Bucurestiul Cultural, nr. 119 - O carte-experiment

Andreea Rasuceanu | 06.11.2012

Pe aceeași temă

Încă de la apariţie, romanul lui un cris­tian (Cristian Cosma, care, auto­in­ti­tu­lân­du-se de obicei „un personaj literar auxi­liar“, alege să păşească în rândul scrii­to­ri­lor pe care până acum doar îi promova) a suscitat o mulţime de reacţii şi opinii, cum se şi cuvenea, având în vedere car­tea cu totul neobişnuită cu care avem de-a face: pe scurt, un experiment lite­rar, un melanj de elemente auto­bio­gra­fi­ce transfigurate (sau nu) ficţional, care dă seama de viaţa tumultuoasă a ge­ne­ra­ţi­ei 2000, multe dintre figurile repre­zen­ta­tive ale acesteia făcându-şi loc în car­tea lui un cristian. O carte incomodă, ca o oglindă aşezată în faţa fiecărui mem­bru al generaţiei, activ literar sau nu în pe­rioada descrisă de un cristian, care obli­gă la o reacţie, fie ea de empatie sau revoltă, oricum, nu lasă indiferent ci­ti­to­rul. Scrisă cu virulenţă, cu îndârjire, ca un act de răzbunare, cu un umor negru pe care până şi detractorii cărţii trebuie să-l fi gustat, chiar fără s-o recunoască. De altfel, agresând chiar din titlu (a că­rui istorie a bifat mai multe respingeri, de diferite feluri, printre care excluderea din catalogul unui târg de carte, pe mo­ti­vul obscenităţii limbajului), autorul nu-şi ascunde intenţia de a-şi provoca citi­to­rul, căruia nu-i propune o lectură co­mo­dă, ci un experiment în care frusteţea lim­bajului, agresivitatea imagistică, lip­sa oricăror menajamente faţă de even­tua­le pudibonderii sau fasoane sunt li­te­­ră de lege – ceea ce promite autorul este însă că, dincolo de tot ceea ce ar putea trece drept teribilism şi dorinţă de a im­pre­siona, se află şi altceva, intenţie ce trans­pare şi din credo-ul său artistic, di­si­mulat într-unul dintre capitolele cărţii: „Morţii Mă-tii, povestea morţilor mei, tes­ta­mentul unui copil, care nu înţelege de ce trebuie să rămână «aici», un strigăt de disperare şi, poate, şcolăreşte spus, bil­dungs­roman. E totul pentru mine cel de-acum: de la revanşă la reconstituire, de la argument de supravieţuire la colac de salvare. FLEGM@, VOM@, SPERM@ şi C^NTEC DE LEAG@N. Ca un drum plin de gropi, fecale, petice şi mortăciuni. În­tr-o ordine oarecare. Sau nu“.

Deşi a suscitat interes mai ales pentru re­feririle la generaţia 2000 (aflată la în­­ce­puturile ei), valoarea literară a cărţii stă, cum s-a mai observat, mai ales în păr­ţile despre copilăria din oraşul natal, Buzăul cumpliţilor ani ‘80, marcate de aceeaşi virulenţă stilistică şi narate într-un ritm la fel de trepidant ca şi restul căr­ţii, „dintr-o suflare“, aşa cum e scris în­­treg romanul, de altfel, dar lipsite de im­pre­sia de atitudine revanşardă, de teri­bi­lism sau de excesul de imprecaţii care uneori îşi pierd miza (in)estetică şi sfâr­şesc prin a-l obosi pe cititor. Tot de con­ta­bilizat printre reuşitele cărţii se află uşurinţa schimbării registrelor, colajul uneori spectaculos de dialoguri succinte, percutante, diverse citate (preluate deo­po­trivă din opere literare, dar şi din dis­cur­surile lui Nicolae Ceauşescu), frag­men­te poematice, extrase din ştiri, din di­­verse regulamente, uneori fotografii etc.

În episoadele despre care vorbim este evi­dentă amprenta personală a au­to­ru­lui, detectabilă în posibilele scrieri vii­toa­re, conferită de un fel de falsă inocenţă, dublată de multă inteligenţă, un spirit mu­calit (care străbate, de altfel, tot ro­ma­nul) şi un ritm alert, care dă textului im­presia de filmic, de cadre cine­ma­to­gra­fi­ce ce se succed cu repeziciune, soli­ci­tând la maximum atenţia cititorului, stâr­nindu-i amuzamentul – sau dimpotrivă –, pentru că o tristeţe autentică, la fel de pregnantă precum veselia gălăgioasă care însoţeşte maturizarea personajului, micul Poil-de-Carotte (aşa cum l-a su­pra­nu­mit Paul Cernat în cronica sa din Ob­ser­vator cultural), străbate romanul ca o pânză freatică, izbucnind numai rareori la suprafaţă, mereu perceptibilă însă în­­tr-un plan secund al acestuia.

Sinceritatea care merge până la bru­ta­li­tate (tipică scriiturii lui un cristian) e cel mai bine pusă în valoare de episoade de sine stătătoare, totuşi perfect inte­gra­te în povestea globală, cu titluri precum Cici are ţâţe (variantă „hardcore“ a ce­le­brei formule de abecedar, „Ana are me­re“) sau Moş Gerilă, precedate de intro-uri ale unui narator aparent detaşat, care-şi joa­că totuşi maturitatea şi nepăsarea, ră­mâ­nând de fapt conectat sufleteşte la eve­nimentele pe care le rememorează, în po­fida stilului sec şi a unui cinism de cir­cum­stanţă, necesar pentru a racorda po­veş­tile nostalgic-amare la tonul general al romanului (în acelaşi registru, lim­ba­jul devine brutal-tandru, atunci când e vorba despre cei doi bunici, tătăiţul şi ma­maia, şi tot mai încărcat de emoţie când este evocată figura mamei).

