Bucurestiul Cultural, nr. 112 - Refuzul amintirii ca soluţie de viaţă

Gabriela Adamesteanu | 13.03.2012

Pe aceeași temă

„Ideea de a privi în urmă doar pentru că se apropie sfârşitul mă deprimă. Toată viaţa am refuzat să mă complac în amintiri“, spune personajul central al celui de-al doilea roman al lui Jean Mattern, Lapte şi miere, apărut în traducerea Ancăi Băicoianu, la Polirom, acum câteva luni.

A trăi numai în prezent, a te proiecta doar în viitor sunt soluţii momentane ale celor ce traversează momente grele. Dar la personajul fără nume din Lapte şi miere nu este vorba despre această obişnuinţă omenească de a evita reîncărcarea cu energia negativă a momentelor dramatice. |n cazul lui, este strategia emigrantului care lasă în urmă o existenţă ce trebuie uitată, ca să îşi construiască, în cadrul unei noi identităţi, o alta, nouă. Amintirile vor fi închise într-o cutie neagră a minţii şi urmaşii nu vor avea acces la ele, aşa cum nu vor avea acces nici la limba interzisă, limba natală a părinţilor.

Vor fi copiii emigranţilor mai protejaţi astfel? S-ar părea că nu. Cel puţin aceasta a fost demonstraţia făcută de Jean Mattern în romanul anterior, Băile Kiraly, pe care revista Le Point îl prezintă drept „povestea unui doliu imposibil: a unei căutări a originilor şi a adevărului“. Apărut în 2008, în Franţa, la Sabine Wespisser editeur, romanul Băile Kiraly a fost tradus de Silviu Lupescu şi publicat la Polirom, în 2009.
Lui Jean Mattern nu îi place să se vorbească despre rădăcini, deşi este un cuvânt la modă: „nu suntem plante de apartament... şi nu avem rădăcini pe care le pui într-un vas şi le îngropi“.

|n schimb, el crede, aşa cum a şi spus în interviul dat Adinei Diniţoiu, publicat de Observatorul Cultural nr. 350, că „toţi purtăm în noi nevoia identitară... Istoria părinţilor şi bunicilor noştri ne traversează. Suntem făcuţi din diverse memorii şi memoria noastră psihică, orologiul nostru psihic şi biologic provine şi de la părinţii şi bunicii noştri“.

|n cel de al doilea roman, Lapte şi miere, găsim, în sfârşit, explicaţia tăcerii care a domnit în familia lui Gabriel, personajul principal din Băile Kiraly: tăcere care s-a instalat în privinţa vieţilor anterioare ale părinţilor săi şi s-a consolidat după moartea fiicei mai mari a cuplului, Marianne. Mare parte din misterioasa incapacitate a lui Gabriel de a comunica direct, a tăcerilor vinovate pe care el le instalează atât din relaţia cu soţia sa, Laura, cât şi cu prietenul său Leo, a fugii sale din faţa responsabilităţilor paterne, este în parte risipit la sfârşitul lecturii romanului Lapte şi miere. Comportamentul enigmatic al lui Gabriel se luminează în bună măsură, dar nu de tot, fiindcă nu aflăm nici acum ce decizie a luat, să rămână singur ori să se întoarcă la soţia sa, Laura, şi la fiul lor. Poate o vom afla într-un roman viitor. |n finalul deschis, îl vedem păşind spre un viitor necunoscut, la fel ca la începutul Băilor Kiraly.

Băile Kiraly reprezintă romanul fiului. Iar Lapte şi miere, publicat, după doi ani, în Franţa, tot la Sabine Wespisser editeur, pe cel al tatălui. Cele două cărţi, perfect autonome, inversează cronologia faptelor povestite şi asta dă lecturii lor o tensiune în plus. Pe un spaţiu redus, romanele lui Jean Mattern au o construcţie impecabilă, de un intens dramatism psihologic. „Jean Mattern (scrie Le Monde despre Lapte şi miere) semnează un roman tulburător şi emoţionant despre exil şi identitate, despre minciuni, vinovăţie şi relaţia cu trecutul, despre viaţa în mijlocul unui continent sfârtecat“.

Un continent sfârtecat: aici sunt amintirile pe care personajul din Lapte şi miere şi le-a refuzat până în pragul morţii. Pe neaşteptate, în septembrie 1944, el, un băiat de doar 15 ani, din Ciacova, licean în Temesvar / Timişoara, s-a văzut aruncat într-o dilemă de adult. Orfan de mamă, cu tatăl şi fraţii pierduţi pe fronturile celui de-al doilea război mondial, prins între avansarea armatei sovietice şi retragerea armatei germane, el oscilează între identităţi cu irizări de curcubeu: „Când era mică, bunica încă mai vorbea cu părinţii ei în franceză, dar limba pionierilor cedase apoi în faţa asaltului conjugat al germanei, sârbei şi mai ales maghiarei... Timp de mai multe generaţii, bărbaţii din familia mea au preferat să se însoare cu unguroaice, cum a făcut şi tata, iar eu mi-am petrecut primii ani într-o atmosferă aproape
în întregime maghiarizată... Ceea ce nu le-a împiedicat pe autorităţi să ne considere şvabi“.

