Bucurestiul Cultural, nr. 1+2, 15-21 feb. 2005: Bucurestiul merita mai mult!

Seamana cu un anunt publicitar din campania electorala care tocmai bate la usa? Dar sloganurile publicitare tocmai de aceea au impact (cand au): pentru ca reusesc sa prinda in cateva cuvinte ceva adevarat. E drept ca cele reusite recurg si la umor. Dar aceste pagini nu au intentia sa priveasca Bucurestiul cu acel gen de umor care te consoleaza pentru lucrurile rele pe care trebuie sa ai intelepciunea sa le accepti, pentru ca nu poti sa le schimbi. Dimpotriva: ele incearca sa opreasca asupra Bucurestiului privirile grabite sau satule, sa le insufle mai multa atentie si chiar un pic de tandrete. Este ceva neobisnuit sa ceri afectiune, tandrete pentru acest oras, detestat sau dispretuit aproape la fel de mult si de cei care il locuiesc, si de cei care il traverseaza in graba? Asa cum apare la prima vedere - sufocat si sufocant ca circulatie, eteroclit in arhitectura pana la a fi discordant, patat de blocurile noastre cenusii si de cladirile vechi nerenovate, isteric si enervant prin zgomot, urat de-a dreptul pe multe portiuni ale lui si aflat continuu sub sabia lui Damocles a unui cutremur devastator - Bucurestiul, cu spatiul sau metropolitan, merita privit si inteles altfel: in primul rand, datorita aurei sale culturale. In al doilea rand, pentru farmecul sau, pe care, surprinzator, il simt mai bine strainii decat autohtonii. Din pacate, locuitorii sai, agasati de decenii de transport chinuitor, de caini vagabonzi, de murdaria la care contribuie propria lor nepasare, au pierdut orgoliul bucurestenilor de altadata. Unii dintre ei nici nu au apucat sa il aiba. Iar cei care vin la Bucuresti din tara, pentru o zi sau doua, detesta si din motive de traditie culturala "Capitala sudistilor", din care se declara fericiti sa scape cat mai repede. Dar acesta este un sentiment pe care deseori il incearca provincialii lumii cand se confrunta cu capitalele tarilor lor. Dincolo de disconfortul cotidian se aprind insa, pentru cei ce vor sa vada, luminile "Orasului". Este ceea ce va incerca sa faca Bucurestiul Cultural, care nu se va inchide intre granitele orasului, ca o cetatuie medievala, stransa intre metereze, nici intre granitele unor grupari sau generatii. Publicatia va semnala Bucurestiul ca punct luminos pe o harta culturala, ca reprezentant al unei identitati culturale deschise, flexibile, eteroclite.

Gabriela Adamesteanu Criza de la Observator cultural

Luni, 14 februarie, am primit la redactie o replica a lui Ion Bogdan Lefter la grupajul legat de situatia de la Observator Cultural, publicat in 22, nr. 778/1-7 februarie, pag. 7. Intrucat la momentul primirii textului sumarul revistei era complet, am gazduit in suplimentul Bucurestiul Cultural textul lui Ion Bogdan Lefter si am pus cateva intrebari pe aceasta tema si lui George Musat.

ION BOGDAN LEFTER
N-am "plecat" de la Observatorul Cultural !

La sfarsitul lunii ianuarie 2005, intre mine si partenerii cu care pornisem la editarea Observatorului Cultural, cu aproape cinci ani in urma, s-a declansat o "criza". Am fost pus in situatia de a nu mai putea continua. Redactorii si-au dat demisia. Revista si-a intrerupt aparitia. A urmat o perioada de confuzie: multa lume se intreba ce s-a intamplat de fapt. Convenisem sa pastram discretia, sa nu facem publice detaliile neintelegerii. Au inceput - insa - sa sune ziaristii. La inceput, le-am spus ca "nu vreau sa comentez". Ei mi-au citat ce le-a declarat "partea cealalta" (si ce-a aparut apoi in presa): explicatii distorsionate, acuzatii nefondate la adresa mea, neadevaruri. Doua categorii: unele care ma priveau direct, ca persoana, si celelalte legate de starea revistei. Pe de o parte, m-as fi aratat "inflexibil", as fi avut "idiosincrazii" si dorinta "de a controla totul", drept care Observatorul Cultural ar fi devenit in timp, dintr-un "proiect de echipa", o "opera de autor". Pe de alta, as fi "renuntat" din cauza problemelor financiare ale revistei, care s-ar fi agravat in ultima vreme. Obligat sa reactionez, am facut doar minimele corectii necesare: nu!, Observatorul Cultural nu s-a schimbat, mizand - dimpotriva - pe coerenta proiectului sau, de la care nu s-a abatut, astfel incat, de la inceput si pana la sfarsit, a ramas la fel de mult "proiect de echipa" sau "opera de autor" cat a fost si la inceput, nederanjand atunci pe nimeni (ma si intreb: oare directorul unei gazete cam cat ar trebui sa "controleze" din operatiunea respectiva?!); si nu!, revista nu se afla intr-o situatie financiara agravata, de vreme ce reusea de trei ani sa reziste - greu, dar rezista! - pe cont propriu. Partenerii mei contribuisera substantial in primii doi ani, apoi foarte putin, mentinandu-si constant doar sprijinul "logistic" (spatiu pentru redactie si contabilitate gratuite). Din 2002 incoace, revista s-a mentinut din vanzari, din publicitate si din fondurile atrase prin eforturile mele (sponsorizari si finantari pentru pagini, grupaje si suplimente speciale). Aveam o datorie veche la tipografie, datand din cel de-al doilea an de aparitie. Pentru acoperirea altor restante recente erau suficiente sumele pe care le mai aveam de incasat in contul anului 2004. Asupra adevaratelor cauze ale "crizei" am pastrat in continuare - conform intelegerii - discretia. Apoi, tonul s-a schimbat, acuzatiile s-au estompat. In schimb, am inceput sa aflu altceva: ca eu as fi "plecat" si ca n-as mai fi vrut ca Observatorul Cultural sa continue, pe cand "de partea cealalta" disparitia revistei ar fi considerata o mare pierdere si ca proiectul nu trebuie abandonat. Vasazica, nu mai sunt atacat direct, dar neadevarul, formulat mai blajin, e pentru mine si mai dureros: pentru numele lui Dumnezeu, cum sa nu-mi fi dorit continuarea unui proiect pe care eu l-am initiat, in care am crezut si in care m-am investit cu totul, sacrificandu-i mult si multe?! Cum sa "plec" dintr-o idee si dintr-o orientare literara, culturala, intelectuala?! Altceva am sustinut, dar nu ca "revista trebuie sa dispara odata cu plecarea lui" (despre mine fiind vorba!), de vreme ce - cum am aratat deja - eu n-am "plecat", nu m-am hotarat asa, dintr-o data, sa "plec". Lucrurile au stat altfel: pur si simplu, mi s-a transmis ca ne vom desparti si ca revista va continua fara mine. Abia atunci am explicat ca, in cazul unui proiect cultural pornit printr-o intelegere amicala, nu e corect ca disparitia solidaritatii dintre parteneri sa duca la preluarea unilaterala a proiectului, fara acordul meu. Am - nu-i asa?! - toata indreptatirea sa cred ca, inaintea oricui, intreruperea Observatorului... m-a indurerat in primul rand pe mine, care l-am "mosit" si i-am vegheat, timp de cinci ani, cresterea. Daca as putea, fireste ca l-as continua! N-a mai fost - insa - loc pentru discutie. Dupa care aveam sa descopar si alte lucruri uimitoare: persoane care pana atunci se jenasera sa-mi spuna mi-au marturisit ca stiau de luni de zile de planul de inlaturare a mea si de "reorganizare" a revistei. Cum se-ntampla in asemenea situatii, cel vizat afla ultimul! Prin urmare, ce voi face de-aici incolo nu se va mai putea numi Observator Cultural. Fara acordul meu, titlul va fi folosit de "partea cealalta". Care sustine cu candoare ca revista nu se va schimba. Ar fi o involuntara confirmare a ceea ce am facut in cei cinci ani de aparitie. Iar daca va fi altfel... vom mai avea subiecte pentru alte vorbe...

P.S. Am fost foarte miscat citind in revista 22, apoi in Suplimentul de cultura, mesajul prin care un grup de intelectuali pe care-i apreciez si-i respect foarte mult si-au exprimat aprecierea si solidaritatea cu Observatorul Cultural "in formula consacrata in cei cinci ani de existenta", cu "vocea speciala a Observatorului (Cultural) asa cum s-a facut ea auzita sub directia lui...". Aceeasi reactie mi-au provocat-o si valurile de mesaje private, telefonice si electronice, pe care le-am primit dupa aparitia ultimului numar al Observatorului... realizat de echipa editoriala pe care am condus-o si din care au facut parte Paul Cernat, Olga Machin, Mihaela Michailov, Ana Maria Sandu, precum si, in anii trecuti, Gheorghe Craciun, Raluca Alexandrescu, Cristina Ionica, Victoria Luta si Cristian Munteanu. Multor altor apropiati le datorez recunostinta. Ca si numerosilor colaboratori care au sustinut ideea revistei, "vocile" lor impletindu-se in acesti ani in amintita "voce speciala"...

GEORGE MUSAT
Ca sponsor in cultura, nu am cerut nici macar recunostinta

D-le George Musat, in ultimele 2 saptamani au aparut in presa informatii contradictorii in legatura cu statutul juridic al revistei Observator Cultural. Cred ca sunteti cel mai in masura sa lamuriti acest lucru.
Observator Cultural este o revista exclusiv privata, iar eu si un asociat al meu suntem actionarii majoritari. Alti actionari sunt Ion Bogdan Lefter si sotia sa, Simona Cristina Lefter, care impreuna au 2,51% din actiuni, pe care le-au primit cu titlu gratuit. Nimeni altcineva nu a avut vreo contributie financiara personala la lansarea revistei sau pe parcursul celor aproape 5 ani de aparitie.
Totusi, in mai multe publicatii (Jurnalul National, Romania libera, Gardianul, Suplimentul de cultura) s-au reprodus anumite afirmatii ale lui I.B. Lefter potrivit carora ati fi fost "parteneri de afacere", ca aveati "drepturi egale" si ca el uneori "a adus bani de acasa" pentru sustinerea revistei.
Regret ca ma vad obligat sa declar ca aceaste afirmatii ale lui Bogdan Lefter sunt false. Povestea cu "banii adusi de acasa" sau cea potrivit careia de trei ani de zile revista este sustinuta financiar de el frizeaza deja ridicolul. Bogdan Lefter nu a suportat nici un leu "de acasa" pentru finantarea revistei. Iar daca vreodata a fost nevoie de o plata urgenta in cash si s-a intamplat ca fostul director sa fie la revista si sa faca o astfel de plata, ei bine, a doua zi si-a luat banii inapoi. El stie acest lucru si, de altfel, l-a confirmat cu ocazia incetarii colaborarii la revista. Cat priveste "parteneriatul cu drepturi egale", as preciza doar ca Observator Cultural este o investitie privata - lucru de altfel cunoscut -, ca, in cei cinci ani de la aparitia revistei, finantarea actionarului majoritar se ridica la peste 10 miliarde de lei si ca relatia dintre Observator si Bogdan Lefter - ca director - a fost o relatie exclusiv privata. Faptul ca fostul director aduce aceasta relatie in plan public este un procedeu lipsit de eleganta.
Cum comentati faptul ca, in opinia lui Ion Bogdan Lefter, marca (titlul) "Observator Cultural" nu poate fi folosit fara acordul lui? In loc de comentariu, am sa citez o prevedere statutara pe care Lefter o cunoaste bine pentru ca poarta si semnatura lui: "Revista "Observator Cultural" si drepturile de proprietate intelectuala aferente fac parte din patrimoniul Societatii si ele nu pot fi cesionate / transferate sau in alt mod instrainate catre terti decat cu aprobarea Adunarii Generale a Actionarilor". As mai adauga ca marca "Observator Cultural" a fost inregistrata la OSIM inca de la aparitie, iar fostul director a stiut acest lucru de la bun inceput. Faptul ca acum el emite astfel de pretentii nu poate fi explicat decat prin aceea ca incearca cu orice chip sa impiedice continuarea revistei.
Cand si cum a aparut criza Observatorului? Se afla sau nu revista intr-o situatie financiara grea? Criza este mai veche si ea este cunoscuta de multi dintre prietenii si colaboratorii revistei. Pe scurt, dupa primii doi ani de la aparitie, revista a inceput sa stagneze, iar in ultimul an regresul a devenit evident: tirajul a scazut dramatic (sub 40% din tirajul de pornire), numarul colaboratorilor s-a redus ingrijorator, incasarile din vanzarea revistei ajunsesera la un nivel neglijabil, colaboratorii nu mai erau platiti de peste 30 de luni, iar datoriile revistei fata de tipografie si terti ajunsesera la peste 500 de milioane de lei. Intr-un cuvant, revista era in stare de faliment, fara nici o perspectiva de redresare. In plus - iar acesta este lucrul cel mai grav -, orice demersuri din partea actionarilor de a avea o discutie cu fostul director in scopul salvarii revistei au fost mereu intampinate cu ostilitate. Practic, in ultimii 3 ani de zile nu a fost posibila nici o intalnire intre actionari si directorul Bogdan Lefter pe tema revistei. In optica lui, proprietarii revistei trebuiau sa stea in pozitie de drepti, sa se arate fericiti ca Bogdan Lefter exista si, la semnalul lui, sa semneze ordine de plata in contul revistei. Repet, aceasta stare de lucruri este cunoscuta de multi prieteni ai revistei. De altfel, acel "apel de solidaritate" publicat in revista 22 a fost circulat la zeci de colaboratori ai revistei si alti scriitori cunoscuti, insa in final el nu a fost semnat decat de cativa, care - cu tot respectul cuvenit - au fost indusi in eroare asupra motivelor plecarii lui Lefter de la revista. As dori sa mentionez ca, pe langa cele evocate mai sus, sunt si alte motive care au dus la aceasta criza, dar care tin de strategia editoriala si de continutul revistei. Numai ca acestea nu ma privesc pe mine, ca proprietar al Observatorului Cultural.
Cum comentati ultimele afirmatii ale lui I.B. Lefter, ca s-a dorit "indepartatea" lui din motive politice?
Poate ca este timpul sa arat ca incetarea colaborarii cu fostul director s-a facut de comun acord. Subliniez: de comun acord. De altfel, in primele lui declaratii de presa (28-29 ian. a.c.), Bogdan Lefter confirma acest lucru. In ultimul numar al Observatorului Cultural este inserata o nota redactata chiar de el, in care se spune: "...directorul Ion Bogdan Lefter a decis sa se retraga odata cu incheierea acestui numar. Revista isi suspenda aparitia urmand sa revina in luna martie intr-o noua formula". Mai apoi, fostul director isi schimba pozitia cu 1800 si declara - in contrast cu afirmatiile anterioare - ca a fost alungat de la revista, ca "proiectul ar trebui stopat" si ca "revista ar trebui sa se opreasca", ca "titlul" Observator Cultural ii apartine si ca revista nu poate continua fara acordul lui, ca "schimbarile" de la Observator ar fi de influenta paltiniseana sau ca "inlaturarea" lui s-ar fi produs din motive politice etc. Regret - din nou - ca o spun, dar acest tip de comportament este vanitos. Este vanitos pentru ca scopul acestor declaratii este de a opri cu orice chip reaparitia revistei, recurgand in acest scop la o constructie mincinoasa in care el apare in chip de victima. Victima a patronului, victima a paltinisenilor, victima a unor masinatiuni politice. Ca sponsor in cultura nu am cerut nimic, nici macar recunostinta. Imi permit acum sa-i adresez o rugaminte fostului meu prieten Bogdan Lefter: sa nu ajunga - orbit de vanitate - sa comita gesturi de care mai tarziu sa-i fie rusine.

