Bucurestiul Cultural, nr. 117 - Despre tinerii actori înainte şi după absolvire

Doina Papp | 25.09.2012

Pe aceeași temă

Un Hop, o şansă

La cea de a 15-a ediţie, Gala tânărului actor HOP, proiect de tradiţie al Uniunii Teatrale din România, n-a adus nimic nou în privinţa eventualelor concluzii care s-ar putea formula la adresa ti­ne­ri­lor absolvenţi, dacă ar fi să-i considerăm pe participanţii la această competiţie drept un eşantion reprezentativ. Deşi a fost, după informaţiile oficiale, o afluen­­ţă semnificativă a candidaţilor, selecţia eta­lată în concurs a produs nedumerire cu privire la nivelul discutabil al tinerilor actori care au urcat pe scenă, mai ales la secţiunea individuală. (Spectacolele de la grup au fost ceva mai bune.)

În primul rând, e vorba de aceeaşi in­ca­pacitate a celor mai mulţi de a-şi pre­găti un show, un micro spectacol, recital, adecvat cu persoana, cu datele fiecăruia şi, dacă s-ar putea, şi cu seara de con­curs, în care un public nu doar de spe­cia­lişti, dar şi de amatori de teatru să fie câş­tigat şi ţinut în scaune. E greu de ex­pli­cat de ce concurenţii apelează în­­de­ob­şte la texte obscure, improvizate ade­seori de cel în cauză, care nu pot, cum s-a văzut, reprezenta o premisă de spec­ta­col. Sunt, cel mai adesea, subţiri, dar bă­ţoase printr-un inexplicabil ton vin­di­ca­tiv, fără miza de idei necesară, într-o ex­primare neliterară, comună, care con­fundă firescul cu banalul şi realitatea cu adevărul. Şi în acest an am avut parte de asemenea apariţii, menite să dea glas frustrărilor care, chipurile, chinuie un tânăr actor care nu-şi găseşte locul dorit pe scenă (candidata se plângea a fi fost dis­tribuită într-un rol nepotrivit de te­le­no­velă – o ţigancă – după o pregătire, pasă-mi-te, înaltă, demnă de teatrul de artă). Te întrebi însă imediat de ce nu fo­lo­sesc respectivii şansa pe care o repre­zintă această Gală pentru a demonstra ce pot, fără a se mai război cu presupuşi duşmani ai pieţei libere. S-a văzut, în schimb, că, ori de câte ori s-a făcut apel la texte articulate, la autori verificaţi, re­zul­tatele au fost oricum mai bune. Iată, de pildă, Loredana Coşovanu (Premiul pen­tru cea mai bună actriţă), absolventă a Universităţii de Arte din Iaşi, care a ales un fragment din piesa Crize, de Mi­hai Ignat, un monolog potrivit, ofertant, care i-a permis să dezvolte un crescendo dra­matic plin de surprize, să se rapor­teze inteligent la starea personajului, să comunice coerent cu auditoriul. La fel Andrei Chiran de la UNATC (Premiul pentru cel mai bun actor) care, pe un text extras din piesa Equus de Peter Shaffer, şi-a valorificat corespunzător mai ales sensibilitatea. Fulvia Folosea, la rându-i (Premiul „Gh. Timică“) absol­ven­tă a Universităţii din Cluj, optând pentru o pagină de Eric Bogosian, au­to­rul american foarte frecventat mai ales în teatrul minimalist, a găsit tonul adec­vat unui dialog subliminal, sub aparenţa unei conversaţii lejere. Ambele în fa­voa­rea aplombului de bună calitate pe care-l are actriţa. Ca să nu mai vorbim de cu­rajul şi izbânda Sabrinei Iaşchevici (Ma­rele Premiu „Ştefan Iordache“), un ade­vă­rat recital al unei actriţe gata formate, reprezentând textul fioros de greu, Oh, ce zile frumoase! de Samuel Beckett, în dialog cinic, aici, cu Sfârşitul. Sunt şi cazuri în care tinerii, deşi se duc către texte bune, în lipsa unei îndrumări re­gi­zo­rale, le ratează fie din înţelegere gre­şi­tă, fie din cauza imposibilităţii de a găsi echivalentul lor scenic. A fost la această ediţie cazul Alexandrei Tarce, o tânără cu reale calităţi, dar care, ale­gând o partitură interesantă, dar prost citită (Eu sunt Ofelia, după Gertrude Fussenegger), a căzut într-o confuzie aproa­pe de penibil. A demonstrat şi un pre­coce manierism, totodată, mai des sem­nalat la tinerii actori marcaţi de ex­pe­rienţele lor de învăţăcei sau de obiş­nuiţi ai sălilor de teatru, care preiau, poate inconştient, sub forma unor clişee, maniera de joc a altora (mari!). S-a tot discutat de-a lungul anilor, la Galele de la Mangalia, dacă e sau nu necesar re­gi­zo­rul în pregătirea participării la Gală, care prea des seamănă cu examenele de admitere. Evident că da. Cum e asigu­ra­tă prezenţa lui... absentă, e o chestiu­ne pe care fiecare şi-o gestionează cum ştie mai bine. E de la sine înţeles că tinerii actori nu se află în situaţia ve­de­te­lor, care se prezintă în recital pe mâna popularităţii şi a carismei proprii, şi nici mă­car în aceea a unor consacraţi de­prinşi cu scena până acolo încât să ştie să o subjuge instantaneu. Fără regizo­rul-cap limpede, cel puţin, dacă o con­tri­bu­ţie creatoare nu poate fi pretinsă, con­curenţii rămân cel mai adesea la stadiul de improvizaţie irelevantă. Despre dera­pa­jele flagrante nu discutăm, fiindcă altfel ar trebui să întrebăm juriul de selecţie ce a căutat în concurs momentul de umor involuntar al actorului care juca toate personajele din drama Vlaicu Vodă sau Adrian Tofei, de la Galaţi, al că­rui defect de dicţie îl descalifică, din pă­cate, pentru meserie (păcat de ta­lent!). Între exemplele de mai sus care marchează limitele, superioară şi infe­rioa­ră, ale ediţiei actuale, se găsesc, evi­dent, mediocrităţile, care ne pun serioa­se întrebări cu privire la puzderia de şcoli de teatru care le încurajează, creând iluzii atâtor tineri fără şanse în profesia asta. Teme discutate an de an, din păcate, fără rezultat. Ceea ce nu în­­seam­nă că organizatorii Galei descu­ra­jea­ză. Dimpotrivă, treptat, dar sigur, anu­mite exigenţe triumfă. Iată, am scă­pat de excesele de trivialitate pe scenă şi, dacă n-am avut buni interpreţi de tea­tru clasic, aşa încât premiul d-nei Do­ri­na Lazăr să poată fi onorat, ne-am mul­ţu­mit cu bunele intenţii în materie. Bu­curii reale au prilejuit criticului şi spectatorilor cele câteva spectacole de la secţiunea grup. Nu doar cele premiate, precum Zece, creaţie colectivă (!) a absolvenţilor de la secţia maghiară a Uni­versităţii din Cluj, demonstrând in­ven­tivitate, umor şi vervă, ci şi altele, precum Tigrul, în interpretarea Andreei Tănase şi a lui Dan Clucinschi, de la Universitatea Hyperion, care au susţinut cu competenţă şi aplomb cunoscutul text al furiosului Murray Schisgall.