Tot dintre cele mai reuşite părţi ale căr­ţii, Trece mortul e o schiţă noir (nu în­­tâm­plător, autorul abandonează in­stru­men­tele confesiunii, iar povestea e scrisă la persoana a III-a), care debutează cu un captatio pe măsură: „De ce ţi-e frică de morţi? Morţii nu fac rău la nimenea pen­tru că sunt nişte păpuşi. Poţi să râzi de ei, că nu se supără. Cel mai bine e să-i laşi cu ochii deschişi, ca să vadă cine vine la înmormântare. La noi la ţară, când intră copiii în camera mortului, le punem o carte deschisă pe faţă, ca să nu vi­seze urât ăia micii la noapte. Da’ pe la 6-7 ani, se-nvaţă toţi. Ce fel de bărbat eşti tu dacă ţi-e frică de morţi? Hai să-ţi ex­plic. Când ai trac de un examen, o ches­tie, intră în sală şi uită-te la ăia de te examinează ca şi cum te-ai uita la unii care stau pe budă, cu pantalonii în vine. Să vezi cum îţi revii din emoţii. Aşa şi la morţi. Când te uiţi la unu, gân­deş­te-te că-i pui o carte de colorat des­chi­să pe faţă. N-o să-ţi mai tremure ge­nun­chii“. Imaginile sinistre pe care le pre­supune ritualul funerar, teama de moar­tea celor apropiaţi, însoţită de plă­ce­rea vinovată a devorării colivei (nicio­da­tă însă cea de la înmormântări) ca­pă­tă pentru personaj dimensiuni cata­stro­­fice şi culminează cu o confesiune fă­cu­tă bunicului, într-o secvenţă narativă autentică, plină de forţă, dintre cele care ridică valoarea literară a cărţii lui un cris­tian. În general, lumea copilăriei, a „ţam­bricilor“ care joacă pititea, cartoane, fot­bal cu o minge de cauciuc, trăindu-şi toto­dată cu dramatism începutul pro­ce­su­lui de maturizare, a bunicilor, figuri em­blematice, care urmăresc, cu o grijă ca­muflată de o falsă asprime, evoluţia ne­potului, rămâne, cum am spus deja, cea mai credibilă şi promiţătoare di­men­siu­ne a cărţii.

Părţile din roman care redau existenţa în căminele promiscue din Bucureşti aduc în prim-plan însăşi imaginea mize­ra­­bilismului care a constituit amprenta generaţiei douămiiste, un univers sordid şi lipsit de perspective, cum este şi cel al tranziţiei româneşti. Departe de orice imagine idilică, lumea abrutizantă a că­mi­nelor studenţeşti e una a coabitării for­ţate, în compania cel mai adesea ne­do­ri­tă a unor străini, un spaţiu heterotopic, unde nimic nu se fixează şi nimic nu re­zis­tă, nici măcar relaţiile de prietenie sau solidaritatea: „Nimeni nu mai băga în seamă pe nimeni. Viaţa în cămin e ca la cort, unii dintre voi ştiu asta. Dar pen­tru ceilalţi, care aţi venit aici şi-o să vreţi să credeţi că doar mănânc căcat, am o veste nu tocmai ok. Asta e rea­li­ta­tea, oricât ar părea de teatrală. După şap­te ani de stat în congelatorul ăsta de emo­ţii, ţi se ia de orice. Nu te mai sperie ni­mic. NIMIC“. În contrapondere, lumea proiectelor şi prieteniilor literare, cea, de pildă, din scena memorabilă a inter­vie­vării Zverei Ion de pe acoperişul în­­cins de soare al Facultăţii de Litere, pen­tru proiectul lui un cristian neabandonat nici astăzi, Biblioteca de poezie. Mai apar în roman şi alţi membri ai ge­ne­ra­ţiei douămiiste, precum poeţii Ruxandra Novac sau Marius Ianuş: „Sala 305 a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bu­cureşti. Marţea sau miercurea, în func­ţie de program, se ţinea cenaclul lui Ia­nuş. O replică la fostul cenaclu condus de Cărtă, unde Marius îşi căpătase fai­ma de rebel. Apărea cu mâţa pe umăr, te­ri­­bilisme din astea“.

Există, undeva în roman, o mărtu­ri­si­re-cheie (sunt multe astfel de fraze care pot trece neobservate, în iureşul întâm­plă­rilor care îl acaparează, şochează, sti­mu­lează pe cititor, dar care deconspiră mai mult decât toate diatribele sau enun­ţu­rile asertive ale revoltatului personaj-na­rator): „Mi-am dorit toată viaţa să cu­nosc scriitori, să vorbesc cu ei, să le pun în­trebări. Mai mult decât să le citesc căr­ţile“. Nu numai că un cristian a reuşit acest lucru, dar el îşi iese acum din rolul de editor independent, promoter literar al unor voci mai vechi sau mai noi (şi cel mai activ susţinător al celor din urmă), pro­vocându-şi deopotrivă fanii şi ad­ver­sa­rii cu o carte-experiment, a cărei lec­tu­­ră rămâne de neocolit.

 

un cristian, Morţii Mă-tii, Editura Casa de pariuri literare, 2012, 319 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22