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

Solothurner Filmtage - 40

Se-mplinesc 40 de ani de cand revoltatii cinematografului elvetian au initiat Zilele (filmului) de la Solothurn (Soleure in franceza, Soletta in italiana), cu scopul de a prezenta, anual, creatiile cinematografice si de a dezbate starea provinciala a filmului elvetian. Din 1965 s-a tinut in fiecare an festivalul, iar la sfarsitul lui ianuarie 2005 s-a aniversat cifra 40. Pe langa festivitati, s-au proiectat, evident, filme - noi, caci acesta e specificul manifestarii, de a trece in revista productia cinematografica elvetiana din anul recent incheiat; dar si mai vechi, intr-o sectiune retrospectiva dedicata anul acesta lui Bruno Ganz. Printre ele (filme vechi) - un superb Dans la ville blanche, din 1983, la granita oniricului, jurnalul evadarii unui marinar elvetian (Bruno Ganz) intr-o Portugalie torida; sau Der Amerikanische Freund, al lui Wenders; ori LEternite et un jour, al lui Angelopoulos.
Dintre greii cinematografului elvetian ai anilor 60-70, unii inca mai fac film. Alain Tanner e unul din ei si, cu Paul sen va, intentioneaza sa-si faca chiar testamentul artistic. Prefera, spune el, sa nu mai filmeze, de-acum incolo, decat sa trebuiasca sa alerge intr-un mod umilitor dupa bani pentru orice noua productie. Paul sen va chiar despre asta e: despre disparitia unui profesor de filozofie, care lasa studentilor lui (o clasa de teatru) sarcini specifice, abil trasate pentru fiecare, astfel incat sa-i provoace la o calatorie initiatica in procesul de maturizare. Filmul respira atmosfera anilor 70, e foarte sensibil, plin de tristete, dar nu lipsit de speranta.
In aceeasi nota revine si Claude Goretta, cu (inca) o ecranizare dupa Georges Simenon - La Fuite de Monsieur Monde, tot despre o disparitie, dar vazuta prin ochii fugarului - un prosper om de afaceri care, la un moment dat, lasa totul balta si fuge de acasa pentru a retrai o libertate si o inocenta pierdute odata cu succesul si cu ipocrita viata de familie. Atmosfera epocii de glorie a cinematografiei elvetiene se resimte foarte puternic insa si-n unele filme ale tinerei generatii, cum e Au large de Bad Ragaz, de Christophe Marzal. Si aici e vorba de o fuga (ca si cum editia de anul acesta a festivalului a fost construita pe tema evadarii!), si aici revine un monstru sacru al filmului elvetian - actorul Jean-Luc Bideau, in rol de comisar ce-i urmareste pe doi fugari.
Filmele bune parca au fost mai multe decat anul trecut. Un film de exceptie e Garcon stupide, al regizorului (tanar si el, de numai 30 de ani) Lionel Baier - cronica devenirii unui baiat usuratic, homosexual, care sare pe tot ce prinde, dar care-ncearca sa-si traseze niste puncte de referinta si un sistem de valori. Filmul e in egala masura proaspat si foarte profund, iar finalul - probabil ca unul din cele mai reusite din intreaga istorie a cinematografului elvetian.
N-a fost rau nici filmul care a obtinut premiul pentru lung metraj de fictiune - Tout un hiver sans feu, debutul unui tanar regizor de origine poloneza, Greg Zglinski. Cu accente sociale cam accentuate, atat de dragi unei mari parti a francofoniei, filmul spune povestea prieteniei dintre un fermier elvetian din Jura, ramas aproape fara nici un rost dupa un incendiu ce-i distruge o mare parte din ferma si-i omoara fetita, si o familie de kosovari, refugiati in Elvetia, care muncesc intr-o uzina. Nu era insa chiar cel mai bun film, care sa primeasca premiul cel mare...
Pe de alta parte, dezamagitoare sunt filmele germanofone nominalizate pentru cel mai bun film de fictiune sau pentru rolurile principal, respectiv secundar: Im Nordwind, de Bettina Oberli; Sternenberg, de Christoph Schaub; Riccordare Anna, de Walo Deuber; Verfliext verliebt, de Peter Luisi, desi cu o anume prospetime si inventivitate vizuala acesta din urma, dar nedepasind granitele unei comedioare simplute. Toate au o mare doza de provincialism - vesnica problema si obsesie, in acelasi timp, a cinematografiei elvetiene.
Premiile de interpretare au fost acordate vedetelor locale Roeland Wiesnekker (deloc rau) si Johanna Bantzer pentru rolurile din Strähl, de Manuel Flurin Hendry, care nu se remarca prin nimic la nivelul scenariului, dar cu o imagine granulata foarte reusita, pentru care a si obtinut un meritat premiu special al juriului. Elvetia coproduce un numar mai mare sau mai mic de filme, de la an la an, cu alte tari - asa e cazul, de exemplu, cu Memoria del saqueo, documentarul argentinianului Fernando E. Solanas, care spune totul despre ce inseamna coruptie latino-americana; sau cu The Five Obstructions, un experiment foarte interesant al lui Lars von Trier, plecand de la un scurt metraj al lui Jorgen Leth.
De exceptie e scurt metrajul ce a obtinut premiul de animatie - Unaltra citta, de Carlo Ippolito, univers vizual foarte bine creat si animatie de cea mai buna calitate; si foarte reusit, mai ales la nivelul imaginii, care e impecabila, filmuletul care a obtinut premiul pentru scurt metraj de fictiune - Chyenne, de Alexander Meier. Juriul l-a preferat pe acesta, dar avea concurenti redutabili in aceeasi sectiune: foarte inventivul si sarcasticul Fledermäuse im Bauch/Lilieci in stomac, filmulet cu vampiri semnat Thomas Gerber; sau la fel de sarcasticul Demain jarrête!, in mai multe episoade scurte, semnat Nicole Borgeat.
Tot de exceptie au fost, anul acesta, cateva din filmele invitate. In fiecare an, festivalul invita o tara, de data asta fiind randul mai multor cinematografii din spatiul ex-iugoslav. Printre filmele din aceasta sectiune, imposibil de uitat - Kajmak in marmelada/Cheese and Jam (2003), coproductie sloveno-bosniaca, al bosniacului Branko Duric, cu un umor nebun; documentarul Lijepa Dyana/Pretty Dyana (2003), al sarbului Boris Mitic, cu tot atat de mult umor; foarte reusitul Ljeto u zlatnoj dolini/ Summer in the Golden Valley (2003), de bosniacul Srdan Vuletic; excelentul film de debut Ta divna splitska noc/A Wonderful Night in Split (2004), al croatului Arsen Anton Ostojic. Si bineinteles altele, care poate vor ajunge si pe ecranele romanesti...

Laurentiu Bratan

dramAcum: un proiect, sase regizori, trei spectacole

89.89... fierbinte dupa 89, mady-baby.edu, Elevator. Trei spectacole care au in comun un spatiu de joc - Teatrul Foarte Mic din Bucuresti - si o idee: dramaturgia romaneasca de astazi, scrisa de oameni tineri, despre lumea in vesnica tranzitie spre nicaieri in care traiesc. Regizoarele acestor productii, Ana Margineanu, Gianina Carbunariu si Adriana Zaharia, fac parte, impreuna cu Andreea Valean, Radu Apostol, Alexandru Berceanu (si ei regizori), si, mai nou, Peca Stefan, Bogdan Georgescu si Vera Ion (dramaturgi) dintr-un proiect, numit dramAcum si initiat cu patru ani in urma, care-si propune sustinerea in mod programatic a dezvoltarii textului de teatru autohton, noua dramaturgie noua pusa in scena in estetica ei proprie, cu actori care sa vorbeasca limba vremii noastre. Si nu e neaparat o chestiune de varsta - o fac ideal, in 89.89..., Coca Bloos, Gheorghe Visu si Maria Ploae, cu totul alta generatie, generatia parintilor, decat autoarea montarii, dar care vin cu o incredibila prospetime (tinand de calitati artistice atemporale) intr-un spectacol despre familie ("patria cea mica") si "patrie" ("familia cea mare"), despre o Romanie cotidiana abulica, in care trecutul se imbiba de prezent, iar prezentul poarta aromele trecutului. Textul spectacolului e un colaj din cinci autori proaspeti - Petre Barbu, Calin Blaga, Stefan Caraman, Paul Cilianu si Peca Stefan - cu obsesii si limbaje diferite, dar foarte asemanatoare; toti si fiecare vorbesc despre nevoia de a comunica si incapacitatea de a o face, setea de solidaritate, golul dintre cei care-si amintesc timpurile surogatului de viata comunist si cei prinsi in capcana galopului spre UE. Si despre teatru ca punere sub semnul marii intrebari despre cine suntem si unde vrem sa ajungem. "Acasa nu-i acasa." "Niciodata inapoi, niciodata acasa!", spune Madalina (Madalina Ghitescu), prostituata fara voie, minora si cam slaba la minte, dar care stie mult prea bine ce vrea, in mady-baby.edu, spectacol scris si regizat de Gianina Carbunariu. Si ea, si Voicu (Razvan Oprea), pestele care-a pescuit-o in Romania pentru Irlanda, si Bogdan (Rolando Matsangos), masterandul in arte vizuale terorizat de ideea intoarcerii in tara, stiu si-nca mult prea bine cine sunt: sunt romani in Dublin si-si doresc sa uite de unde-au plecat. Tortionarul, colaboratorul si victima, intr-o distributie in permanenta schimbare, in care nici unul nu-si poate aroga dreptul la inocenta, iar ceea ce au de impartit e un cosmar comun, numit Romania. Un cosmar ca un fundal (tricolorul pe un vagin) pentru inceputuri ratate de dragoste si solidaritate, sexualitati dezerotizate, filme snuff, planuri marete de viitor departe de casa, duplicitati si multa disperare. Disperarea de a scapa de o piele, marcata genetic "made in Romania", pentru zimtii protectori ai unui cameleonism integrat in Europa, asta e fata tineretii prinse intre trecut si viitor. In Elevator, de Gabriel Pintilei (text nominalizat la concursul dramAcum 2), regizat de Adriana Zaharia, El (Serban Mihalus) si Ea (Simona Popescu) sunt si ei doi tineri, dar doi adolescenti din generatia fara amintiri a celor nascuti cu putin inainte de Revolutie, generatia gadget-urilor ultra-tehnice, a telefoanelor mobile hiper-performante, a Internetului si lumilor virtuale. Doi adolescenti care dau brusc fata cu concretetea primara a realului - un lift din care nu mai pot iesi si care le devine scurta viata si etern mormant. Vocabularul lor e unul primar, caci realitatea din care vin a luat-o inaintea inventarului lingvistic, sexualitatea lor e una a ipotezelor, asa cum existenta pe care nu si-o mai pot construi e o himera. Intre ei nu vor trai o pasiune de moment, ci o solidaritate ambigua sexual, o tovarasie de viata in care se amesteca naivitatile varstei lor biologice si intelepciunea nu atat a situatiei limita, cat a generatiei copiilor fortati sa le ia locul propriilor parinti. 89.89..., mady-baby... si Elevator sunt istorii ale orasului (sau, intr-un fragment din spectacolul Anei Margineanu, ale orasului invadand satul), ale timpului si ale schimbului de generatie, de la cea a tatilor incapabili sa se rupa de mirajul linistii lor autoritare la cea a tinerilor maturizati intr-o societate in care n-au nimic de spus si de care fug ca de ei insisi, si la cea a copiilor inca, stapani virtuali ai instrumentelor secolului lor. Nu sunt metanaratiuni, povesti fundamentale despre viata si moarte, ci fractiuni de existenta minora, de fiecare zi, despre fiecare din noi. Si despre Romania care ne-nconjoara (matern si sufocant), pusa in atata cuvant cat ne-a mai ramas. Pentru ca traim o criza a cuvantului: forjat sa incapa in tiparul ingust al limbii de lemn, el nu-si mai poate gasi puterea de a da viata realului, viului; toti eroii - ori anti-eroii - din 89.89... fierbinte dupa 89, mady-baby.edu si Elevator incearca sa-si puna viata in vorbe, sa ajunga astfel la o realitate pe care n-o pot controla. Sa-i puna piciorul pe gat si sa mergem cu totii mai departe.

Iulia Popovici

Vitrina & bibeloul
Muzeul National de Arta Contemporana (MNAC) - Casa Poporului

Un kitsch politic si istoric

Inaugurat chiar inaintea alegerilor din 2004, MNAC se vrea un templu al imaginii pure, virtuale, un loc in care sa te simti de-teritorializat, undeva in lumea buna a culturii occidentale, departe de maidanul cu marmura al Casei Poporului. MNAC e facut pentru mintea cea mai buna a romanului, pentru cea mai favorabila impresie despre sine insusi, in care, deloc surprinzator, el se simte un membru al comunitatii mintilor luminate, un partener cu drepturi egale pe axa - acum si estetica - Bucuresti-Londra-Washington. Si totusi...,br> MNAC este produsul strict al unei vointe politice: prin utilitatea sa explicit electorala se intrevede o putere discretionara ce isi spala moneda unei mentalitati culturale invechite si murdare in apa (foarte tare) a artei neo-avangardiste. MNAC este un bibelou in vitrina puterii si, prin aceasta, un kitsch politic patent. Dar mult mai pregnanta decat bibeloul este insasi vitrina, cea mai ultragianta vitrina care putea fi gasita pentru arta recenta. MNAC nu este doar construit intr-o aripa a Casei Poporului, el este inghitit de ea. Colosul nesimtitor si anost a asimilat fara mari pierderi de imagine modificarile aprig controversate, ridiculizand diversiunea ale carei urme poarta numele MNAC. Departe de a fi o exorcizare a paranoiei terne si flasce a Casei Poporului, MNAC este un kitsch istoric, inca un semnal al complicitatii puterii post-decembriste cu "valorile" comuniste. Faptul ca - unic printre muzeele lumii - accesul in incinta in care se afla MNAC se face printr-o poarta strajuita de un politist care se intereseaza, profesional, de scopul vizitei ("domnu, domnu, dumneavoastra unde mergeti?"), la care se adauga alti trei-patru politisti care te perchezitioneaza chiar si dupa ce ai trecut de haita de caini vagabonzi din curte si ai patruns pe usile Muzeului, intareste impresia de univers concentrationar, de lagar cultural in interiorul caruia obiectele de arta - "forme superioare ale libertatii de constiinta" - nu sunt decat produsele unei derizorii libertati de bibelou, protejata prin forta, finantarea si abuzurile unei elite complice si compromisorii.

