Pe aceeași temă
O bună poartă de acces către poezia lui Marius Robescu este antologia publicată în 1996, la Vitruviu, într-o colecţie
îngrijită de un editor expert şi empatic: regretatul Mircea Ciobanu. Din apariţiile anterioare se conturează, destul de limpede, un program editorial relativ elitist (cuvânt ce îngrozeşte azi). De la Ştefan Aug. Doinaş la Nicolae Prelipceanu şi de la Ileana Mălăncioiu la Virgil Mazilescu, sunt nume de autori importanţi şi care „cad“ în afara generaţiilor poetice în succesiune. Nu alta este situaţia lui Marius Robescu, văzută şi dinspre nucleul tare al „şaizecismului“ abstract şi metafizic ori al „optzecismului“ tranzitiv şi ironic, şi prin prisma acestor Poezii meditative, reflexive, atemporale.
Nefiind un mare poet, Robescu nu are imaginarul şi limbajul care să impună orice atentului cititor, inclusiv ermetismul unor structuri şi opacitatea vizionară. Poezia lui este de o transparentă meticulozitate: cu un mod serios şi aplicat de a construi textul, conturând şi supraconturând desenul fiecărei strofe. Se văd în ele lecturile, influenţele şi filiaţiile, precum şi efortul autorului de a „comuta“, la un moment dat, tipul de poeticitate ilustrat corect şi caligrafic. Marius Robescu îmi pare un remarcabil poet de a doua instanţă, cu o cultură superioară naturii lirice şi filtrând, exigent, achiziţiile modernismului postbelic. Antologia, având şi girul lui Mircea Ciobanu (care a fost lector la mai multe dintre volumele antume ale lui Robescu), desfăşoară un peisaj cvasicomplet, traversat prin stările interioare ale unui personaj masculin. Însă nici în cele mai dramatice secvenţe, intensitatea poeziei nu creşte. Cenzura intelectuală a autorului constrânge materia percepţiei sale poetice, dintr-un unghi al sobrietăţii şi distincţiei, făcând diferenţa între ceea ce se cuvine şi ce nu. Cu acuitatea sa, Lucian Raicu vorbea despre vulgaritate ca despre un termen „în cea mai violentă antiteză cu poezia lui Marius Robescu“. Vulgaritatea – aş adăuga – poate intra în genul liric (mai ales într-un scenariu dramatico-epic, cu partituri stilistice distincte), dar, într-adevăr, nu şi în poezia lui Robescu, elegantă până la a fi ceremonioasă şi echilibrată până la a nu mai fi poezie.
O influenţă recognoscibilă şi importantă pentru poeticitatea „supraveghea-tă“ a autorului este cea a lui Blaga. Marius Robescu face acelaşi tip de pendulare între elementul mitologic şi cel religios, ambele plasate în structura de profunzime a textului şi în cutia sa de rezonanţă. Din trecutul modelat şi interpretat cultural vin personaje consacrate şi situaţii istoricizate, apoi, consistent: fie „Charon cu barca lui“, fie Pan; fie mielul, fie şarpele, cu o nepusă, dar vădită majusculă simbolică. Poetul se simte printre arhetipuri, simboluri, parabole pe un teren extrem de familiar; iar versurile lui, trecute prin acest filtru ce reţine exemplaritatea fiecărui cadru, au, ca şi la Blaga, o caracteristică nobleţe. Cititorul traversează, odată cu personajul auster al lui Robescu, „epice podişuri“ şi „păduri de sticlă“, sub „cumpăna cerului“, spre un ţărm „provizoriu“ de mare în scenografia căreia sunt lauri şi ghimpi, efebi şi potcoave de zei. Tensiunea blagiană dintre panism şi creştinism nu există aici. Antologia de faţă este o galerie încăpătoare, fără conflicte de proximitate, într-un politeism sui generis, ridicat la pătrat. Dramatismul opţiunii se va resorbi în volutele imagistice ale poetului ce înfăşoară monstruosul, mizerabilul, putridul într-un stil propriu. Să-l numim stilul silogismului (la nevoie, al sofismului) curăţitor. Septembrie, mai ales în ultima strofă, vine cu proiecţia unui optimism moral structural, aproape absurd în context: „Ploile din geamul verii trecură/ mai iute ca o fierbinţeală/ prima oară, în septembrie, genunchii ne tremură puţin/ strecoară aerul o îndoială// pentru cine ţi-ai lustruit unghiile, copile,/ ţi-ai descărcat fruntea de cute şi ochii de cearcăne, oare?/ de dimineaţă calci pe un strat de crăiţe/ extatice, pălite de soare;// pleci să te-ntâlneşti cu norii cumva/ ori cu păsările care-şi adună cuibul acuma din iarbă?/ tu fugi iar în cuptorul neliniştii/ şi în uzura cărnii mai degrabă// totuşi putred în viaţă nu vei sfârşi/ râzând vinde-ţi şi sufletul, nu-ţi fie milă de el,/ o amintire curată tot îţi rămâne/ sau măduva spinării ca un porumbel.“.