 

Aproape de consacrare

Regizorul Cristi Juncu, în popasurile lui la Teatrul „Anton Pann“ de la Râm­ni­cu Vâlcea, a reuşit să amprenteze po­zi­tiv echipa tânără a acestui teatru. Mai de mult prin spectacolul Portugalia, acum prin acest Aproape, traducere proprie a piesei Almost, Maine de John Cariani, un alt succes în care trupa funcţionează pro­fe­sionist, cu unele performanţe indi­vi­dua­le, chiar. Reţeta pare aceeaşi. În pri­mul rând, opţiunea repertorială. E cu­nos­cut spiritul de căutător al lui Juncu şi, ca urmare, descoperirea unor texte con­temporane bine scrise, cu mult ade­văr de viaţă şi, ceea ce îl particularizează pe regizor, cu o rezervă considerabilă de poezie. De data asta, poezia e mai întâi a spaţiilor îndepărtate (o localitate izo­la­tă din la fel de izolatul ţinut nordic al Americii, Maine, e locul acţiunii), apoi a oamenilor care o populează, tineri mai ales, tânjind după apropierea prin iubi­re. Şi, deşi nu prea le reuşeşte fie din stân­găcie, fie din cauza unor accidente de parcurs, trădări, despărţiri preci­pi­ta­te, fie în fine, pentru că acest lucru e aproape imposibil (pământul e rotund şi cel mai aproape vei fi dacă stai lângă el, spu­ne un personaj), ei nu se dau bătuţi, gă­sind odată cu autorul soluţii surprin­ză­toare, cum surprinzătoare sunt şi re­zol­vările din viaţă. O poezie amară, pe care interpreţii o prizează exact, transmi­ţând sălii un reconfortant sentiment de tipul: nu disperaţi, mai încercaţi, viaţa le aranjează! Piesa e alcătuită din vreo opt povestiri independente în care apar cu­pluri mişcate de dorinţa unui aproape, tot atâtea situaţii particulare gestionate după caz, dar în spiritul general al ar­mo­niei şi iubirii. Autorul e purtătorul unui romantism lucid cum rar mai întâlnim as­tăzi, pe care îl salvează de la desue­tu­di­ne cu un umor la fel de inedit. De pil­dă, absurdul de care pare a fi lovită Glory, care umblă cu inima în pungă (West mi-a frânt-o. A plecat cu alta), e neu­tralizat de bărbatul care vrea să i-o „re­pare“ cu un sărut. Acesta mi s-a pă­rut şi cel mai reuşit episod în care inter­pre­ţii, Amalia Huţan şi Cătălin Vieru, susţin cu subtilitate jocul argumentelor autorului, funcţionând într-o bună co­mu­ni­care. Întregul spectacol se bazează, de altfel, pe relaţiile dintre actori, mai ales că apariţia lor în scene de câte doi, care se succed, presupune o rapidă şi adec­va­tă conectare la fluxul întregului. Mo­men­tele au în acest fel autonomie, dar şi continuitate în spirit, fiindcă legă­tu­ri­le epice le face prezentatorul (Gabriel Tu­dorin), un bonom, cu glas domol şi mers liniştit. Povestirea fetei din }i-am dat un inel, care restituie iubitului ei dra­gos­tea sub forma unei grămezi de balo­turi, este un alt exemplu de inspiraţie a autorului, mai puţin a celor doi inter­preţi (Alina Mangra şi Remus Vlăs­cea­nu), care nu ajung la miezul dantelăriei de vorbe a acestuia. Apropo de vorbe, con­trar tendinţelor actuale dominate de preferinţa pentru vizualitate, textul ales de Cristi Juncu, savuros tradus tot de el, mizează mult pe valoarea de comu­ni­ca­re a cuvântului, pe subtilitatea sen­su­ri­lor, a exprimării paradoxale, ceea ce so­li­cită inteligenţa actorului, arta dia­lo­gu­lui. Un bun exerciţiu pentru tinerii din dis­tribuţie, chiar dacă nu le reuşeşte tu­tu­ror. Szasz Reka, actriţă de limbă ma­ghiară, e volubilă, dar accentul o împie­di­că în a-şi manifesta familiaritatea, de pildă în scena reîntâlnirii cu fostul iubit, în preziua nunţii cu un altul (situaţie de umor negru, tratată nonşalant), iar Mă­dă­lina Ciotea, în atât de savurosul rol al fetei din topor, e supărător de stridentă în ton, ratând capitalul de simpatie al acestei „fiinţe cam duse“, cum o prezintă autorul. Pe linia lirismului personajelor Pete şi Ginette, Ioana Predescu şi Alex Ca­langiu emană în schimb o căldură a sen­timentelor şi o sinceritate a ex­pri­mă­rii de bun efect. Lor le revine şi con­clu­zia spectacolului, care începe şi se ter­mi­nă cu povestea lor: „Cel mai departe vei fi de cineva dacă stai fix lângă el…“, spune Ginette după ce a alergat tot glo­bul pământesc, rotund ca un bulgăre de zăpadă, în căutarea iubitului de lângă ea. Decorul minimalist creat de Cosmin Ar­deleanu introduce în spectacol ideea echilibrului fragil, pentru că tinerii se în­­tâlnesc pe un fel de punte, garnisită cu obiecte delicate de interior, colorate în albastru şi pictate cu steluţe de poveste, semn că realitatea lor e mai aproape de mu­zica sferelor decât de vacarmul coti­dian. Doar interludiile, alese cu sens dra­ma­tic – un fel de muzică concretă iri­tan­tă –, punctează o anume tensiune a sub­textului. Prevalează însă frumuseţea poveştilor şi curăţenia sentimentelor pe care personajele ni le transmit din Aproa­­pe în Aproape.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22