Para-semie

Kitsch politic si istoric pe dinafara, MNAC se desavarseste intru kitsch artistic prin expozitiile temporare pe care le prezinta la inaugurare. Noua institutie se vrea un jucator la scara mondiala, cu expozanti chinezi, francezi, cehi, bulgari, germani si americani, mixati omogen de VJ nemti, francezi si romani, curatori de renume (Hans Ulrich Obrist) sau doar cu numele. Utopie (realizata!) a tehnocratiei estetice, MNAC debuteaza cu expozitia Camera (curator Hans Ulrich Obrist si Vivian Rehberg), adica trei artisti chinezi care si-au invatat lectia artei alternative (asa cum o invatasera si pe aceea a artei fara alternativa, realist-socialista), inlocuind mecanic cultul personalitatii cu cultura depersonalizarii. Tema lor este mitologia (neo)comunist-consumista a unei civilizatii inimos manipulata si voios inregimentata dintotdeauna, de la manifestatiile maoiste la cozile din supermarket-urile prezentului. Video-proiectia Square de Jian Wei Wang, o parada debordanta a consumului salbatic, trimite, prin ricoseu, la tragismul constiintei de piata Tien-amnezica, locul mitic in care s-a varsat sange pentru libertate, acum insa perfect estompat sub grasimea roz a reclamelor, barurilor si bunurilor ce bolborosesc. Liu Lam de Fudong Yang se ancoreaza de aceeasi mitologie video a consumului si puterii, in care actorii principali sunt femeile subtiri (si usoare) care cu cheltuiala se tin de catre potentatii zilei, mafioti de partid ce poarta inca uniforma, dar au bani in toc de revolver si vor sex in loc de revolutie. Moi ca toti durii, ei cedeaza magiei arsenalului ieftin al prostitutiei, dresul negru cu gaurele, tigara fumata provocator si blanita etalata cochet pe pielea vag intrevazuta, armele dalbe ale singurei (contra)revolutii culturale de succes. Chiar daca lucrarile lui Yung Ho Chang (Polaroid si Seagull) vor sa fie o pata - mega-fina - de substanta pe toata aceasta ideatie de manual de propaganda alternativa, ele sunt doar exercitii mimetice de manufactura minimalist-conceptuala. Complet enucleate intelectual, ele par simple carcase prezentabile ale unor experiente artistice care, la origine, ar fi trebuit sa incuie atat perceptia, cat si conceptia despre arta a spectatorului. China este la ora actuala un punct de atractie - indeosebi financiara - major. Artistii chinezi sunt expusi - mai mult sau mai putin din curtoazie si interes - in cele mai importante muzee ale lumii. Era normal sa avem si noi chinezi in muzee, nu doar in geamantane si in "Europa". Dar trebuia, din oportunism, cinism sau vizionarism sa ni se arate cat de bine stiu ei sa buchiseasca abecedarul culturii occidentale? Bantustan la bantustan trage, fie el si cultural, insa lectia korporatinternista bine invatata a chinezilor este prea usturatoare pentru lumea artistica locala, avida si ea de sincronizare, dar mai lipsita de mijloace. Stock zero (Opera) - curator Nicolas Bourriaud - este o oda a (video)instalatiilor, prezentate ca arhetip conceptual si tehnic al artei contemporane. Ele pot fi contrapuse obsesiei capodoperei absolute ce caracterizeaza arta romaneasca dintotdeauna, careia fiecare artist "genial" isi inchina intreaga viata, faurind un monument abuziv pe un altar precar. Snoband pretentia transcendenta a artei capodoperatice, instalatiile se deschid neproblematic catre cotidian, efemer si tranzitoriu. Ele sunt insa suspicioase fata de obiectul de arta, caci obiectul este deja preludiul kitsch-ului in arta, mai ales atunci cand aceasta vrea sa reproduca ceea ce este frumos in lumea reala. Blaga numea aceasta iluzie para-kalie, fals frumos artistic obtinut prin oglindirea bovina a frumosului din natura in obiectul de arta, incalcand legea nontransponibilitatii. Frumosul nu mai este de multa vreme un termen central in arta contemporana. Kitsch-ul face insa ravagii in continuare, caci arta alternativa, dezintegrand obiectul si marginalizand frumosul, s-a indepartat de para-kalia clasica, dar a inaugurat domeniul para-semiei, transpunerea tale-quale, cu aceeasi obtuzitate de odinioara, a semnelor, ideilor si sensurilor "profunde". Astfel a proliferat si prolifereaza kitsch-ul alternativ, ca in Beyond Good and Evil de Kendell Geers, un perete vopsit in negru pe care se lafaie la un capat inscriptia "Here Lies Truth" (un joc de cuvinte penibil de sententios in toata gravitatea ironiei si autoironiei sale), iar la celalalt capat se bulbuca un monitor imens, plesnind de plasma, pe care se deruleaza cu incetinitorul deschiderea imensei ciuperci a unei explozii atomice. Lucruri mari, importante si subversive, perfect inchise intr-o opera de-o meschinarie mai vexanta decat un "Apus de soare" tipator, dintr-un artizanat de pe Lipscani. Retorisme de-o autosuficienta bombastica si de-o pedanterie tehnica specifice kitsch-ului alternativ actual. De pe versantul vesel al aceleiasi maladii, instalatia lui Plamen Dejanoff, Made in Bulgaria, bifeaza, frenetic si rebarbativ, toate determinatiile operei alternative actuale: ea este (fals) deschisa, decomplexata, sarcastica. Obsedat de ingenuitate (caznita), asa cum capodoperaticii romani sunt marcati de obsesia genialitatii (contrafacute), kitsch-ul alternativ de acest tip mimeaza critica divertismentului, cu o crispare ce-i dezgoleste mediocritatea, lasandu-l in viata goala, atat de marunta si neinsemnata, mobilizata doar de dura dorinta de a se da de-a dura prin muzee. Bertrand Lavier, cel mai cunoscut artist international din garnitura prezenta actualmente la MNAC, vizeaza tocmai acest sindrom prin lucrarea sa intitulata, simplu si perfid, Composition en quatre couleurs, o serie de benzi adezive colorate, lipite direct pe podea, ca o musama de-contextualizata. Un caz hilar de support-surfata de masa, instalatia sa ataca direct monumentalizarea recenta a unui tip de arta conceptualist-minimalista, candva de avangarda, devenita insa desueta si reactionara prin oficializare. Este vorba despre curentul support-surface, indeosebi de Daniel Buren, ale carui benzi monocrome, nete si erecte sunt parafrazate, reduse la ridicol si propuse literalmente calcarii in picioare. La antipodul acestei lucrari peste care se poate trece propriu-zis, macro-proiectia The landscape is changing, de Mircea Cantor, exhiba toate tarele insignifiantului megalomaniac din arta actuala. Un grup de tineri poarta niste panouri reflectorizante pe strazile unor metropole occidentale. Obisnuiti cu fitele artei de-acum, trecatorii nu le acorda atentie. Manifestantii se deplaseaza insa vizibil marcati de importanta actului lor conceptual care, vezi bine, desi pare gratuit, se va dovedi candva ca are cel putin tot atata greutate si insemnatate pentru spiritul uman ca si purtarea crucii pe Golgotha de catre Iisus Hristos. Opera are un sens, ce se intinde, ca un elastic, de la un indemn la autocunoastere (priviti, priviti-va, priviti-i) pana la pura etalare spectaculara, intr-o lume suprasaturata de demonstratii, a unei manifestatii a carei unica revendicare este aceea ca revendica forma revendicarii, abandonand orice continut, lasand astfel sa se inteleaga ca multe dintre demonstratiile cu care ne bombardeaza mass-media si realitatea nu sunt decat demonstratii de forma. Procesiunea nu cere nimic altceva decat dreptul tinerilor de a se afla si ei in treaba, din moment ce nu tulbura ordinea publica, nu antiglobalizeaza, nu flower-power si nici tower-blower. Nu mai departe de alaltaieri, lucrurile nu se intamplau altfel. Cel putin asa reiese din singura expozitie traditionala din MNAC, Paul Neagu - Horia Bernea. Experiente timpurii, curator Mihai Oroveanu. Anii 70 in creatia ambilor artisti au fost marcati de o hebefrenie estetica autoinculcata, specifica artei occidentale a acelui timp. Fluxus de plus autohton, subversiunea bine temperata a celor doi artisti si prieteni n-a fost decat un lux permis de catre regimul comunist, nu fara un scop - de imagine politica - ce nu avea nimic comun cu arta. Baieti cuminti, dar cam neastamparati, facand - in spiritul vremii - tot felul de nazbatii, asa cum vor face mai tarziu - iarasi in spiritul vremii - tot felul de cruci (Bernea si crucea-umbrela, Neagu si crucea-nasture de la Televiziune), cei doi artisti sunt mai putin interesanti in expozitia de fata decat fenomenul muzeografic pe care il evoca opera lor. Imensa majoritate a lucrarilor expuse nu apartine MNAC, ceea ce releva saracia fondului de arta al unui "Muzeu National" lipsit de colectie proprie.

High-tech, low-level

Cea mai ambitioasa si ampla expozitie de la MNAC este insa Romanian artists (and not only) love Ceausescus Palace?, purtand cu mandrie pluralista, ca mai toate exponatele, nu doar titlul, ci si etichetele exclusiv in limba engleza (inca o invitatie adresata partenerilor xenofoni din axa B-L-W si inca un indemn la autoperfectionare pentru publicul simplu romanofon). Ca si Casa Poporului insasi, expozitia despre Casa Poporului este o comanda sociala careia i s-a raspuns cu acelasi entuziasm creator de altadata. Intr-o furibunda para-semie stereotipa, artistii isi etaleaza, cu profesionalism, harul: broderia de poante subtiri cu fir gros foto-video. (Pentru a sublinia puritatea conceptului, tablourile "realist-socialiste" prezentate ca reper in expozitie nu au nici eticheta, nici titlu, nici nume de autor, desi Omagiul lui Dan Hatmanu - cu Casa Poporului in fundal - este intr-adevar istoric, fiind pictat in 1989, iar Vasile Pop-Negresteanu figureaza cu o adevarata icoana votiva a acelor timpuri.) Textul-concept inserat in lucrarea Marilenei Preda-Sanc este adevaratul manifest al expozitiei: "Constructia, Palatul Poporului. Constructia/Puterea si Realitatea Celor Multi. O realitate modesta plina de istorii comune. Kitch (sic!) si duiosie. (...) Ziua de ieri/Ziua de azi/Ziua de maine. (...) Kitch (sic!) si duiosie. Gratie si adevar". Doar "kitch"-ul poate fi mai kitsch decat kitschul, superlativul absolut al greatiei si al unui adevar care - extrem de probabil - este cu totul altul decat cel cautat de catre artista, de catre expozitie, de catre MNAC. E greu de inteles ce cauta in acest context high-tech si low-level lucrarile lui Ion Grigorescu, atat de low-tech si high-level, indeosebi filmul Dialog cu Ceausescu, din 1978, ce tremura inca de o angoasa ludica, alienanta si abjecta. E greu de inteles ce cauta frisonantul joc cu focul din lucrarile lui Ion Grigorescu intr-o expozitie dedicata sublimului joc cu margele de plastic. Este la fel de greu de inteles ce cauta filmul Marfa si banii de Cristi Puiu, o transa odiseica de viata frusta, dusa de pe o zi pe alta in jurul unui butic de bloc, in aceasta lume fariseica a video-instalatiilor inteligente tesute de la o zi la alta in jurul unor idei de top. De vina este iarasi lipsa fondului propriu de arta al MNAC, a carui titulatura de "Muzeu" este abuziva si amagitoare, la fel ca si aceea de "National", ce insinueaza abil aparenta unei consacrari, asezarea in istoria artei. MNAC este doar o succesiune de galerii ce nu se vor inchega niciodata intr-un "Muzeu", cu atat mai putin unul "National". Un nume mai adecvat realitatii si pretentiilor ar fi acela de Centru de Arta Contemporana. Asemenea institutii exista, dar ele sunt rare si in Occident, unde sustinerea unor citadele dedicate exclusiv artei experimentale cade in sarcina unui stat bogat sau a unor fonduri private nesecate. MNAC se hraneste insa din bugetul anemic al Romaniei, locul in care axa planetara B-L-W se cam infunda financiar. P.S. 1, varful de lance al artei experimentale la New York, chiar si dupa ce - datorita succesului - a fost achizitionata de catre MOMA, si-a pastrat specificul alternativ, cu expozitii riscante si remarcabile derulate in spatii sarace, cu sali neingrijite si utilitati de plans, pentru ca acestea sunt convergente cu spiritul artei alternative care, cel putin in principiu, se vrea o arta marginala, contestatara si careia i se potrivesc mai bine lipsurile (chiar daca ele sunt doar aparente) decat supraabundenta afisata. MNAC-ul nostru exorbitant de pe Dambovita e contradictoriu: galeriile si finisajul interior sunt aproape impecabile (gratie eforturilor celui ce si-a asumat ducerea la bun sfarsit a metamorfozarii salilor de sedinta in galerii de arta), in timp ce operele, in marea lor majoritate, exploateaza tot felul de nefericiri si lipsuri "nationale", dar cu un fast al mijloacelor tehnice care le reduce la ornamentalul pur. Este o arta cinica, oficiala, deghizata in subversiune, plasata intr-o galerie particulara platita din bani publici.

MAM

Prea bogat la infatisare si prea sarac in colectii, inecat in propriile pretentii si sufocat de Casa Poporului, MNAC, prin chiar existenta sa, face cu atat mai necesara aparitia urgenta a acelui Muzeu de care avem nevoie, de care are nevoie o Capitala (odata si-odata europeana) vaduvita de institutii culturale, artistice. Cu un Muzeu National de Arta (MNAR) la Palatul Regal, in care colectiile sunt inghesuite pe pereti ca intr-o consignatie, in timp ce depozitele gem de opere ce nu vad lumina ochiului public, si cu un MNAC la Casa Poporului, care-si expune frumosii pereti goi, atunci cand nu-i acopera cu proiectii vide, Bucurestiul isi poate gasi un echilibru si un centru substantial artistic doar prin infiintarea unui Muzeu de Arta Moderna al Romaniei. Amplasat intr-una din cladirile industriale interbelice din chiar centrul accesibil al Capitalei, care sa nu mai fie palat popular sau regal, MAM ar fi locul in care cea mai buna arta produsa vreodata in Romania ar putea sa respire in voie. Arta contemporana romaneasca (in special cea alternativa) este submediocra. In ciuda eforturilor frecvent stridente si a fondurilor uneori suficiente, nici un artist autohton n-a ajuns la bruma de notorietate a unui Nedko Solakov, daca e sa ne raportam - cum suntem raportati - la vecinii nostri bulgari. Dimpotriva, arta moderna romaneasca este impresionanta. MAM ar detine sectiuni permanente dedicate atat dadaismului si suprarealismului, cat si unor grupari interbelice precum "Arta romana" sau "Grupul celor patru", dar si Scolii de la Baia Mare, cercurilor artistice de la Balcic ori unor personalitati avangardiste precum Hans Mattis-Teutsch. Salile sale ar infatisa, bine incadrate in epoca, operele corifeilor artei moderne romanesti, de la Brancusi si Pallady pana la Tuculescu, cu totii subexpusi sau chiar prost expusi actualmente. Fara sa necesite investitii uriase, MAM ar fi un adevarat Muzeu, bine vizitat, ce ar aduce mari beneficii (si nu doar de imagine). Evenimentele temporare la MAM ar include necesare restituiri, proiecte de anvergura, expozitionale si editoriale, dedicate unor figuri marcante ramase practic necunoscute, precum Andrei Cadere, George Apostu, Aurel Cojan. MAM ar oferi un loc si un rost in istoria artei nationale unei mari parti a artei contemporane romanesti (grupurilor Prolog, sigma etc.) nereprezentata la ora actuala nici in MNAR si nici in MNAC, ca si cum nu ar fi existat. Un asemenea muzeu ar reda increderea in arta acelora care si-au pierdut-o odata cu aparitia MNAC. Adica noua, tuturor.

P.S. 1 Exista si lucruri frumoase la MNAC. Cele doua motoare albastre ale lifturilor exterioare, in cusca lor transparenta de la etajul 4, trimit subliminal la terasa La Motoare de la Teatrul National, acolo unde s-au intins multe dintre itele artei actuale. Acestora li se adauga cea mai subtila instalatie minimalista dosita prin colturile institutiei, cu autor colectiv si anonim, alcatuita din diverse recipiente (unele foarte ingenioase) continand grau rosu pentru sobolani, care fac un contrapunct realmente semnificativ la aspectul corporatist, curat si oficial al pretentiosului MNAC. P.S. 2 Gorzo.