Singurul punct de tensiune rămas ca atare în poeticul filtrat şi cenzurat al lui Marius Robescu pulsează (tot mai slab) în cele câteva versuri în care moartea tatălui reverberează. Din nou, pudoare lirică, austeritate compoziţională şi „distincţie“ stilistică; dar e, acolo, un nod tragic care n-a putut fi înghiţit şi asimilat cultural. Poeziile reţinute în antologie se constituie altfel, după alte criterii, într-un scenariu diferit de cel al imersiunii în suferinţa personală şi familială. Prin urmare, „tema“ va fi evitată şi personajul dispărut nu va reveni, în regim de intensitate şi în reţele de semnificare, în prezentul bine procesat al textului. Tatăl rămâne o absenţă despre care se vorbeşte puţin şi o umbră care nu se poate întoarce. Chiar dacă „un pumn de ţărână de pe mormântul tatălui meu“ intră în compusul sufletesc al eului tânăr, cenzura poetului asupra lui însuşi se face, în continuare, fără abatere. Unde am fi putut avea o evocare, o amintire, un flash spre cel dispărut – observăm cum, dimpotrivă, versurile formează un text ce îşi e suficient, o artă poetică fără viscere. Poezia intitulată Poezia este de o pură cerebralitate: „Pentru prefăcuţi poezia e un cub de gheaţă/ adică un obiect totuşi solid/ (deşi până la urmă incert)/ care dă fiori pe şira spinării// cu înnăscută ştiinţă o pescuiesc ei/ din paharul tulbure – exact ca un cleştişor –/ apoi o aşază simplă şi unică/ pe farfurie în toată splendoarea// eu însă pentru ca s-o întâlnesc/ trebuie să umblu cu mâinile oarbe/ în cămara năduşită a sângelui/ neştiind dacă nu cumva o sugrum pe întuneric// zi de zi mă uit ca un fotograf/ prin mâneca hainei tatălui meu mort/ unde roiesc de şapte ani furnicile/ pândind să-i imprim pe suflet imaginea// plângându-mi mie însumi de milă/ uneori sunt silit s-o prind de urechi/ ca pe un elev ascuns de teama pedepsei/ sau ca pe o pradă// dar cruzimea şi riscul nu mă ruşinează/ ci mă umplu cu un fel de dibăcie din dragoste/ nu e de mirare: i-aş fi croitorul/ care şi legat la ochi îi coase veşmintele.“.
Notele lirismului se păstrează indiferent de materia poeziei, de spaţiul ei natural sau urban, mitologic ori istoric, şi de unghiul din care Robescu o articulează. E chiar un lirism perfect articulat, retoric, caligrafic şi deci... ne-liric. Totul este adus la o temperatură egală, unificatoare. Violenţa aproape că lipseşte; când totuşi survine, va fi trasă în secvenţe încă mai calofile decât celelalte: „dacă şi morţii din morminte ar striga/ «am un trup bun pentru dragoste»/ la nimica nu le-ar ajuta glasul/ crescut ca un pom pe gura lor surpată.“ (Singurătate); „venindu-şi în fire (după un lung lung răstimp)/ şi-a amintit grija lui/ a întors capul spre şirul de suflete vinete care-l urmau/ numărându-le parcă în gând// şi călăuzindu-le a intrat neauzit în pădure// dar mai înainte mi-a strivit cu copita/ palma răsfirată pe vraful subţire de frunze/ storcând astfel un must roşu“ (Întâlnire cu cerbul).
Marius Robescu era, probabil, conştient de riscurile unei poezii prea făcute, lucrată prin juxtapunere imagistică, glisări interioare şi filtrare culturală – şi încă într-un mod care e vizibil, în lectura unui public cultivat (cum a fost şi rămâne cel din generaţia lui). Demn de remarcat şi de apreciat este că poetul a făcut şi efortul de a ieşi din propriul stil şi mod de gândire artistică; de a scutura tot acest pom împodobit cu minuţie şi bun gust. Cu ce rezultat estetic?
Dacă se poate vorbi despre un eşec sau o reuşită în reinventarea unui autor atât de interesant, vom vedea, pe text, în partea a doua a acestui comentariu critic. Ne grăbeşte cineva?
Marius Robescu, Poezii,
Editura Vitruviu, colecţie de poezie românească îngrijită de
Mircea Ciobanu,
Bucureşti, 1996, 220 p.
