“ a cărui actualitate nu încetează să intrige.
Eugen Simion, Mircea Eliade.
Nodurile şi semnele prozei, ediţie nouă, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011, 482 p.