Erwin Kessler

Sculptura britanica la Bucuresti

Festivalul UK_RO 2004 (primul festival organizat in colaborare de Marea Britanie si RomAnia, reunind film, teatru, muzica, arte vizuale) a inceput, in ianurie 2004, cu o importanta retrospectiva Constantin BrAncusi, la Tate Modern din Londra, si se incheie, in februarie 2005, la Muzeul National de Arta al Romaniei, cu unul dintre cele mai semnificative evenimente dedicate sculpturii britanice in RomAnia de la expozitia Henry Moore din 1966. Prin lucrarile lor, prezentate cronologic, cei 19 artisti definesc si redefinesc limbajul sculpturii engleze moderne. Prima sala este dedicata intemeietorilor acesteia: Henry Moore (1898-1986) si Barbara Hepworth (1903-75). Cei doi fusesera colegi la Leeds College of Art si frecventau aceleasi cercuri ale avangardei britanice. Puternic marcati de opera lui BrAncusi, amAndoi au aderat, la un moment dat, la tehnica cioplirii directe si au exploatat filonul primitivist. ÃŽn lucrarile sale - la inceput in lemn, piatra, apoi in bronz sau beton turnat - precum Studiu pentru oval cu puncte, Articulatie, Studiu pentru lama de cutit etc., se observa ceea ce Herbert Read a numit "vitalismul" lui Moore. Acesta insa trebuie inteles in sensul pe care i-l atribuie Moore insusi (in Unit One din 34): "O opera poate contine o energie, o intensa viata proprie, independenta de obiectul pe care il reprezinta. CAnd o lucrare de arta are aceasta vitalitate coplesitoare, nu o putem lega de cuvAntul frumusete. Frumosul, in acceptia clasicismului grecesc sau a Renasterii, nu constituie tinta sculpturii mele". Avem de-a face cu o sculptura care, spre deosebire de cea practicata de Hepworth (vezi Forma ritmica, emblematica pentru tehnica strapungerii care va reveni insistent in opera artistei), este intemeiata aproape in intregime pe formele din natura - desi intAlnim si la Moore lucrari abstracte (in anii 30, de pilda, alaturi de Barbara si de sotul ei, Ben Nicholson, formeaza asa-numitul "nucleu al miscarii abstractioniste" din Anglia). Prin intreaga lor arta, ei au innoit radical limbajul sculptural si au influentat decisiv generatia artistica care le-a urmat. O data cu Eduardo Paolozzi (n. 1924), Anthony Caro (n. 1924), Phillip King (n. 1934), William Tucker (n. 1935), registrul se schimba; sunt intrebuintate materiale noi (otel, placaj, linoleum, plastic, fier forjat), care aduc noi tehnici de lucru si noi viziuni. ÃŽn 52, in plina era postbelica, la Bienala de la Venetia, se evidentiaza o serie de sculptori (printre ei, si Paolozzi) "afiliati" la acelasi imaginar artistic: lucrarile lor sugereaza un climat de o profunda anxietate si durere; Herbert Read i-a plasat, generic, sub numele de "Geometria fricii". Ei se indeparteaza de conceptele promovate de "parintele" Moore, renunta la referential, la respectarea specificitatii materialului, coboara sculptura de pe soclu si pun in locul monumentalitatii indemAnarea fierarului sau a sudorului. Paolozzi va deschide drumul, prin abordarile sale inedite - combinatii de elemente industriale gata fabricate cu piese proiectate de el (de exemplu Diana ca motor I, din aluminiu sudat si vopsit, sau Dollus, din otel cromat) -, alaturi de Richard Hamilton, artei pop. Anthony Caro, William Tucker, Philip King, sub influenta curentului american "colour-field painting" - o extensie a expresionismului abstract, eliminAnd orice diferenta intre subiect si fundalul sau -, fac sculptura (viu) colorata, non-referentiala. Asa sunt lucrarile Miscare inceata sau Capita roz (otel vopsit, A. Caro), Boboc de trandafir (plastic, P. King) sau Memphis (placaj, fibra de sticla, W. Tucker). Tony Cragg (n. 45), prin apelul sau constant la deseuri urbane si industriale, recipiente de laborator si obiecte in serie (vezi Laptele mamei II sau Gheorghe si balaurul), face din sculptura o reflectare, in Anglia postindustriala, a interesului fata de mediu. O gama larga de materiale asemanatoare foloseste si Richard Deacon (n. 49): linoleum, suruburi, nituri, fier ruginit, otel galvanizat etc. in lucrari precum Kiss and Tell, Girls and Boys (come out to play). Merita salutat gestul lui Colin Ledwith, curatorul expozitiei, de a-l integra in acest ansamblu pe Paul Neagu (1938-2004), sculptorul romAn stabilit, din 1970, in Anglia, unde lanseaza Manifestul Artei Palpabile, formeaza Grupul de Arta Generativa (72) si are o bogata activitate pedagogica: printre studentii sai se numara Tony Cragg, Richard Deacon, Anthony Gormley (n. 50) si Rachel Whiteread (n. 63). ÃŽn lucrarile sale - Obiect tactil 2, Obiect tactil cu balamale sau Rocking Hyphen -, el foloseste materiale si tehnici mixte, dezvoltAnd un limbaj artistic care recurge la metafora sau simbolism. Si Gormley, si Whiteread abordeaza in mod deosebit relatia masa-spatiu. Daca lucrarile lui Gormley - majoritatea - reprezinta o serie de mulaje dupa propriul corp in diverse ipostaze (realizate intAi in ghips, apoi prelucrate si turnate in fibra de sticla, peste care se sudeaza plumb - de exemplu Domeniu XXXIV sau Afara din lumea asta), operele lui Whiteread sunt forme turnate direct dupa "spatiul negativ" din jurul sau dinauntrul unor structuri arhitectonice sau obiectuale (este faimoasa sculptura sa din 93, intitulata Casa - lucrare turnata dupa interiorul unei case care trebuia darAmata). Artisti precum Richard Long (n. 45) sau Gilbert&George (n. 43 si 42) au contestat ideea obiectului sculptural in sine si au promovat "arta conceptuala". Long isi ia subiectele din peisajul inconjurator, afirmAnd ca il intereseaza "forta emotionala a imaginilor simple". Land art-a sa (Sahara Line, 3 mlastini, 3 cercuri etc.) este materializata prin plimbari meditative in natura, descrisa apoi in fotografie sau text. ÃŽn acest mod, el a contribuit semnificativ la elasticizarea conceptului de sculptura, astfel incAt s-a ajuns chiar la o oarecare confuzie intre diferitele forme de arta - se va vorbi de acum incolo de sculptura ca domeniu extins/sculptura in sens larg ("sculpture in the expanded field" - sintagma ii apartine criticului american Rosalind Krauss). Gilbert&George merg mai departe: ei insisi fac subiectul artei lor - fie ca o numesc living sculpture, singing sculpture, postcard sculpture sau magazine sculpture. ÃŽn 72 ei creeaza o serie de Sculpturi pe banda video (Portretul artistilor la tinerete si ÃŽn tufis), revolutionAnd arta video. O noua generatie avea sa intre in istoria artei din ultimul deceniu al secolului trecut, sub apelativul young British artists (yBa) - numita si Freeze generation (in amintirea expozitiei de produse congelate, din 88, a lui Damien Hirst (n. 65). Ei vor fi influentati de performance-urile lui Gilbert&George, dar si, intr-o mare masura, de opera conceptuala a lui Michael Craig Martin (n. 41), profesor emerit la marile universitati de arta din Anglia. Discursul lui este caracterizat de autoreferentialitate, ca si cel al lui Martin Creed (n. 68), cel care a scris pe frontispiciul Tate Britain, in 2000, cu neon, fraze precum "the whole world+the work= the whole world" sau subversiva "Nu ma consider un artist". Pentru toti acestia, sculptura este un concept foarte larg, in continua transformare; ei anuleaza barierele dintre genurile artistice, apelAnd in egala masura la muzica, teatru, film, instalatie, performance (vezi lucrarile Tacitei Dean - n. 64 - sau ale lui Douglas Gordon - n. 66). ÃŽn sfArsit, foarte tulburatoare sunt instalatiile Monei Hatoum (n. 52), care intretine un dialog al diverselor coduri si stereotipuri culturale, politice si sociale. De pilda, prin sculpturile-obiecte casnice create in ultimul timp, ea deconstruieste conotatia de securitate si familiaritate, sugerAndu-i privitorului o senzatie de anxietate, de pierdere a controlului si de abuz: Incommunicado (patul de copil din otel si sArma intinsa la maximum), Covor de rugaciune (suprafata de mii de ace minuscule destinata rugaciunii), GAtlej adAnc (endoscopia camuflata intr-o farfurie alba). De la Moore la Hirst - o expozitie care repune in toate drepturile ei arta britanica de secol XX, pe nedrept eclipsata o vreme de arta continentala, o retrospectiva necesara publicului roman interesat de miscarile artistice contemporane.

Ioana Anghelescu

ADA MILEA
"Harta muzicala" a calatoriilor lui Apolodor

De ce ai ales povestea Apolodor a lui Gellu Naum si cum ai facut transpunerea muzicala?
Apolodor e cea mai frumoasa cautare pe care-am gasit-o. El m-a dus catre universul lui Gellu Naum (cel de dincolo de pinguini, cel de pe "partea cealalta", cel al Zenobiei). Cred ca stiu de Apolodor din copilarie. Reintalnirea cu el a trezit in mine ceva din ce eram atunci. Amestecul de "acum" cu "atunci" l-a facut pe Apolodor "asa". M-am gandit la o "harta muzicala" a calatoriilor pinguinului pe Glob si la dorul care il duce peste tot (sau il ia de peste tot). Eu mereu spun ca fug de muzica si de teatru, dar ma refugiez intre ele (de frica). In acest spatiu ma simt protejata: "vanatorilor de teatru" le spun ca fac muzica, iar "vanatorilor de muzica" le spun ca fac teatru. Citind Cartea cu Apolodor mi se parea ca textul canta singur. Eu nu am facut altceva decat sa-i fac si pe altii sa auda ce-mi spunea mie acest text. Imi pare rau de un singur lucru... Ma simt ca si cum as fi tradat... Mi-e greu sa recunosc, dar mi-e mai greu sa tac, sau sa uit faptul ca (din motive financiare) i-am abandonat pe cei care declansasera-n mine cautarea de Apolodor. Mi-e ciuda ca m-am intalnit cu ei tocmai cand datoriile ma striveau si n-am reusit sa fiu suficient de puternica pentru a putea rezista tentatiei.
Cum e publicul format din copii fata de publicul matur in fata caruia ai jucat?
Imi place sa cred ca am facut un concert pentru copilaria trecuta a adultilor. Foarte rar vad copii cand cantam... Atunci imi inchipui ca ei si-au adus parintii la Apolodor, la fel cum parintii ii duc pe ei la teatrul de papusi sau la gradina zoologica. Candva am cantat intr-o scoala din Cluj, dar acolo copiii stiau textul si il recunosteau in cantece. Cand sunt multi la un loc, copiii primesc mult mai greu ceva nou. Ei si in spectaculos cauta spectaculosul pe care il recunosc.
Mai ai in pregatire si alte proiecte de acest gen?
Nu cunosc "acest gen"... Fiecare "calatorie muzicala" are viata si genul ei... cred. Acum sunt in plina constructie a unui concert Don Quijote. E a treia oara cand incerc quijotic sa ma avant intr-acolo... Poate ca as fi abandonat (din nou), daca n-as fi avut incredere totala in echipa cu care lucrez.
Iti amintesti cand ai fost pentru prima oara la teatru? Daca da, cum a fost?
Nu stiu daca era prima oara, dar e prima pe care mi-o amintesc... Si n-am nici o sansa s-o uit! "Tovarasa educatoare" ducea copiii gradinitei la teatru. Cred ca era Scufita Rosie cand s-a intamplat... ce nu pot uita. Dupa spectacol am vizitat culisele si papusarii. Unul din ei statea cu mainile la spate si m-a intrebat, dragut, daca stiu ce ascunde la spate. Eu poate-am zis ca nu stiu, iar el mi-a aratat brusc o papusa infioratoare si-a zis crancen: "LUPUL!".

Interviu realizat de Razvan Braileanu

Cei mari si cei mici despre Ada Milea si Apolodor…

o Radu Filipescu: Ada Milea are un stil foarte original in aparitiile si cantecele ei, in spectacole si pe discurile pe care le-a scos. Am urmarit-o la cateva spectacole la Green Hours, unul chiar a fost la o aniversare a GDS-ului, si mereu te asteapta o surpriza (cantecul: Ceausescu n-a murit e un exemplu). Cumparand discul Apolodor, l-am ascultat acasa impreuna cu baiatul meu, care a fost foarte incantat si, de atunci, il tot repeta. Am descoperit si editia actuala Humanitas a Cartii cu Apolodor de Gellu Naum si atat textul, cat si coperta mi le-am amintit cu placere din copilarie. Ca o surpriza, de ziua lui Radu mic, am reusit sa organizez un spectacol la Green Hours cu grupul Adei Milea, cu Dorina Chiriac in rolul lui Apolodor, cu Radu Banzaru in mai multe roluri pline de culoare (talharul din Connecticut). Pe langa micile povesti foarte reusite adaptate muzical de Ada Milea, e interesant dialogul scenic al interpretilor. Spectacolul a fost captivant si distractiv si pentru copii si pentru oamenii mari, de la inceput pana la sfarsit. Cred ca el poate fi dezvoltat si mai mult, ar merita facut un filmulet, un film. Un spectacol ca acesta este mai mult decat o aniversare. Este o experienta pe care nu trebuie sa o ratezi. Ada Milea, Dorina Chiriac, Radu Banzaru, Adrian Mihai, Apolodor merita sa fie mai mult mediatizati, lumea ar trebui sa aiba mai des ocazia sa ii intalneasca in spectacole.
o Radu Zorel Filipescu (7 ani): Imi place foarte mult Apolodor, e eroul meu favorit. Spectacolul cu Ada Milea a fost super. Am invatat si eu sa il cant: "A fost Apolodor cow-boy, ingrijea de vaci si boi/Avea pistol, avea si cal, ca orisice cow-boy normal/Dar intr-o vineri, s-a ivit, in preajma fermei, un bandit,/Jefuia si ucidea, si tot tinutul tremura.../La ferma Taurul Vioi, a impuscat optzeci de boi,/ Trei vaci, un miel si un pisoi./Si s-a culcat intr-un butoi.//Tremurau bietii cow-boy, ascunsi in lanul de trifoi,/Nimeni nu zicea nici pis si-atunci Apolodor a zis:/- N-am sa tremur ca un las de teama vreunui ucigas/Asa cum vad ca faceti voi!/ Si-a pus capacul la butoi/ L-a bagat la inchisoare; Si-a fost o mare sarbatoare.../Dar, spre uimirea tuturor,//Apolodor a zis: - Mi-e dor//Si a plecat Apolodor.//
Ana Corelo (7 ani): Apolodor este un personaj bun, e un pinguin din Labrador care-si cauta familia, plangand, pana la Polul Nord. Imi plac foarte multe cantece cu Apolodor, dar nu pot sa le cant. Cel cu Betivanul e cel mai frumos, si cel cu Pachetelul. Le ascultam mereu si eu, si parintii mei… "Gasise pe un teren viran un geamantan,/Si-n geamantan un pachet, si-n pachet un pachetel, gasise el./Si-n pachetel alt pachetel, si-un pachetel in pachetel,/Legat cu funde elegante, si-n pachetel vreo 40 de diamante,//Acum vorbea la telefon din camera cu jucarii, Avea vreo 5 cofetarii, tragea cu pusca de salon/Fuma numai tigari de foi, statea pe canapele moi,/ Manca betel si ananas, si nu-i mai ajungeai la nas./La o plimbare cat de mica, el hopa in helicopter./Poate ca asta ne explica schimbarea lui de caracter.//A dus-o asa un an sau doi, dar intr-o luni sau intr-o joi,/Si-a amintit Apolodor de fratii lui si-a plans de dor/Si-a zis: Adio ananas, tigari de foi, si jucarii,/Adio voi, cofetarii, va las,/Va las si plec fiindca mi-e dor. Si a plecat Apolodor."