Scăpând ca prin minune de a nu fi executat, adolescentul se vede silit să facă o alegere foarte grea, între a rămâne în România şi a pleca, dar unde, cu cine? „|n scurtă vreme va trebui să aleg între nemţii pe care tata îi detesta din tot sufletul şi ruşii eliberatori... Tata, ca şvab, ar fi putut părăsi armata română, aşa cum au făcut mii de bănăţeni pentru a se înrola în Wermacht. Dar n-o făcuse, în ciuda presiunilor de care vorbea în scrisori. Şi atunci, cum aş fi putut eu să-i întâmpin pe soldaţii aceştia ca pe nişte trimişi ai sorţii?... Tata îmi vorbise suficient despre bolşevici încât să înţeleg că venirea lor n-ar fi pus nici pe departe capăt problemelor noastre: eram şvabi, cel puţin în aparenţă, şi incontestabil înstăriţi, căci deţineam una dintre cele mai frumose case din oraş – prin urmare, nu aveam chiar cele mai bune cărţi pentru partida de poker care urma.“

Adolescentul este plonjat în singurătate atunci când ia decizia emigrării. Poate, ulterior, îşi va reprima amintirile şi din pricina sentimentului de vină care îi întovărăşeşte pe mulţi dintre emigranţi: „Nu mă pot mândri cu faptul că m-am speriat, că am bătut în retragere, împreună cu armata germană. Nu mă pot mândri că am lăsat-o pe bunica în pragul porţii. Că n-am aşteptat întoarcerea tatei“.
Dar noi, cititorii, ştim că, pentru viaţa lui, el a ales bine: peste doar doi ani risca să ajungă într-unul dintre lagărele din Uniunea Sovietică, ca minoritar german, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, tragedie relatată de romanul Hertei Müller, Leagănul respiraţiei.

Adolescentul n-are însă cum şti viitorul, iar solitudinea lui creşte după despărţirea de cel mai bun prieten, Ştefan, şi mai ales după ce se îmbolnăveşte de tifos în Austria, în apropierea Vienei, şi, considerat caz pierdut, este abandonat într-un colţ al spitalului. Această apropiere de moarte şi-o va reaminti atunci când, bătrân, va afla diagnosticul unei boli implacabile şi va lăsa, în sfârşit, frâu liber amintirilor, reprimate o viaţă întreagă.

Axul naraţiunii din Lapte şi miere este călătoria spre Vest a adolescentului emigrant, din apropierea Timişoarei până în apropierea Vienei. Tablouri istorice – sfârşitul războiului, revoluţia din Ungaria – şi drame eterne – povestea unei familii fericite, în care moartea irupe, la fel de neaşteptat, ca dezastrul istoric, întrerup, din loc în loc, desfăşurarea narativă.

Cu Lapte şi miere, Jean Mattern apropie de noi destinul celor „ejectaţi“ de istoria secolului XX, care, spune Jean Mattern în interviul citat, „ne va urmări încă multă vreme, pentru că e unul dintre secolele în care consecinţele marii istorii au fost printre cele mai dramatice asupra vieţii oamenilor... Am vrut să arăt în cele două cărţi că istoria intimă şi istoria colectivă sau politică se întrepătrund uneori şi există vieţi în care amestecul celor două se produce într-un mod bun, iar altele în care întrepătrunderea istoriei individuale cu aceea colectivă produce durere, pierdere, doliu“.

Tatăl îşi aminteşte cum s-a instalat tăcerea familiei, care, în loc să-i protejeze fiul, pe Gabriel, i-a creat răni greu de vindecat. Acest preţ greu de plătit i-a permis însă lui să-şi reclădească viaţa, în Franţa, la Bar-sur-Aube, alături de tânăra emigrantă Zsuzsana, devenită, fără prea multă greutate, Suzanne. „Pentru mine şi Suzanne, fiecare zi era un miracol. Zi după zi, mizeria şi praful exodului se ştergeau câte puţin şi cuvintele noi pe care le învăţau copiii înlocuiau în urechile noastre huruitul tancurilor în mişcare... Toate erau abandonate, uitate, prizoniere de cealaltă parte a Cortinei de Fier. La ce bun să le păstrăm vii în amintire?... Pentru Suzanne, nu exista nici o îndoială: ţara de lapte şi miere pe care i-o promisesem o vedea în fiecare zi în ochii şi viitorul copiilor noştri.“

|n interviul citat, Adina Diniţoiu sesizează, cu fineţe, că soluţia refuzării trecutului nu funcţionează la fel pentru tată şi pentru fiu. „...e o diferenţă de generaţie, explică Jean Mattern, şi, desigur, e şi o diferenţă de caracter. Gabriel, protagonistul primului roman, nu are acelaşi caracter ca al tatălui său. Naratorul celui de al doilea roman e foarte voluntar. El a moştenit de la bunica sa acest mesaj: «Ajunge să vrei», dar şi el se loveşte de limitele voinţei.“

Utilizând, în construcţie, la fel ca şi în Băile Kiraly, sugestii muzicale (muzica însoţeşte, la modul propriu, trăirile pesonajului), Lapte şi miere, romanul încercărilor la care destinul supune fragila făptură umană, testează şi soluţia ei de rezistenţă – falsa uitare. Istoriile individuale, spune Jean Mattern, în interviul luat de Adina Diniţoiu, trec de la o viaţă la alta, chiar atunci când s-a încercat ascunderea lor: „Sunt uneori lucruri inexplicabile, care ţin de ordinea intuitivului, atunci când te simţi în largul tău într-un anumit loc, într-o anumită cultură, limbă... Cred că în cadrul familiei există o transmisie involuntară a acestor lucruri, chiar şi atunci când le ascunzi sub tăcere: sensibilităţile acestea continuă să se transmită cumva generaţiilor viitoare...“.

Jean Mattern, Băile Király, Polirom, 2009
Jean Mattern, Lapte şi miere, Polirom, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22