Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Un poet complet (I)

Daniel Cristea-enache | 06.11.2012

Pe aceeași temă

O bună poartă de acces către poezia lui Marius Robescu este antologia pu­bli­ca­­tă în 1996, la Vitruviu, într-o colecţie
în­­grijită de un editor expert şi empatic: re­gretatul Mircea Ciobanu. Din apari­ţii­le anterioare se conturează, destul de lim­pede, un program editorial relativ eli­tist (cuvânt ce îngrozeşte azi). De la Ştefan Aug. Doinaş la Nicolae Pre­lip­cea­nu şi de la Ileana Mălăncioiu la Virgil Ma­zilescu, sunt nume de autori impor­tanţi şi care „cad“ în afara generaţiilor poetice în succesiune. Nu alta este si­tua­ţia lui Marius Robescu, văzută şi din­spre nucleul tare al „şaizecismului“ ab­stract şi metafizic ori al „optzecismului“ tranzitiv şi ironic, şi prin prisma acestor Poezii meditative, reflexive, atemporale.

Nefiind un mare poet, Robescu nu are imaginarul şi limbajul care să impună orice atentului cititor, inclusiv erme­tis­mul unor structuri şi opacitatea vizio­na­ră. Poezia lui este de o transparentă meticulozitate: cu un mod serios şi apli­cat de a construi textul, conturând şi su­pra­conturând desenul fiecărei strofe. Se văd în ele lecturile, influenţele şi filia­ţii­le, precum şi efortul autorului de a „co­mu­ta“, la un moment dat, tipul de poe­ti­ci­tate ilustrat corect şi caligrafic. Marius Robescu îmi pare un remarcabil poet de a doua instanţă, cu o cultură superioară na­turii lirice şi filtrând, exigent, achi­zi­ţiile modernismului postbelic. Antologia, având şi girul lui Mircea Ciobanu (care a fost lector la mai multe dintre volu­me­le antume ale lui Robescu), desfăşoară un peisaj cvasicomplet, traversat prin stările interioare ale unui personaj mas­cu­lin. Însă nici în cele mai dramatice sec­venţe, intensitatea poeziei nu creşte. Cen­zura intelectuală a autorului con­strân­ge materia percepţiei sale poetice, dintr-un unghi al sobrietăţii şi distinc­ţiei, făcând diferenţa între ceea ce se cu­vi­ne şi ce nu. Cu acuitatea sa, Lucian Raicu vorbea despre vulgaritate ca de­spre un termen „în cea mai violentă antiteză cu poezia lui Marius Robescu“. Vulgaritatea – aş adăuga – poate intra în genul liric (mai ales într-un scenariu dra­matico-epic, cu partituri stilistice dis­tinc­te), dar, într-adevăr, nu şi în poezia lui Robescu, elegantă până la a fi cere­mo­nioasă şi echilibrată până la a nu mai fi poezie.

O influenţă recognoscibilă şi impor­tan­tă pentru poeticitatea „supraveghea­-tă“ a autorului este cea a lui Blaga. Marius Robescu face acelaşi tip de pen­du­lare între elementul mitologic şi cel religios, ambele plasate în structura de profunzime a textului şi în cutia sa de re­zonanţă. Din trecutul modelat şi in­ter­pre­tat cultural vin personaje consacrate şi situaţii istoricizate, apoi, consistent: fie „Charon cu barca lui“, fie Pan; fie mie­lul, fie şarpele, cu o nepusă, dar vă­di­tă majusculă simbolică. Poetul se sim­te printre arhetipuri, simboluri, parabole pe un teren extrem de familiar; iar ver­su­rile lui, trecute prin acest filtru ce re­ţine exemplaritatea fiecărui cadru, au, ca şi la Blaga, o caracteristică nobleţe. Ci­­titorul traversează, odată cu per­so­na­jul auster al lui Robescu, „epice podişuri“ şi „păduri de sticlă“, sub „cumpăna ce­ru­lui“, spre un ţărm „provizoriu“ de mare în scenografia căreia sunt lauri şi ghimpi, efebi şi potcoave de zei. Tensiunea bla­gia­nă dintre panism şi creştinism nu exis­tă aici. Antologia de faţă este o ga­le­rie încăpătoare, fără conflicte de proxi­mi­ta­te, într-un politeism sui generis, ri­di­cat la pătrat. Dramatismul opţiunii se va resorbi în volutele imagistice ale poe­tu­lui ce înfăşoară monstruosul, mizera­bi­lul, putridul într-un stil propriu. Să-l nu­mim stilul silogismului (la nevoie, al so­fis­mului) curăţitor. Septembrie, mai ales în ultima strofă, vine cu proiecţia unui optimism moral structural, aproape ab­surd în context: „Ploile din geamul verii trecură/ mai iute ca o fierbinţeală/ pri­ma oară, în septembrie, genunchii ne tre­mu­ră puţin/ strecoară aerul o îndo­ia­lă// pentru cine ţi-ai lustruit unghiile, copile,/ ţi-ai descărcat fruntea de cute şi ochii de cearcăne, oare?/ de dimineaţă calci pe un strat de crăiţe/ extatice, pă­li­te de soare;// pleci să te-ntâlneşti cu norii cumva/ ori cu păsările care-şi adu­nă cuibul acuma din iarbă?/ tu fugi iar în cuptorul neliniştii/ şi în uzura căr­nii mai degrabă// totuşi putred în viaţă nu vei sfârşi/ râzând vinde-ţi şi sufletul, nu-ţi fie milă de el,/ o amintire curată tot îţi rămâne/ sau măduva spinării ca un porumbel.“.