Grupaj realizat de Ioana Anghelescu

DOINA EMILIA MANDRU
Un spatiu al intAlnirilor esentiale

Care este "povestea" asezamantului de la Mogosoaia?
Principele Constantin Brancoveanu achizitioneaza in 1680 domeniul pe care va construi Palatul Mogosoaia. Tot atunci incepe sa refaca o cladire veche de la jumatatea veacului al XVII-lea - actuala Casa de oaspeti - care functioneaza ca resedinta pana in 1702. In 1688 se construieste alaturi si o biserica. Pe nucleul preexistent incepe o actiune de dezvoltare a curtii princiare, dar intr-un spirit de rigoare, de ordine, deja european, care isi asuma o relatie vie intre peisaj si obiectele arhitecturale. Exista un rausor care trece prin fata palatului; pentru iesirea la el s-a si ales acest loc; apoi urmele din vechii codri de stejari ai Vlasiei - Padurea Mogosoaiei - se transforma in parc. Curtea princiara e organizata pe principiile simetriei: o curte de onoare, asa cum aveau si Versailles, Schönbrun, toate resedintele nobiliare ale epocii, si o gradina de retragere, de placere. Intre ele - palatul. Intr-un fel, functiunile sunt disociate - cea publica si cea privata. Palatul reuneste Occidentul cu Orientul: are o fatada venetiana, dar si elemente de factura strict orientala, constantinopolitana - din care astazi nu s-a mai pastrat decat o parte -, un decor luxuriant in stuc si pictura murala. Venetienii aveau un cartier in Constantinopol, Perra, de unde e posibil sa fi provenit arhitectul si mesterii care au lucrat apoi la palatele lui Brancoveanu; astfel s-ar explica intricarea foarte subtila a elementelor venetiene, italiene si a celor foarte arhaice. Brancoveanu construieste palatul pentru cel de-al doilea fiu al sau, principele Stefan - primului nascut, Constantin, ii construise Palatul de la Potlogi. Dintre nepotii lui Brancoveanu, va supravietui unul singur, din care se vor trage urmasii lui Brancoveanu pana la 1836, cand banul Grigore Brancoveanu se stinge, nu inainte de a o infia pe Zoe Mavrocordat. Prin casatoria ei cu principele Bibescu, posesiunile Brancovenilor se unesc cu cele ale Bibestilor; numai o asemenea avere a putut sustine o restaurare de anvergura, cum a fost cea de la Mogosoaia, dupa ce palatul a fost jefuit de turci, in 1714, apoi trasformat in han. George Valentin Bibescu intra in 1911 in posesia Mogosoaiei. Un an mai tarziu, Martha Bibescu incepe restaurarea, care va dura pana in 39-40. In 45, cand simte ca lucrurile iau o intorsatura definitiv nefavorabila Romaniei pentru mult timp, Martha Bibescu intocmeste o documentatie fotografica completa si cere Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice sa inscrie palatul lui BrAncoveanu din Mogosoaia pe lista monumentelor de sine statatoare. Astfel, prin decret regal, Palatul Mogosoaia devine monument istoric impreuna cu parcul, lacul si imprejurimile, pentru ca la Mogosoaia nu e doar un palat - este un peisaj, un peisaj european inserat intr-unul romanesc. In 45 Martha Bibescu pleaca in Anglia; Palatul Mogosoaia va deveni, pentru scurt timp, Muzeul Cornel Medrea, apoi parte a Muzeului National de Arta - sectia de arta brancoveneasca. Apoi, cutremurul din 77 produce pagube majore. Palatul intra in consolidare si dupa aceea soarta lui devine extrem de incerta. Pana in 89, de nenumarate ori s-a pus problema daca el sa intre sau nu in administrarea Regiei Administratiei Patrimoniului Protocolului de Stat ca resedinta pentru "doamna" tarii; era epoca celor mai aberante idei ale lui Ceausescu. In fine, perioada a trecut fara ca altceva sa se schimbe; numai fosta Casa a Scriitorilor a fost inchisa, sub pretextul mortii lui Marin Preda acolo. Cam asta a fost istoria pana in 90. Apoi au reinceput restaurarile, finantate de Ministerul Culturii sub directia lui Andrei Plesu; odata inceputa o restaurare de anvergura aceasta, sigur ca ea continua.
De unde provin acum sursele de finantare? Sunt suficiente?
Sursele de finantare vin acum de la Primaria Capitalei si au fost multumitoare, cu atat mai mult cu cat noi le-am marit de fiecare data prin autofinantare. In acesti ultimi patru ani am reusit sa facem din Mogosoaia un loc viu si cautat de lume, care se autofinanteaza in proportie de peste 70%. In spatele acestor cifre sta o munca de revigorare a unui sit; in primul rand, a fost reinfiintarea unui muzeu, cu caracter permanent, gratie gestului de mare noblete al Lianei si lui Dan Nasta, care au donat in 2000 o importanta colectie de arta comparata. Muzeul confera greutate, prestigiu intregii institutii. Evenimentele expozitionale, organizate in ritm sustinut, cel putin 10 pe an, au mentinut interesul treaz: expozitii tematice, precum Cuhnia, Zestrea, de la taran la printi, Principesa Martha Bibescu si restaurarea Mogosoaiei, sau expozitii de autor, precum splendida etalare din gradini, cuhnie si palat, datorata Ariadnei si lui Ion Nicodim, itinerata apoi si la Bologna, ori cea din 2004, a lui Vladimir Setran, care a integrat si serele. Apoi au fost restaurarile peisagistice - locul trebuia infrumusetat. Prima mea lupta, cand am venit la Mogosoaia, acum patru ani, a fost cu urzicile si buruienile; nu era nici o floare... ca intr-un loc parasit…
Prin ce alte "lupte" ati mai trecut?
Exista o hotarare de guvern din 2002, prin care jumatate din parc este luat din administrarea Palatului si dat in administrarea comunei; aceasta n-a facut decat sa-l devasteze, sub ochii Primariei. A trebuit sa refacem zidul, sa ridicam portile la loc. Bani am primit pentru functionare, mai putin pentru investitii majore, nefiind inca in deplina autoritate administrativa a Primariei. Am avut o intrevedere cu actualul consiliu, care mi-a promis un sprijin total. Cu cat am imbunatatit aspectul parcului, al gradinilor - in timp am restaurat, gratie unui imprumut de la Banca Mondiala si straduintelor arhitectei Alexandra Juvara Chiliman, si serele istorice -, cu atat s-au inmultit si vizitatorii. Sambata si duminica, bucurestenii vin in poienile Mogosoaiei, au voie sa-si intinda sezlonguri, mese. Mai fac unii, etalandu-si galoanele, cate un gratarel in poiana si asta ma intristeaza foarte tare. Jandarmeria, care ne apara, ar trebui sa aiba destula autoritate si eficienta.
Ce proiecte de viitor aveti pentru Palatul Mogosoaia?
Sunt curator al multor expozitii: Ion Lucian Murnu, Ioan Cuciurca si Florin Mitroi, ultimele au calatorit si in afara, anul trecut, la Berlin si Viena. Dar sunt si alti curatori invitati: arhitecta Alexandra Chiliman, domnul Dan Haulica, pictorul Ioan SbArciu. Acum avem deschise la Venetia doua expozitii fotodocumentare: George Valentin Bibescu, automobilist, pionier al aviatiei, si Restaurarea Mogosoaiei de catre Martha Bibescu. 2005 este un an extrem de interesant. Vreau sa redau Casa de oaspeti scriitorilor: printre programele culturale pe care le promovez, exista si un atelier de traduceri de poezie din romana in diverse limbi, in cadrul caruia se vor intalni poeti. Anul a inceput cu o retrospectiva Olga Greceanu si Theodora Cernat Popp, un program Arta in dialog, expozitia Mostenirea brancoveneasca - in contextul ei vom publica (eu fac transliterarea) un manuscris brancovenesc, publicat la 1711, Pilde si maxime filosoficesti; apoi o retrospectiva Paul Gherasim, un atelier literar Oglinzile Eutherpei, un eseu expozitional in memoria lui Florin Dragu: fotografii ale regilor Frantei "decapitati", apoi un simpozion, Ana, pe tema conditiei femeii, si expozitii de arta contemporana (printre invitati: Alexandru Pasat, Marius Leonte, Sorin Ilfoveanu, Suzana Fantanaru, Mihai Sarbulescu, Bogdan Vladuta, Silvia Muntenescu). La Palat, sezonul se va incheia, sper, cu Ovidiu Maitec. Doresc sa fac din Mogosoaia un spatiu al marilor intalniri, un loc in care trebuie sa descoperi valori esentiale.

Interviu realizat de Ioana Anghelescu

ALEXANDRA JUVARA CHILIMAN
Un colt de tara care sa ilustreze tara

"Mogosoaia nu este numai o locuinta domneasca, decor singuratic al unei mari carmuiri, Mogosoaia este un domeniu, un colt intreg de tara, un peisagiu iesit dintr-o evocare, infaptuit prin ravna creatoare a unui sir de generatii care si-au organizat viata in functia principiilor si aspiratiunilor lor. De Constantin Brancoveanu zidit si Nicolae Bibescu restaurat, Mogosoaia cu parcul si palatul si tot domeniul si-a regasit viata si tot intelesul datorita gandului staruitor al principesei Martha Bibescu de a face din 250 de ani de trecut romanesc o marturie vie si prezenta a frumusetii." (G.M. Cantacuzino)
De cand v-ati ocupat de Palatul Mogosoaia? De fapt, dvs. spuneti "Curtea Domneasca", nu "Palatul Mogosoaia".
Lucrez la Mogosoaia din anii 1980, dupa cutremurul din 1977, cand colectivul nostru, condus de d-l arhitect Niculae Vladescu, a primit comanda sa consolideze Palatul Mogosoaia. Sef de proiect era d-l arhitect Gabi Iordachescu. Atunci s-au consolidat Palatul si cuhnia si s-au reconstituit partea superioara a turnului de acces si Poarta Targovistei. Am urmarit lucrarile de pe santier si am inceput proiectul de consolidare a Casei de creatie a scriitorilor. Dupa 1990 am reluat proiectele de restaurare a Curtii Domnesti de la Mogosoaia in calitate de sef de proiect. O numesc astfel pentru ca aceasta este denumirea data de istoricul de arta Virgil Draghiceanu in studiul publicat in 1909. Tot el nota: "Voievodul tarii locuieste in casa domneasca, sau in palatul ridicat in mijlocul unui patrulater de cladiri, locuinte de slujitori... Biserica se afla zidita in afara incintei, fiind unita printr-o mica poteca cu palatul". Biserica de la Mogosoaia, mai mica decat ctitoria de la Horezu, este plina de farmec si pastreaza inca fresca originara. Palatul era orientat spre lac, avand spre vest o ampla loggie in care proprietarii puteau sa petreaca dupa-amiezele toride de vara. Moda resedintelor de vara exista in sec. al XVII-lea si la Venetia, venetienii construindu-le pe terra ferma, departe de laguna. Pe mine la Mogosoaia m-a pasionat perioada interbelica mai mult decat perioada brancoveneasca, despre care s-a scris si s-a vorbit foarte mult. Tara Romaneasca a avut doua momente de maxima inflorire: in timpul lui Brancoveanu si in perioada interbelica. Mogosoaia a urmat aceasta linie si a cunoscut o viata vie, plina de fast si culoare pe vremea lui Brancoveanu, cand palatul pe care-l vedem azi in caramida aparenta era acoperit cu o stucatura foarte frumoasta si fin desenata, cu flori rafinate, pe care le mai gasim numai la intrare (in intradosul foisorului s-au pastrat astfel de fresce policrome, care arata influenta orientala asupra acestui palat). Inauntru, in vremea lui Brancoveanu camerele erau decorate cu covoare si cu tesaturi lucrate in fir, in culori foarte vii, iar pe pereti erau fresce. Arhitectul George Matei Cantacuzino scrie ca acela fost un moment de mare bucurie, culoare si opulenta pentru Valahia. In acelasi timp, in perioada interbelica, acest palat se consacra ca "un mic centru european", fiind vizitat de personalitati din lumea politica si culturala. Ultimii proprietari ereditari ai Mogosoaiei au fost Martha si George Valentin Bibescu. George Valentin Bibescu era nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu, cel care si-a incheiat domnia in 1848, la revolutie. Tatal lui George Valentin Bibescu era principele George Bibescu, un mare patriot si un om plin de initiativa pentru epoca lui, care a facut studii la Paris, la liceul Saint-Cyr. S-a insurat in Franta cu contesa Valentina de Caraman Chimay. Fiul lor, George Valentin Bibescu, a fost un om de o inteligenta iesita din comun, cu un simt tehnic deosebit si o mare pasiune pentru aparate, pionier al aviatiei in Romania (ales 8 ani la rand presedinte al Federatiei Aeronautice Internationale) si initiatorul Automobil Clubului Roman. In 1901, la numai 20 de ani, a adus primul Mercedes in Romania, venind la volanul acestuia de la Geneva la Bucuresti. Mai tarziu a facut o excursie cu automobilul in Iran, ca sa-i remita sahului Persiei "Marele Cordon al Ordinului Carol I", rezervat suveranilor. Prin 1910, a fost primul care a traversat Dunarea, cu un mic aeroplan, la Capul Cioroiul, la inaltimea de 50 de metri, in 3 minute. A strabatut toate cerurile lumii cu avionul lui, pana in India, Africa, America. Despre toate acestea am facut in 2001 la Palatul Mogosoaia o expozitie intitulata George Valentin Bibescu, automobilist, pionier al aviatiei, cu materiale adunate de mine si cu sprijinul unor entuziasti aviatori si muzeografi de la Muzeul Militar. Personalitatea lui George Valentin Bibescu era completata de sotia lui, Martha Bibescu, scriitoare, inzestrata si cu un talent deosebit pentru decoratii interioare si arhitectura. Este remarcabil ca Martha Bibescu nu a incercat sa restaureze singura Mogosoaia, ci a apelat la unul dintre cei mai buni arhitecti ai vremii, arhitectul sef al Venetiei, Domenico Rupolo. L-a chemat in Romania inca din anii 1911 si a continuat cu el restaurarea Mogosoaiei pana in 1940.
In ce stare era Palatul Brancovenesc la data aceea?
Atunci nu mai putea fi locuit. Fratele lui George Bibescu, Nicolae, incepuse restaurarea palatului, a gradinilor, facuse serele din metal si transformase vechea Arhonderie din epoca lui Constantin Brancoveanu intr-un palat de vara foarte elegant, pentru sotia sa, Helène Ney DElchingen, care de asemenea era de origine franceza. Casa arata ca un "manoir" francez.
Rupolo a restaurat palatul atat in exterior, cat si in interior. In interior s-au construit plansee si scari noi. Scara din curtea interioara este realizata la initiativa maestrului si dupa detaliile arhitectului roman G.M. Cantacuzino. Pentru ca, in timp ce arhitectul italian trasa ideile majore ale restaurarii, arhitectul roman, nepot al lui George Valentin Bibescu, urmarea lucrarile si propunea detaliile de restaurare. Interesant este ca restaurarea din perioada interbelica imbina ideile de restaurare, moderne pentru vremea aceea, aduse de italian de la Venetia, cu elemente de arhitectura veche romaneasca, pe care le propunea Cantacuzino. Acesta din urma a lucrat la restaurarea Mogosoaiei toata viata.
Cand am inceput restaurarea de la Mogosoaia, am avut ca baza de lucru scrierile lui G.M. Cantacuzino, care a descris fiecare pas al restaurarii facute in perioada interbelica. Am luat legatura cu familia lui Domenico Rupolo, am gasit notele lui despre aceasta restaurare si scrisorile pe care i le adresa Principesei Martha Bibescu legate de fiecare etapa de lucru. Prin amabilitatea arhitectului Serban Cantacuzino, de la Londra, fiul lui G.M. Cantacuzino, am cunoscut familia din Anglia a Marthei Bibescu, familia John Ghica Comanesti. Ei mi-au dat fotografii ale Mogosoaiei din perioada interbelica si asa am reusit sa inteleg spiritul in care a fost facuta restaurarea. In scrierile lui Cantacuzino am gasit ideea care a stat la baza acestei restaurari: ei doreau sa faca din Mogosoaia un colt de tara care sa ilustreze tara insasi, asa cum Versailles-ul ilustreaza Franta sau Escorialul Spania. In restaurarea pe care am inceput-o in 1990 - si care nu s-a incheiat inca - am urmarit realizarea unei restaurari a restaurarii din perioada interbelica. Un obiectiv important a fost restaurarea gradinilor istorice. In 1980 erau inca proaspete urmele cutremurului: toate coloanele din parc cazusera, grupul statuar Minerva se rasturnase si se sparsese complet. Am dorit sa remontez aceste coloane, sa refac aleile si parcul dupa fotografiile din arhiva. Dupa 1990 am descoperit extraordinara frumusete a serelor, parasite, invadate, aproape ascunse de vegetatia crescuta in fata lor. Mai grav este ca ele au fost devastate si vandalizate pana in anul 2000. Din cercetarile mele a rezultat ca serele fusesera comandate in Franta. Am gasit pe usa serei principale o placuta cu numele producatorului.
Inteleg ca munca dvs. de restaurare a avut si o latura detectivistica.
Da, am gasit numele "Herbeaumont Aine constructeur de serres en fer, Rue de Bagnolet 115, Paris - Charonne", cel care le confectionase in Franta, dar atelierul lui a disparut de la aceasta adresa, iar in locul lui s-au construit zgarie-nori din sticla. Important este insa ca in anul 1996 s-a facut un contract cu Banca Mondiala pentru restaurarea serelor si gradinilor. Din nefericire, el n-a fost pus imediat in aplicare decat dupa 2000. Directoarea Centrului Cultural, d-na Doina Mandru, istoric de arta cu o temeinica pregatire in domeniul artei medievale, a sustinut cu mult suflet si cu competenta acest program. In 2002 am reusit sa finalizam restaurarea serelor si a gradinilor. Mi-a facut o enorma placere sa recompun campul de irisi, pe care ii avea Martha Bibescu, in spiritul epocii: asa cum Regina Maria avea irisii ei la Cotroceni, Martha Bibescu avea irisii ei in Mogosoaia.
Era floarea la moda la vremea aceea?
Da, era floarea pe care o desena si Klimt, era o floare la moda, plina de romantism. Am reusit sa refac acest imens camp de irisi, care infloresc totdeauna in mai. Am avut bucuria anul trecut sa fac fotografii din acelasi unghi din care au fost facute fotografiile din arhiva Ghica Comanesti. Am inceput sa restaurez si serele, le-am salvat de la pieire, pentru ca incepusera sa fie total demontate. Inainte de finalizarea lucrarilor, am mers in Anglia sa mai caut documente in familia Ghica Comanesti, ocazie cu care am vizitat Kew Garden si am vazut ca toate serele, contemporane cu cea de la Mogosoaia, erau vopsite in alb. Am ales si eu albul pentru serele de la Mogosoaia si mi se pare ca nu am gresit, ele au devenit acum o prezenta importanta in intreg ansamblul. O alta restaurare interesanta a fost cea a Casei de oaspeti, vila Elchingen. A durat foarte mult, pentru ca la inceput banii veneau de la buget si erau limitati. Cu ocazia acestei restaurari am descoperit nucleul, prima casa cumparata de Brancoveanu, inainte sa-si construiasca palatul si biserica, de la jupaneasa Ilinca. Nu erau case foarte importante, dar era totusi o casa frumos compartimentata, cu o zidarie buna. Am pus in valoare aceste vechi ziduri, am deschis saloanele pe structura lor initiala si am amenajat un mic hotel primitor, care acum gazduieste numeroase simpozioane. In paralel, am descoperit fotografiile acestui palat din vremea lui Nicolae Bibescu. Rupolo a restaurat acest palat, care apartinea fiicei Marthei Bibescu, Valentina Ghica Comanesti, adaugand o dubla colonada vechiului nucleu, pe care l-a curatat de hainele lui frantuzesti. Noua fatada in caramida aparenta se armonizeaza cu fatada restaurata a Palatului Brancovenesc. Toate aceste cercetari le-am ilustrat intr-o expozitie gazduita la Mogosoaia in anul 2003: Principesa Martha Bibescu si restaurarea Mogosoaiei, in care am prezentat fiecare casa inainte si dupa restaurare. Expozitia a fost expusa si la Venetia, unde i-am invitat pe urmasii familiei Rupolo si pe doamna Raffaela Portieri, specialista in opera arhitectului venetian. Am facut cercetari si la Muzeului Fortuny, muzeul fabricii de unde Martha Bibescu a cumparat stofele pentru Mogosoaia. Fortuny era un artist extrem de talentat, care a desenat la inceputul sec. al XIX-lea stofe pentru marea aristocratie europeana, o lume disparuta odata cu Marcel Proust.
Sa mai vorbim putin despre cum arata palatul pe vremea lui Brancoveanu.
Trebuie sa ne imaginam ca aceasta curte era vie, adica plina de acareturi si de casute mici pentru slugi. Locul era mult mai animat. Palatul era locuit de domnitor numai la etaj, care se si numea "etajul nobil". Nu se stie cum erau scarile, se banuieste ca erau in exterior. Domnitorul locuia in camera dinspre lac, iar principesele aveau doua camere mici spre curtea de onoare, camere care, in restaurarea Marthei Bibescu, au fost transformate intr-un mare salon. In urma restaurarii din perioada interbelica s-a pastrat ideea de "etaj nobil" cu functiune de receptie. Numai dormitorul Marthei Bibescu era la etaj, cu un enorm pat cu baldachin, cu vase de flori puse pe jos, pe marmura verde si galbena, cu toate scrierile ei imprastiate peste tot. Sotul ei, George Valentin, si copiii locuiau la parter. Arhitectul italian desenase niste foarte frumoase scari in spirala care faceau legatura intre aceste doua niveluri.
Ce s-a intamplat cu familia Bibescu dupa venirea comunistilor?
Cand au venit comunistii, Martha Bibescu plecase deja cu un avion in Anglia, unde se afla John Ghica Comanesti, nepotul ei, trimis la studii. Cu toate ca John Ghica Comanesti a plecat la 12 ani din Romania, cand l-am cunoscut, la apusul vietii lui, inca mai intelegea romaneste si era foarte atasat de Mogosoaia si de tara. Familia nu a cerut inapoi aceasta proprietate, a facut un gest de mare eleganta, ca sa o lase romanilor. In vara anului 2004, familia John Ghica Comanesti, Judy, cu copiii Christopher si Jane, stranepotii Marthei Bibescu, au fost foarte emotionati sa ajunga in sfarsit in aceste locuri care fac parte din fiinta lor.
Fata Marthei Bibescu, Valentina, cu sotul ei ramasesera sub comunisti la Mogosoaia si cu greu Martha Bibescu a putut sa-i scoata in anii 50. Cand au ajuns in strainatate, Valentina, o natura sensibila, era foarte bolnava in urma celor suferite in tara. Stiu de la bucatareasa familiei ca obiectele de la Mogosoaia au fost carate de noua putere cu camioane, tot palatul fiind golit, o noapte intreaga. Eu am gasit o scrisoare a Valentinei Ghica Comanesti, in care spunea ca obiectele din casa ei au fost preluate cu inventar; dar acest inventar nu a fost gasit inca. Este pacat de aceste obiecte care s-au risipit, de decoratia interioara a palatului, pentru care Martha Bibescu lucrase 30 de ani si pentru care cheltuise banii proprii, proveniti din vanzarea mosiilor Lahovary si din cei castigati din editarea cartilor pe care le publica in Franta si Romania. In fond a fost o munca enorma a ei. Ea considera ca traieste mai departe viata unei personalitati care, murind, a rugat-o pe ea sa-i continue opera. Nu specifica ca e C-tin Brancoveanu, dar spunea: "simt in mine ca trebuie sa duc mai departe viata si opera intrerupta a inaintasului meu". Intreg Palatul de la Mogosoaia era restaurat in spiritul istorismului. Refacuse camera lui Brancoveanu, adusese de la Muntele Sinai copia unui portret al domnitorului, care si acum e in palat. Impostele care sustin boltile plafonului erau din piatra cu stema Tarii Romanesti, cu vulturul, iar pe jos pardoseala era din marmura rosie, perdelele si stofele erau purpurii, ca sa aminteasca de ideea de domnie, de domnitor, de putere. In alta camera avea diverse obiecte care-i aduceau aminte de stramosii ei - de Mavrocordati. In salonul mare, era evocata memoria domnitorului Gheorghe Bibescu, cu tronul lui, cu armele lui si cu steagul de lupta din vremea respectiva. Iar in alte camere erau tablouri si amintiri ale ramurii franceze a familiei Bibescu, familia Valentinei Caraman Chimay. Aceasta familie (dar aici poate suntem la nivelul unei legende) se spune ca era inrudita cu Napoleon I, adica o domnisoara Pellapra din Lyon ar fi avut un copil natural cu Napoleon I, ea fiind bunica Valentinei de Caraman Chimay. Martha Bibescu a scris o carte in care povesteste istoria acestei familii, dupa cum o auzise de la soacra ei, incercand sa dea un sens amintirilor si obiectelor pline de mister pastrate de Valentina, la Mogosoaia.
Inteleg ca Mogosoaia e un loc magic.
E un loc magic, plin de mister, de istorie.

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

La ce servesc premiile literare?

In cursul anului 2004, ca de obicei, s-au decernat premiile anului 2003. "Cearta intelectualilor" din vara s-a iscat pornind de la un premiu. Au insa premiile literare impactul normal in spatiul cultural si pe piata literara? Aceasta este ratiunea anchetei la care ne-au raspuns o parte dintre criticii literari din Bucuresti, dar si din restul oraselor importante din tara.

A. Ce efecte au avut premiile literare acordate pentru anul 2003:
1. Au marit vanzarile unor carti si prestigiul unor edituri;
2. Au impus cartile valoroase in ochii publicului si au crescut interesul fata de literatura;
3. Au confirmat (sporit) notorietatea unor autori, contribuind la mentinerea/modificarea canonului;
4. Au reprezentat echilibrat tabloul literar al momentului, nu doar valorile/ interesele unui grup sau altul, al unei arii geografice sau alta;
5. Au adus un sprijin material necesar autorilor premiati;
6. Altceva.

B. Cum apreciati componenta juriilor care au acordat premii? Credeti ca e bine ca juriile sa se schimbe sau sa pastreze formatia initiala?

C. Cum apreciati rolul sponsorului in acordarea premiilor din 2003? Au avut impact mai mic premiile care nu au acordat decat diplome, nu si bani?

D. Ce relatie a existat intre felul cum au fost comentate cartile de catre critica literara si premiile acordate?

E. Au existat carti nedreptatite in ultimii ani? Care credeti ca a fost motivul?

AL. CALINESCU
Prin rotatie
Lista premiilor literare este destul de heteroclita, ea privind premii acordate unor carti, unor scriitori (pentru intreaga lor activitate) si unor edituri. Mi se pare normal ca la un targ de carte sa fie distinse edituri ca Polirom sau Paralela 45: modul in care isi duc la indeplinire programul merita, intr-adevar, rasplatit. A devenit traditie si premierea unor scriitori, cel mai adesea cu prilejul implinirii unei varste rotunde (si respectabile). Semnele de intrebare apar, in definitiv, in legatura cu cartile. Voi incerca sa abordez doar chestiuni de principiu. Primul lucru pe care l-as semnala ar fi caracterul in buna masura previzibil al premiilor. Mai ales la Uniunea Scriitorilor si la asociatiile scriitorilor din tara, mare parte din premii se dau, prin rotatie, acelorasi persoane. Sunt si surprize placute, cum ar fi premierea romanului foarte bun al Dorei Pavel. Un caz aparte este premierea lui Andrei Plesu de catre ASPRO, cu acea scrisoare neobisnuita a lui Adrian Marino care a starnit reactii vehemente. In rest, nume cunoscute, si datorita faptului ca Uniunea, dar mai ales asociatiile, reprezinta lumi inchise, unde de fapt te invarti in cerc. Mai e de presupus, apoi, ca pe 2004 sau pe 2005, parte din membrii juriului de pe 2003 vor aparea in postura de premiati. Si - vorba lui Caragiale - viceversa. O surpriza placuta este prezenta Premiului national pentru proza acordat de Ziarul de Iasi. Premiul a fost gandit dupa normele premiilor occidentale: un juriu permanent, ce inregistreaza toate aparitiile din proza de fictiune si trece la selectii succesive, pana la cea finala, cand raman in competitie cinci titluri. E, mutatis mutandis, sistemul dupa care functioneaza Premiul Goncourt. Faptul ca membrii juriului n-au cum ajunge in ipostaza de concurenti mareste, dupa parerea mea, credibilitatea premiului. Dar poate ca problema cea mai grava, problema de fond, este lipsa de impact a premiilor literare. Ele nu au practic nici o consecinta asupra vanzarii si asupra destinului unei carti. Nu se folosesc banderole promotionale si nu se mizeaza pe capitalul simbolic al premiilor. Ramane doar recompensa financiara acordata autorului. Iata de ce premiile nu reusesc sa iasa din cercul, totusi ingust, al lumii literare.

GABRIEL DIMISIANU
Premiile nu modifica "canonul"
Nu cred sa fi crescut la noi vanzarea cartilor care au dobandit premii. Acest efect il au, intr-adevar, marile premii europene, Goncourt-ul, Nobel-ul, dar nu si premiile de la noi. Ele nu mai trec de mult drept un eveniment al vietii publice, cu tot efortul depus uneori pentru a atrage atentia asupra lor. Uniunea Scriitorilor, de pilda, in anii trecuti, a incercat sa faca din premiile ei un eveniment al anului cultural, cheltuind in acest scop sume substantiale, apeland la concursul televiziunii, al radioului, al unor teatre. Nu a izbutit mare lucru. Alte premii decat cele literare cuceresc azi interesul marelui public, insetat de divertisment. Premiul national de literatura l-a primit anul trecut marea poeta Ileana Malancioiu, dar pe cine intereseaza acest fapt? Tot pe literati, pe scriitori, mai exact spus. Marele public stie de premiul pe care l-a luat Teo, cea mai iubita vedeta de televiziune in anul ce trecu. Editurile noastre nu devin mai cunoscute, mai prestigioase prin faptul ca au tiparit carti premiate. Am observat, de altfel, la emisiunile TV de stiri, cand se anunta, rareori si in mare fuga, premii literare, ca numele editurilor care au publicat cartile premiate nici macar nu este amintit. Se constata insa alt fapt, acela ca editurile mari, apte sa-si asigure o buna publicitate, obtin si cele mai multe premii. Reusesc in mai mare masura decat editurile mici sau lipsite de publicitate sa-si impuna productia editoriala in atentia juriilor. Deci nu editurile castiga notorietate in urma dobandirii de premii, ci notorietatea deja avuta acorda o sansa in plus cartilor de a fi premiate. Nu as spune ca premiile modifica in mare masura statutul autorilor distinsi cu premii si prin aceasta "canonul". Trebuie sa tinem seama de contextul actual, de slabirea generala a interesului pentru literatura. Atent la institutia premiilor este publicul avizat, informat, acela care oricum citeste literatura, numai el urmareste premiile literare si nu sunt motive sa credem ca numarul persoanelor care se intereseaza de premiile literare ar fi crescut in ultimii ani. Necrescand numarul acestora, nici notorietatea dobandita prin premii nu va fi crescut. Acelasi lucru in ce priveste modificarea canonului, a ierarhiilor literare. Sa aduc un exemplu. A fost o surpriza acordarea Premiului de proza, pentru anul 2003, romanului Agatha murind de Dora Pavel, scriitoare clujeana nu prea cunoscuta. Juriul a preferat-o unor Stefan Agopian, Radu Cosasu, Norman Manea, ceea ce a intrigat, pe moment, fara a starni totusi o mare valva in jurul noii laureate. Ar fi fost de asteptat sa devina foarte cautata cartea Dorei Pavel, macar din curiozitate, spre a vedea daca pe drept a fost preferata altor scrieri apartinand unor scriitori mult mai cunoscuti. Faptul nu s-a intamplat si cu atat mai putin sa se fi schimbat ierarhiile, canonul. Poate ca geografic tabloul se echilibreaza, tinand seama de faptul ca se acorda premii semnificative si in tara: ale asociatiilor de scriitori, ale unor reviste (Ramuri, Ateneu, Convorbiri literare, Ziarul de Iasi) si altele acordate la Turnul Severin, la Deva, la Targu-Jiu, la Constanta, la Satu Mare etc., spre a nu mai vorbi de Premiul national de poezie, cel acordat la Botosani in fiecare 15 ianuarie. Prestigiul acestora s-a consolidat in masura in care cei care le acorda au izbutit sa depaseasca sfera jocului de interese locale. Echilibrarea geografica se infaptuieste si altfel. La juriile de la centru, la cele ale Uniunii Scriitorilor, de exemplu, participa si reprezentanti din tara, oameni cu putere de influenta, mai ales daca isi unesc fortele. Am observat, in juriile Uniunii, cat de bine colaboreaza exponentii Nordului literar, ca sa vorbesc astfel, ai Ardealului, ai Moldovei, ai Maramuresului, actionand eficient tocmai in sensul echilibrarii tabloului geografic. Un oarecare sprijin material l-au adus premiile celor care au beneficiat de ele, cu toate ca in majoritatea lor premiile literare de la noi sunt modeste, ca sa nu spun modice. Exceptii: premiile acordate de Fundatia Anonimul (Prometheus, Cartea Anului) si, in oarecare masura, Premiul national de literatura si Premiul Omnia, acordate de Uniunea Scriitorilor. In rest, premiile sunt modice, simbolice. Juriile de premiere se constituie fie prin desemnarea de catre cei care acorda premiile, fie prin alegere, precum la Uniunea Scriitorilor, unde Consiliul Uniunii alege in fiecare an, prin vot secret, juriul care va premia cartile din anul precedent. In amandoua situatiile cercurile de interese isi spun cuvantul, dar parca mai putin o pot face in cea de-a doua, fiind necesare operatiuni mai dificile de punere de acord a celor care voteaza juriul. Schimbarea in fiecare an a juriilor este si buna, si rea. Este buna in masura in care defectuoasa compunere a unui juriu poate fi corectata in anul urmator. Rea este schimbarea perpetua prin aceea ca juriile se deprofesionalizeaza. In ce priveste componenta, consider ca juriile alcatuite majoritar din critici asigura un procent mai mic de erori si compromisuri, cel putin in principiu. Criticii isi risca totusi autoritatea profesionala daca mizeaza pe false valori, daca nedreptatesc flagrant, admitand, desigur, ca pun mai mult pret pe pastrarea acestei autoritati decat pe satisfacerea cine stie caror interese de moment. In principiu, un juriu format in majoritate din critici prezinta garantii mai mari de obiectivitate. Rolul sponsorilor este unul esential. Fara aportul lor nici nu s-ar mai vorbi de premii. Cat priveste "impactul" premiilor reduse numai la diplome, acesta este de-a dreptul dezastruos. Arunca in aer, pur si simplu, prestigiul respectivelor premii. Am participat nu de mult, ca invitat, la decernarea Premiilor revistei "Cuvantul", atras, ca multa lume, de buna reputatie a revistei si, desigur, de prestigiul editorului-senior, Mircea Martin. Animatie in sala arhiplina de la Radio, buna dispozitie admirativa, aceasta pana ce s-a raspandit vestea ca premiile consista numai in acordarea unor diplome si a firitisirilor aferente. Deceptia a fost pe masura entuziasmului initial, adica mare. Decat numai diplome, am auzit zicandu-se, mai bine deloc. Teza maioresciana a nocivitatii formelor fara fond (fonduri!) isi gasea aici o nedorita actualizare. Despre o oarecare influenta a criticii in acordarea premiilor desigur ca se poate vorbi. Cartile mai intens comentate in decursul unui an ajung mai repede in atentia juriilor si uneori le influenteaza decizia. Nu poti sa nu iei in consideratie, facand parte dintr-un juriu, faptul ca o carte a starnit interesul criticii mai mult decat altele si sa cauti a vedea pentru ce. Bineinteles ca au existat si in ultimii ani carti nedreptatite, autori nedreptatiti, dintr-un motiv sau altul, sau fara nici un motiv, daca e sa nu socotim motiv simpla neglijenta sau incompetenta a unor jurii. Consider ca a nu premia o carte cum este Intoarcere in Bucurestiul interbelic de Ioana Parvulescu, atat de originala in felul cum imbina eruditia cu farmecul evocarii, a fost o eroare si o nedreptate. Acelasi lucru il cred despre nepremierea unei carti cum este Jurnal scris in partea a treia a zilei de Angela Marinescu, scriere unica prin fervoarea marturisirilor si a sinceritatii absolute. Sunt si carti de alta factura nedreptatite de jurii. Nu stiu sa fi luat vreun premiu Enciclopedia exilului literar romanesc de Florin Manolescu, desi poate a luat si nu sunt eu la curent. M-ar bucura sa fie astfel.