Singurul punct de tensiune rămas ca atare în poeticul filtrat şi cenzurat al lui Marius Robescu pulsează (tot mai slab) în cele câteva versuri în care moartea ta­tă­lui reverberează. Din nou, pudoare li­ri­că, austeritate compoziţională şi „dis­tinc­ţie“ stilistică; dar e, acolo, un nod tra­gic care n-a putut fi înghiţit şi asi­mi­lat cultural. Poeziile reţinute în anto­lo­gie se constituie altfel, după alte criterii, într-un scenariu diferit de cel al imer­siunii în suferinţa personală şi familială. Prin urmare, „tema“ va fi evitată şi per­so­najul dispărut nu va reveni, în regim de intensitate şi în reţele de semnificare, în prezentul bine procesat al textului. Tatăl rămâne o absenţă despre care se vor­beşte puţin şi o umbră care nu se poate întoarce. Chiar dacă „un pumn de ţărână de pe mormântul tatălui meu“ in­tră în compusul sufletesc al eului tânăr, cenzura poetului asupra lui însuşi se face, în continuare, fără abatere. Unde am fi putut avea o evocare, o amintire, un flash spre cel dispărut – observăm cum, dimpotrivă, versurile formează un text ce îşi e suficient, o artă poetică fără viscere. Poezia intitulată Poezia este de o pură cerebralitate: „Pentru prefăcuţi poe­zia e un cub de gheaţă/ adică un obiect totuşi solid/ (deşi până la urmă incert)/ care dă fiori pe şira spinării// cu în­­năs­cu­tă ştiinţă o pescuiesc ei/ din paharul tulbure – exact ca un cleştişor –/ apoi o aşază simplă şi unică/ pe farfurie în toată splendoarea// eu însă pentru ca s-o întâlnesc/ trebuie să umblu cu mâinile oarbe/ în cămara năduşită a sângelui/ ne­ştiind dacă nu cumva o sugrum pe în­­tu­neric// zi de zi mă uit ca un fotograf/ prin mâneca hainei tatălui meu mort/ unde roiesc de şapte ani furnicile/ pân­dind să-i imprim pe suflet imaginea// plângându-mi mie însumi de milă/ uneori sunt silit s-o prind de urechi/ ca pe un elev ascuns de teama pedepsei/ sau ca pe o pradă// dar cruzimea şi ris­cul nu mă ruşinează/ ci mă umplu cu un fel de dibăcie din dragoste/ nu e de mi­rare: i-aş fi croitorul/ care şi legat la ochi îi coase veşmintele.“.

Notele lirismului se păstrează indife­rent de materia poeziei, de spaţiul ei na­tu­ral sau urban, mitologic ori istoric, şi de unghiul din care Robescu o articu­lea­ză. E chiar un lirism perfect articulat, retoric, caligrafic şi deci... ne-liric. Totul este adus la o temperatură egală, uni­fi­ca­toare. Violenţa aproape că lipseşte; când totuşi survine, va fi trasă în sec­ven­ţe încă mai calofile decât celelalte: „dacă şi morţii din morminte ar striga/ «am un trup bun pentru dragoste»/ la nimica nu le-ar ajuta glasul/ crescut ca un pom pe gura lor surpată.“ (Singurătate); „venin­du-şi în fire (după un lung lung răs­timp)/ şi-a amintit grija lui/ a întors capul spre şirul de suflete vinete care-l urmau/ numărându-le parcă în gând// şi călăuzindu-le a intrat neauzit în pă­du­re// dar mai înainte mi-a strivit cu co­pi­ta/ palma răsfirată pe vraful subţire de frunze/ storcând astfel un must roşu“ (În­tâlnire cu cerbul).

Marius Robescu era, probabil, con­ştient de riscurile unei poezii prea făcu­te, lucrată prin juxtapunere imagistică, glisări interioare şi filtrare culturală – şi încă într-un mod care e vizibil, în lectura unui public cultivat (cum a fost şi rămâne cel din generaţia lui). Demn de remarcat şi de apreciat este că poetul a făcut şi efortul de a ieşi din propriul stil şi mod de gândire artistică; de a scu­tura tot acest pom împodobit cu minuţie şi bun gust. Cu ce rezultat estetic?

Dacă se poate vorbi despre un eşec sau o reuşită în reinventarea unui autor atât de interesant, vom vedea, pe text, în partea a doua a acestui comentariu cri­tic. Ne grăbeşte cineva?

 

Marius Robescu, Poezii,
Editura Vitruviu, colecţie de poezie românească îngrijită de
Mircea Ciobanu,
Bucureşti, 1996, 220 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22