DAN C. MIHAILESCU
Numai publicul este infailibil
Poate unde am fost si sunt un alintat in materie de premii literare, n-am fost niciodata preocupat nici cat negru sub unghie de chestiune. De altminteri, neam temeinic pacalit in timp la capitolul supraoferte, romanii prefera siguranta senina a monotoniei: ce vine basca devine ca sminteste randuiala... si aduce paguba, pana la urma. Asa se face ca la noi premiile literare nu sporesc, de regula, nici prestigiul autorului, nici vanzarile. Publicul este infailibil, avem o bursa invizibila si-un telefon fara fir absolut admirabile. Abia daca, la ultimul Gaudeamus, banderola cu Nobelul va fi adaugat Pianistei lui Jelinek, de la Polirom, vreo zece procente la vanzare. Lumea deocheata stia oricum de carte & autoare. Forfota premierilor priveste la noi exclusiv lumea literara. (Lasa ca si in Franta a inceput sa inmugureasca indiferenta: vanzarile dupa un Femina, Goncourt sau Renaudot au scazut de pe la 300.000 spre 100.000 exemplare.) Acolo, deci, in mica noastra lume literara, acolo-s lucraturile, acolo-i isteria, acolo clocotesc ambitiile fenomenale, telefoniada intru fragezirea membrilor juriului cu flatariseli, amenintari, ispitiri si inveninari, acolo sunt barfa otravita, paranoia scenaritei, concurenta inter-regionala. Slava Domnului ca totul e previzibil: la Uniune se prefera, ca-n ceausism, "justa repartizare teritoriala", Asociatiile repara gaurile ramase de la Uniune si alina geografia megalomaniei locale, la ASPRO e clar ca nu se va premia in veac vreo Septuaginta, dupa cum la AER e greu de crezut ca va fi premiat vreun Sorin Matei s.a.m.d. In plus, cum la noi totul este personalizat in materie de institutii (dupa prea multa colectivizare), lumea nu discuta decat in termeni de "premiile lui Eugen Simion", "premiile lui Uricaru", ale lui Caramitru etc. Sigur, in privinta banilor, vesnic e loc pentru mai mult. Poate ca nici 50.000 sau 30.000 de dolari ai lui Paleologu, respectiv Nicolae Manolescu, n-ar fi sume de presupus toata ziua, dar nici simpla diploma de la Cuvantul nu-i o solutie onorabila pentru obrazul Casei! Banul e ban, onoarea-i onoare, astfel incat - cu exceptia locurilor unde sumele premiilor se inscriu la capitolul spalare de bani - este oarecum nefiresc, de exemplu, ca premiul unei reviste sa fie dublu fata de cel oferit de o asociatie municipala a scriitorilor. Da, cronicile literare, comentariile critice si, in genere, zgomotul mediatic, lobby-ul, conteaza indeajuns, chit ca nu decisiv. Cu juriile e bine oricum, numai sa fie alese pe baza de competenta, de prestigiu si credibilitate. Este bine si ca la Fundatia Anonimul, cu un presedinte ales pe cinci ani, este bine si ca la Uniune, cu alt presedinte in fiecare an, este bine si ca la Romania literara, unde juriul e una cu componenta redactiei. Anormale raman prejudecatile: ca o carte (un autor) nu poate lua (adica nu e recomandabil sa ia) sapte premii din sapte locuri; ca Iasiul nu "are de ce" sa premieze un clujean si viceversa; "nu-i mai dam si noi lui X, fiindca a luat deja premiul Y"; ca "hai sa-i dam un premiu si lui Z, ca-i batran si moare maine-poimaine"; ca "daca au luat bucurestenii poezia si Clujul proza, musai sa dam premiul de critica la Iasi", ori ca "aoleu, ce ne facem, n-avem nici un basarabean premiat..." si tot asa.

CORNEL UNGUREANU
Fara ecou
A. Nu stiu daca premiile anului 2003 au marit vanzarile si prestigiul unor edituri sau au echilibrat tabloul literar al momentului. Ma indoiesc ca au confirmat notorietatea unor autori. Cat priveste modificarea/mentinerea canonului... sa o luam ca o gluma. Dar cred ca, in unele cazuri, premiile au adus un sprijin material autorilor premiati. B. Juriile ar trebui sa-si pastreze formula initiala. E indecent sa se propuna in juriu oameni care n-au citit o carte dintre cele pe care trebuie sa le selecteze. Iar, de obicei, juriile sunt facute din oameni care s-au despartit de multa vreme de fenomenul literar/cultural actual. Mi se pare, de pilda, ciudat ca unul dintre criticii care citesc aproape tot de vreo trei decenii - Dan C. Mihailescu - sa nu fie in juriile anului 2003. Si va propun un experiment: intrebati-i pe membrii juriului care a acordat premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2003 daca au citit cartile carora le-au dat premiile. Sau daca mai tin minte cui au acordat premiile de debut, de critica sau de proza. C. Da, e o intrebare care ramane. Oare generosii nu isi spala parte din pacate prin buna relatie cu institutiile care dau premii literare? D. Iata alta intrebare care merita atentie! As fi inclinat sa raspund: nici una! De obicei, premiile nu mai au nici un ecou. Poate revistele din provincie... sa acorde atentie premiatilor. Asta daca nu observ ca una dintre cartile care a primit Premiul pentru critica (Premiul pentru critica al anului 2003 - unul din cele doua) a fost intampinata... cu urale de principala revista a Uniunii Scriitorilor. In cele zece randuri ale recenziei din Romania literara erau citate atatea intamplari culturale nastrusnice, incat am renuntat sa caut volumul cu pricina. Presupun ca a ramas, spre fericirea tuturor, intruvabil. E. Intrebati daca Premiul Nobel al fiecarui an a nedreptatit pe cineva si vi se va raspunde ca in fiecare an juriul Nobel, care are un exercitiu al premierii, ii nedreptateste flagrant pe multi autori foarte importanti. Luati topurile facute de revistele noastre la sfarsitul anului 2004 (sau chiar mai inainte) si veti observa ca multi trateaza totul in joaca. Fac haz si de selectati, si de procesul ierarhizarii. Traim intr-o societate a spectacolului in care arbitrul vrea sa fie in prim plan, sa devina el vedeta. Ce rost are sa-l intrebam pe Mache Popandau care sunt primii zece poeti romani? Sau primii scriitori romani din toate timpurile? Sigur ca Mache o sa raspunda in functie de cultura lui generala si de vointa sa de afirmare. Si o sa spuna prostii care vor isca ravna invataceilor: iata, vor fi uimiti acestia, schimbarea de canon il arunca in afara culturii romane pe Eminescu si-i aduce in fata pe Topirceanu, Mihalache Vasile si Ionita Bumbac! E momentul sa schimbam ierarhiile!

AL. CISTELECAN
Impactul depinde de mediatizare
Am impresia ca dvs. insirati cu un fel de voluptate cinica toate aceste efecte pe care obtinerea unui premiu literar le-ar putea produce si ar trebui sa le realizeze; si asta anume pentru ca stiti bine ca nu produce nici unul dintre ele (sau, oricum, intr-o masura atat de diafana incat nici nu se simte; nici macar, in majoritatea cazurilor, baneste). Asa ca ar fi fost poate mai bine daca ati fi intors ancheta, din capul locului, spre o alta problema: de ce premiile literare nu produc, in Romania, nici un efect? Dar, ma rog, si eleganta, si corectitudinea abordarii v-au impus aceasta ancheta preliminara cu concluziile stiute dinainte. Numai ca, printr-asta, abia v-ati luat obligatia de a trece la cealalta ancheta, care, intr-adevar, ar putea evidentia cauzele - triste sau hilare - ale acestei lipse de efect. Admitand, fireste, ca si lipsa de efect poate avea cauze. (Si incerc sa ma abtin de a va raspunde la aceasta ancheta inca nefacuta.) Fiecare premiu - presupun - are un statut in care se precizeaza si modalitatea de instaurare a juriului. In principiu, eu as acorda mai mare credit juriilor "fixe", pentru ca-si angajeaza responsabilitatea mai direct si-si pot pastra criteriile, inclusiv cele de gust. Cu conditia, fireste, sa nu porneasca de la principiul fundamental si inflexibil "ii premiem pe ai nostri"; sau sa porneasca, treaba lor, dar atunci sa anunte pe toata lumea ca e vorba de niste premii de casa. Dar nici juriile "schimbatoare" nu-s de lepadat; desi, in aceste cazuri, se ajunge inevitabil la un fel de "rotatie democratica" a (cam) acelorasi membri si la organizarea de lobby-uri. Nu vad un rau absolut in aceste lobby-uri, atata doar ca ele se fac, de regula, in cauza unor carti evident si eminent nepremiabile. Mai sunt, desigur, si juriile "populare", la care voteaza tot omul, cum sunt majoritatea celor acordate de ASPRO. E o idee admirabil de democrata, dar care nu produce decat stanjeneala (celor premiati), intrucat e limpede ca aceste optiuni se fac pe necitite. Cred ca, din punct de vedere "constitutional", toate aceste trei forme sunt valabile si ar trebui sa coexiste in continuare; problemele lor de functionare "corecta" pot fi reglate. Impactul (dar parca ziceam ca nu exista?! si, de fapt, asa si e: nu exista) premiilor depinde de mediatizarea lor; daca o simpla diploma e mai mediatizata decat un premiu consistent, ea va deveni mai importanta. Dar cum premiile literare se mediatizeaza foarte discret, macar cu niste bani sa se aleaga fericitul premiat. Sponsorul devine astfel mai vital decat juriul; poate tocmai de aceea sponsorii vin cu jumatatea listei de premiati facuta de-acasa. Dau un singur exemplu de carte strident nedreptatita (dar astfel de cazuri sunt deja nu doar multe, ci atat de multe, incat au devenit banale); e o carte de istorie literara: A doua traditie, de Gheorghe Perian. Presupun ca n-a fost premiata pentru ca n-a fost citita. Ceea ce ar fi o scuza destula. Chiar admisibila.

CARMEN MUSAT
Jurii fixe alcatuite din critici literari
A, E. E greu de spus ce efecte au premiile literare, cata vreme acestea nu sunt mediatizate suficient, nici de mass-media si nici de edituri. Eu cred ca este o mare diferenta intre impactul pe care il au, in Occident, premiile literare si ceea ce se intampla la noi, cel putin din punctul de vedere al vanzarilor. De pilda, am vazut foarte rar, in librariile noastre, banderole care sa avertizeze potentialii cumparatori ca se afla in fata unei carti romanesti distinse cu un premiu anume. Cat priveste mediatizarea, in afara revistelor culturale si, sporadic, a unor semnalari in paginile de cultura ale diverselor cotidiane sau in jurnalele de pe TVR Cultural (de regula in ziua decernarii premiilor), s-ar putea spune ca "e sublima, dar lipseste cu desavarsire". Pe de alta parte, chiar si in conditiile unei mediatizari intense, nu orice premiu poate impune un autor sau o carte: prestigiul, traditia, juriul, dar si lista premiantilor, in ansamblul sau, au darul de a induce receptorilor o atitudine anume fata de cartea premiata si un orizont de asteptare de natura sa contribuie la sporirea vanzarilor sau la notorietatea scriitorului. Cu toate acestea, canonul se modifica mai greu si nu e de ajuns un singur premiu pentru a putea vorbi de o schimbare semnificativa a ierarhiei valorice. Mi-e teama ca niciodata, nici un juriu, oricat de bine intentionat si de "obiectiv" si-ar impune sa fie, nu va putea produce o lista perfecta de premianti si ca vor exista mereu carti sau autori nedreptatiti, fie din motive de incompatibilitate intre membrii juriului si cartea sau autorul respectiv, fie, pur si simplu, din neatentie, din dezinteres sau datorita unor dezacorduri majore intre membrii juriului. Privite in ansamblu, in pofida unor stridente majore uneori, premiile conferite in 2003 de diverse institutii, asociatii sau publicatii culturale reflecta totusi un tablou literar destul de omogen si de echilibrat, semn ca, indiferent de apartenenta de grup sau de provenienta geografica, exista receptivitate la valorile autentice. Exista, desigur, si omisiuni regretabile, cum ar fi volumul lui Norman Manea, Intoarcerea huliganului, aparut la Polirom in 2003. Am fost surprinsa sa vad ca o carte atat de semnificativa, tradusa simultan in mai multe limbi si intampinata pretutindeni ca un eveniment editorial autentic, nu s-a regasit, in Romania, pe nici o lista de premii. B-C. De cele mai multe ori componenta juriilor este foarte eterogena si acesta este, de altfel, si motivul pentru care listele de premianti sunt, la randul lor, foarte inegale. Parerea mea este ca institutia premiilor literare ar avea de castigat daca ar exista jurii fixe pentru fiecare premiu in parte, alcatuite din critici literari a caror activitate culturala sa fie recunoscuta. Sigur ca, pentru autor, un premiu care, pe langa diploma, sa contina si o suma oarecare (uneori foarte mica, alteori substantiala, cum este cazul premiilor oferite de Fundatia Anonimul), poate avea o valoare mai mare. Dar nu cred ca pentru cititori acest aspect are o prea mare importanta. D. Un premiu literar confirma, de regula, valoarea unei carti sau a unui autor, valoare semnalata de criticii literari inainte ca o institutie sau alta sa acorde premii. Nu cred ca un critic profesionist va scrie "bine" despre o carte doar pentru ca aceasta a obtinut un premiu literar si va ignora alta, la fel de valoroasa, doar pentru ca a ratat premiul. Cu alte cuvinte, demersul critic precede, in mod normal, acordarea premiilor literare. Singura consecinta ar putea fi sporirea numarului de cronici.

DANIEL CRISTEA-ENACHE
Cu si fara coronita
Faptul ca am fost, de la debutul editorial, un rasfatat al premiilor literare imi da o anume liniste in judecarea distinctiilor acordate in 2003, ca si a institutiei premiului literar pe piata noastra culturala. Intrebarile dvs. sunt gandite si formulate tocmai dintr-o perspectiva - corecta - a acestei piete culturale, care este cu totul altceva decat o bursa de marfuri sau un obor de vite, cum unii poate mai cred. Nici imaginea artistului "romantic", "boem", autist, nici cea a manufacturierului capabil, pentru bani, sa publice orice mizerie nu mi se par relevante pentru conditia scriitorului modern, dator sa construiasca inspre sufletele si mintile cititorilor o punte de carti, de pagini tiparite. Din acest unghi privind lucrurile, premiile literare ar trebui sa reprezinte o forma de recunoastere, de omologare simbolica a rezistentei, durabilitatii acestei legaturi dintre un creator si toti consumatorii himerelor sale, inclusiv aceia mai pretentiosi care sunt criticii. Stau asa lucrurile si in spatiul literelor romanesti? Da si nu... Exista destule derapaje bine controlate de la regula de bun-simt a succesului de public si de critica. Apar pe listele premiantilor autori fara alt merit decat acela de a conduce cutare publicatie din provincie, dupa cum lipsesc scriitori reprezentativi, care au dat in intervalul respectiv carti absolut remarcabile. Pe cine credem ca pacalim premiind (la Uniunea Scriitorilor) o carte a grafomanului Cassian Maria Spiridon, in dauna unor volume de Al. George, Ileana Malancioiu, Mircea Cartarescu, Dan C. Mihailescu, Horia Garbea, Radu Pavel Gheo? Cum ii putem explica Ruxandrei Novac (poeta in toata puterea cuvantului, inca de la debut) motivele pentru care nu a fost premiata, in timp ce Denisa Mirena Piscu a obtinut laurii Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti? Si nu presedintii juriilor respective (doi critici eminenti, precum Eugen Negrici si Gabriel Dimisianu) poarta responsabilitatea acestor defectiuni, ci micile jocuri ale unor asa-zisi jurati, reciprocitatile avantajoase dezvoltate pe termen mediu si lung. Cat despre situatia de la ASPRO, in care presedintele juriului (Adrian Marino) i-a administrat o corectie publica tocmai celui care obtinuse Marele Premiu (Andrei Plesu), cred ca este un eveniment unic in analele institutiei premiului. Cel putin cu aceasta monstruozitate premiala, am intrat, inaintea altora, in Europa... As fi nedrept daca nu m-as referi si la versantul pozitiv, luminos al premiilor literare din 2003. Uniunea Scriitorilor a recompensat autori si traducatori de prima mana (D.R. Popescu, Gabriel Dimisianu, Ioan Es. Pop, Mariana Stefanescu), iar premiile acordate de catre Comitetul Director au reconfirmat, la randul lor, o axiologie autentica (Ileana Malancioiu, Augustin Buzura, Iordan Chimet, Lucian Raicu, Ion Pop). Intre cartile premiate de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti se numara titluri oricand si oricui recomandabile (semnate de Radu Cosasu, Mirel Brates, Mihail Galatanu), iar in panoplia ASPRO, trofee pe deplin meritate au primit Gelu Ionescu si Andrei Plesu, Ioan Es. Pop si Cristian Teodorescu, Matei Calinescu si Ciprian Siulea. Desi sentimentele mele fata de conducerea ASPRO sunt bine cunoscute, obiectivitatea ma obliga sa recunosc viabilitatea estetica a listei de premianti din 2003. In prima si ultima instanta, premiile acordate intr-un an reprezinta o foaie de calc aplicata pe desenul bogat, poate derutant, dar inteligibil, al productiilor si valorilor literare romanesti. Cand intre cele doua coli exista o suprapunere aproximativa, este spre meritul juriilor din anul respectiv. Cand insa cele doua desene, cel real si cel inchipuit, se bat cap in cap, ridicolul nu se mai imprastie, ci se coaguleaza la nivelul "personalitatilor" critice care l-au facut posibil.

PAUL CERNAT
Premii, combinatii, coterie
In mod evident, Premiile AER si Gaudeamus, acordate pe criterii editoriale, sunt cel mai greu atacabile (desi cu privire la cele din urma persista unele semne de intrebare - bunaoara, recompensarea Editurii Nemira). Premiile ASPRO - printre cele mai putin "parohiale" din istoria lor - au adus unele suprize, cum ar fi cele doua trofee acordate lui Andrei Plesu (unul dintre ele - in tandem cu Gelu Ionescu) alaturi de o carte "incomoda" cu tinta multipla precum volumul eseistic de debut al brasoveanului Ciprian Siulea. Tentativa de reconciliere sau expresie a diversitatii/diversificarii optiunilor cultural-ideologice din sanul Asociatiei? Cred ca si una, si alta. Poate ca, fara scrisoarea de semi-delimitare a lui Adrian Marino fata de volumul lui Andrei Plesu, "cearta intelectualilor" nu ar fi degenerat. Poate... Premiile nationale oferite de revista RomAnia literara ilustreaza optiunea lipsita de riscuri (comoda?) pentru valorile "sigure", deja "canonizate". Ele onoreaza nu numai carti, ci si imagini publice ale unor personalitati de blazon ale elitei noastre intelectuale si scriitoricesti. Aparitia premiilor iesene arata, inca o data, vointa de institutionalizare a unui Iasi literar "alternativ" ca pol de vizibilitate si pondere literara, atat in raport cu provincialismul mediocru, cat si in raport cu centralismul bucurestean. Acordarea, prin conventie, a unor premii de debut doar pentru autori ieseni e de apreciat, insa gratularea unui roman nici prea-prea, nici foarte-foarte precum Mortido al lui O. Nimigean cu un ditamai "premiul national de proza" (e drept, printr-o strategica asociere...) indica un partizanat fara suficienta acoperire. ÃŽn privinta premiilor ASB si USR, desi o evolutie timida poate fi constatata fata de precedentele editii (remarc, in treacat, recuperarea lui Iordan Chimet), optiunile lor sunt, cu putine exceptii, lipsite de anvergura, oarecum consolatoare (chiar merita Ceva care seamana cu literatura al lui Alex. Stefanescu un premiu pentru eseu?), tradand, intr-un prea transparent, "slabiciunile" unor jurizanti. Despre trofeele pentru debut in poezie nu ma pronunt acum, iar despre categorii precum "traduceri" sau "literatura minoritatilor" nu sunt in masura sa ma pronunt. Ramane in continuare deceptionanta "boala de sistem" a Uniunii, nevoia de a multumi toate grupurile de influenta si presiune din interiorul ei, adeseori cu sacrificarea criteriilor valorice in favoarea celor clientelare. Stridenta ramane premierea, la "critica si eseu", a unor carti de o mediocritate emfatica precum cele semnate de Cassian Maria Spiridon sau Lacramioara Berechet. Suspiciuni ridica si premierea piesei Anglia a lui D.R. Popescu sau recompensarea activitatii lui Constantin Lupeanu pentru "diplomatie culturala". O fi "normal" ca diferitele grupari sa-si premieze prietenii si apropiatii pentru a-i tine aproape si a asigura coeziunea "identitara" interna, numai ca prin asemenea gesturi premiile risca sa devina pur conventionale, iar credibilitatea - o vorba goala ("las ca stim noi cine cu cine..."). Raman deschise chestiuni precum "cine face selectia"/"dupa ce criterii" sau dificultatea consensului. Poate ca, pe viitor, gruparile adverse vor invata tot mai mult sa accepte si valoarea "adversarilor", iar evaluarea rece, obiectiva, va castiga teren in fata narcisismelor, a coteriilor si a combinatiilor menite sa oblojeasca orgolii marunte. Speranta moare ultima.

MARIUS CHIVU
Premiati, baieti, premiati!
Nici un secret. Toata lumea stie cum e cu premiile literare: e rau ca premiile se dau aiurea (din parti-pris ideologic, institutional, geografic, amical) si, prin urmare, ca intre premii si canon nu se creeaza o relatie serioasa de determinare reciproca, e rau ca premiile inca nu presupun si sume consistente de bani (prejudecata "romantica" cum ca scriitorul scrie pentru sufletul lui si/sau pentru gloria postuma) si ca nu influenteaza in nici un fel vAnzarile, intr-un cuvAnt, e rau ca premiile literare de la noi nu au nici pe sfert din prestigiul firesc. E de-ajuns sa faci un minim efort comparatistic pentru a vedea ca ceva nu e in regula. Nu e nevoie de comentarii sofisticate sau de cine stie ce teorii. Iata cum arata, comentate in oglinda, premiile pe 2003 acordate de Asociatia Scriitorilor Profesionisti, Uniunea Scriitorilor si Asociatia Scriitorilor din Bucuresti. Poezie: ASPRO si USR au premiat acelasi volum, in timp ce ASB a ales altele doua, nici una dintre aceste doua carti (de ce doua si nu trei sau patru?) nefiind printre nominalizarile ASPRO si USR. Proza: Cu exceptia romanului lui Agopian si a cartii lui Matei Calinescu, romanul premiat de USR sau macar una dintre nominalizari nu se regaseste si printre nominalizarile celorlalte doua asociatii, asa cum romanul lui Mirel Brates premiat de ASB nu a fost nici el macar nominalizat de celelalte doua jurii. Critica si istorie literara, eseu: Cartile premiate de USR nu sunt, iarasi, nici macar nominalizate de celelalte doua asociatii, volumul premiat de ASB nu e pe lista ASPRO, in timp ce USR a preferat cartii lui Plesu pasabilul op publicistic al lui Cassian Maria Spiridon. Debut: Premiantul ASPRO nu se afla nici macar pe listele nominalizarilor celorlalte doua premii, asa cum nici macar una dintre cele doua carti premiate de USR nu au intrat in atentia ASPRO si ASB. Mai mult, USR si ASB au premiat fiecare cAte doua carti de poezie, dar nici macar un singur titlu comun. Sigur, e firesc ca optiunile finale ale celor trei jurii sa difere intr-o oarecare masura. Am insa dubii atunci cAnd cartile premiate de unii nici macar nu intra in atentia celorlalti. Explicatiile ar fi doua. Fie se scriu atAtea carti bune incAt premiile nu le fac fata si atunci se premiaza prin compensatie, fie diversitatea si pluralismul nostru cultural sunt atAt de mari, incAt ne permitem deja sa premiem alternativ, zonal etc. si atunci juriile au optiuni total diferite din ratiuni non-valorice. Daca insa juriile au fiecare alte criterii, atunci acestea ar trebui dinainte clar formulate pentru a nu ne mai da ocazia sa fim enervant de circumspecti. Carti valoroase ramase nepremiate? Exista intotdeauna si istoria literara (inclusiv cea universala) abunda in exemple dintre cele mai rasunatoare. Cu toate acestea, nu pot pricepe, oricAt as incerca, cum doua carti absolut extraordinare au "reusit" performanta de a nu atrage atentia decisiv nici unui juriu: Orbitor - Corpul (volumul secund al celei mai interesante trilogii romanesti din intreaga noastra literatura) si Enciclopedia zmeilor. Faptul ca amAndoua sunt scrise de Mircea Cartarescu explica insa cAte ceva. In acel an, USR s-a umplut de ridicol premiind la sectiunea Literatura pentru copii, unde fusese nominalizata Enciclopedia..., o carte pe care va provoc pe dvs. sa v-o amintiti.

Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu si Ioana Anghelescu

NICOLAE SCARLAT
ArCuB in anul 2005

Care este locul ArCub-ului in peisajul cultural bucurestean?
Sa spunem un fel de jolly-jocker, pentru ca institutia noastra sustine, participa, initiaza proiecte in mai multe directii. Sprijinim si dansul contemporan, si teatrul, am avut o contributie si in ceea ce priveste editarea de carte, organizam festivaluri, organizam evenimente de strada sau concerte in aer liber, expozitii, arta plastica s.a., adica suntem prezenti in toate directiile, pentru a diversifica oferta culturala la nivelul orasului. Si suntem implicati si in proiecte internationale. Anul acesta suntem implicati intr-un proiect care se numeste Terrains fertiles cu o organizatie din Franta si alta din Austria. Este un proiect finantat in mare parte de programul Cultura 2000 prin care 3 coregrafi sau artisti implicati in coregrafie din fiecare dintre cele trei tari participa la niste workshopuri care vor avea loc la Paris, Bucuresti si Viena, urmAnd a se finaliza si cu niste spectacole in fiecare locatie. E un proiect destul de important si se deruleaza pe parcursul a 7 luni din acest an, in cele trei capitale.
ArCub a fost infiintat in 96. Au fost proiecte care au devenit traditie?
Da, fara indoiala, sunt cAteva lucruri care se repeta anual. E Festivalul de Jazz, pe care-l tinem an de an deja de atAta vreme, si de asemenea suntem implicati intr-o sumedenie de alte actiuni care au loc anual, ma gAndesc la SaptamAna Internationala a Muzicii Noi, realizata impreuna cu Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor. Mai e TArgul de Carte Bookarest, la care participam in mod obisnuit, prin finantare, dar si prin expunere de carti, caci avem si activitate de editare. Suntem de asemenea asociati permanent cu Gala UNITER, cu Concursul Pro piano, pAna anul trecut cu Jeunesses musicales, care, incepAnd din acest an, cred ca nu va mai beneficia de sprijinul nostru, pentru ca nu a functionat cum trebuie in ultimele editii si in ceea ce ma priveste nu mai sunt de acord cu sprijinirea acestui asa-zis "mega-eveniment". De asemenea, sprijinim Fundatia "Camil Petrescu", care tipareste revista Teatrul azi si monografiile supliment despre mari personalitati ale teatrului romAnesc. Festivalul Dakino este de asemenea un eveniment la care am participat an de an. O vreme, datorita unei hotarAri a Consiliului general care stipula reluarea Lunii Bucurestilor, am organizat si finantat aceasta manifestare in formula in care debutase in anii 30. In anul 2000 ne-am intrerupt, nu s-a mai dorit acest lucru la nivelul Consiliului. Poate se va relua, nu stiu sa spun. La urma urmei, intr-o oarecare masura suntem dependenti de optiunile politice culturale la un moment dat, pentru ca suntem finantati de Consiliul general si, fara indoiala, nu putem spune ca suntem totalmente independenti in ceea ce intreprindem, pentru ca exista si aceasta problema. Din pacate, nu e foarte bine pusa la punct in capitala noastra. De obicei, in fiecare capitala europeana, de cultura se ocupa unul dintre viceprimari, aceasta fiind preocuparea sa de baza.
In ceea ce priveste finantarea, exista o majorare graduala in fiecare an sau la fiecare 4 ani, cAnd se schimba puterea?
Da, finantarea a crescut gradual. Poate ca am si confirmat ca suntem in stare sa producem ceva pentru banii care au trecut pe la noi si a ajuns sa fie substantiala. Anul acesta este ceva mai mica decAt anul precedent, dar speram ca lucrurile sa revina la "normal". Cert e ca, intr-un moment in care se schimba sistemul de fiscalitate, exista unele temeri ca la inceput colectarea va merge greu. La urma urmei, si municipalitatea isi realizeaza fondurile nu doar pe seama taxelor, dar si a impozitelor. Daca scad incasarile, oricAte planuri ne-am face si oricAt de generoase ar fi bugetele aprobate, daca nu sunt bani, nu sunt bani. Dar speram sa ne descurcam si in anul acesta. In general, in ultimii 4 ani, chiar asa, cu un Consiliu care se razboia mereu cu primarul general, in institutiile de cultura ale municipalitatii s-au investit, din initiativa primarului general, sume importante. Ma gAndesc si la faptul ca multe sali de teatru au fost renovate, nu e putin lucru, dar e vorba si de faptul ca, asa cum se poate vedea si pe site-ul primariei, subventiile pentru cultura chiar si in acest an se apropie de 500 de miliarde, care sunt bani, nu gluma.
Ati fost directorul ArCub-ului inca de la infiintare. Putem spune ca ArCub-ul este o institutie de succes si datorita experientei dvs.?
Sigur ca in clipa in care se infiinta aceasta institutie si inca inainte de a fi fost desemnat conducatorul ei, prin concurs, fireste, s.a., am participat la desenul, la proiectarea acestei institutii. Nu am venit la ceva de-a gata, ci am incercat sa pregatesc acest lucru impreuna cu Stefan Damian, care era atunci directorul Directiei pentru cultura din primarie. Pe urma am devenit conducatorul institutiei si fara indoiala ca o experienta de viata in teatru si o experienta ca manager timp de cAtiva ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt m-a ajutat. Era necesara o asemenea institutie care sa aiba personalitate juridica si posibilitatea de a opera eficient cu banii publici, pentru proiecte punctuale. Fapt este ca ne-am descurcat destul de bine, exemplul nostru a stimulat alte municipalitati sau autoritati locale in crearea de structuri similare. Daca nu am fi fost eficienti si nu am fi dovedit capacitate logistica mai ales... Pentru ca una e sa ai o activitate rutiniera si alta e sa lucrezi permanent pe proiecte - iar in 1996 acesta era un lucru relativ nou. Ne-am descurcat, ne descurcam si sper ca ne vom descurca in continuare, indiferent daca voi mai fi eu sau nu, ArCub-ul e o institutie care e pe picioarele ei de mult.
Pe ce criterii stabiliti implicarea in anumite proiecte?
La modul ideal, aceasta institutie trebuie sa aiba un comitet de coordonare format din personalitati culturale ale orasului, numite de primarul general pe durata mandatului sau. Deci, ordonatorul principal de credite - in termeni administrativi - delega atributiile sale unor oameni de specialitate. La inceput asa am si functionat. Din pacate, in ultimii 4 ani, din motive care imi scapa, nu am avut comitet de coordonare si proiectele le alegeam, le propuneam si mi se aprobau sau nu de catre seful direct, care este directorul Directiei cultura din primarie. Uneori, anumite proiecte au fost realizate cu aprobarea directa a primarului general, alteori, proiecte mai putin semnificative din punct de vedere al efortului financiar au ramas oarecum la latitudinea noastra. Ne-am descurcat si in aceasta situatie, dar fara indoiala ca bine e ca raspunderea pentru oportunitatea unui proiect sau altul sa fie asumata de un grup de oameni de specialitate si care acopera toate zonele de cultura posibile. Eu, la origine, sunt regizor de teatru, iar asta inseamna ca nu ma pricep la absolut toate: nu ma pricep la film, nu ma pricep la arhitectura, la arte plastice. Am niste cunostinte generale, dar nu pot fi expert in toate cele. In sfArsit, sigur ca experienta isi spune cuvAntul, dar altceva e cAnd un proiect este propus institutiei si aprobarea sau dezaprobarea acelui proiect are girul unor personalitati din care cel putin una este direct implicata in domeniul cu pricina.
Ati putea sa ne spuneti care sunt cele mai importante proiecte ale anului 2005?
Vom fi implicati probabil in Gala UNITER, dar trebuie sa existe si bani pentru ca altfel e destul de greu. Sigur ca proiectele internationale au o anume prioritate, pentru ca sunt angajamente internationale. Tot anul asta trebuie sa primim in rezidenta un tAnar fotograf, in urma unui concurs international care are loc. Noi suntem membri intr-un proiect international care se numeste Pepinierele europene pentru tinerii artisti. Inca din 96 am participat in acest proiect. Un tAnar fotograf va veni in Bucuresti, va ramAne o luna-doua, va fotografia si va realiza o expozitie: cum e vazut Bucurestiul cu ochii unui tAnar venit din alta parte. E un sistem de reciprocitate, evident. Si din tara noastra pot aplica la Pepiniere o sumedenie de artisti, si au si participat adesea. Afara de asta, sigur ca e Festivalul de Jazz care trebuie sa se intAmple, sigur ca de 1 Iunie Cismigiul copiilor trebuie sa se intAmple, sigur ca de Craciun si de Revelion avem o serie de activitati care atrag mii si mii de bucuresteni, si copii, si maturi, si adolescenti. Sigur ca stagiunea estivala din parcurile bucurestene, si in primul rAnd din Cismigiu, va trebui s-o sprijinim in continuare: a devenit traditie ca in fiecare sAmbata si duminica in chioscul din Gradina Cismigiu sa fie muzica si lumea se aduna si s-a obisnuit, ii place si ne face placere ca este asa. Avem, de asemenea, aproape de tipar un Ghid adnotat de arhitectura a Bucurestiului, realizat impreuna cu editura Uniunii Arhitectilor, care va aparea si va interesa probabil pe foarte multa lume. Astea sunt lucruri pe care trebuie sa le facem. Speram ca o sa avem in continuare spectacole de teatru la care suntem coproducatori, multe fiind jucate la Teatrul Act, dar nu numai. Si, in sfArsit, sper sa reluam cu succes si eficienta colaborarea cu revista 22.

Interviu realizat de Gabriela Zafiu