Pe aceeași temă
CONSTANTIN ABALUTA
Farmecul discret al Bucurestiului
Sunt un bucurestean fara drept de apel, condamnat sa rataceasca fara tinta pe strazile acestui oras ce ascunde, tainuieste atatea perspective nebanuite care, odata dezvaluite, nu te mai lasa pana cand nu-ti faci din ele privelisti de capatai. Stradute scurte si intortochiate unde umbrele caselor si-ale pomilor se-ncaleca generand o stranie forma intunecata careia, oricat te-ai stradui, nu-i afli provenienta, caci soarele, avansand pe bolta ii schimba mereu conturul perimetral si-i modifica rapid golurile interioare. Iar strazile lungi si drepte iti inculca linistea lor si-ti intorc in obraji zgomotul propriilor pasi pana cand intalnesti primul parc in care te scufunzi cu voluptatea inotatorului. Parcurile Bucurestiului sunt marginite adesea de curtile gospodarilor si asta le mareste puterea iradianta a linistii lor. Pomii de prin curti si arborii din parcuri cuprind acelasi cer in acolada lor si cel care adasta pe-o banca observa asta si-o satisfactie il incearca de parca in clipa aia, sub ochii lui, dintr-un acelasi impuls, s-ar fi nascut norii si frunzele. Prin asemenea cartiere periferice strazile au nume ciudate, nume poetice, care trimit la origini: Putul lui Craciun, Cutitul de argint, Crangul cu artari, Campul cu flori, Putul cu plopi, Cheile Turzii, Drumul Gazarului, Drumul furnicilor, Paunasul Codrilor. Imi imaginez ca-n vremile de demult, atunci cand putini stiau sa scrie si sa citeasca, aceste nume nu erau decat niste porecle ale locurilor, transmise oral, din gura in gura, modificate si slefuite ca niste piese folclorice. Abia atunci cand s-au construit primele case, acestor mahalale le-au revenit placute cu litere ce fixau in mod straniu, si oarecum caraghios, o realitate a rostirii fluide, gales-familiare. Cu un asemenea trecut vibrant (natura exuberanta mantuita-n limbaj), nu-i de mirare ca oamenii intalniti pe-aceste strazi au umilinta zidurilor darapanate si adesea te saluta fara sa te cunoasca, asa cum fac taranii. Eu unul ma simt bine pe aceste strazi, salutul cald al acestor gospodari ma invioreaza, imi fisureaza crusta de indiferenta pe care ne-a adaugat-o metropola cu vitrine orbitoare. Asta-i: prin aceste locuri lipsesc vitrinele, lipseste aroganta. In afara de birturi obscure si gherete alimentare, nimic nu tulbura pacea gospodariilor cu un tipÃc bifrons, modern/patriarhal: curti cu cismele (apa curenta apartine casei, iar cea din cismea gradinitei cu flori), magazii si garaje, franghii de rufe si prajini de lemn, scari pentru urcat in pod si pe casa, antena parabolica fixata de-un cos, cotet pentru caine si tarcuri din plasa de sarma pentru gaini.
Sunt un bucurestean si pentru ca imi plac marile parcuri (Cismigiu, Parcul Carol, Parcul circului), orase ale vegetatiei, ale apei si malurilor ei proteguitoare. V-ati gandit vreodata la inconstienta apei, care aproape ca nu baga de seama efortul malurilor care-i aduc prinos in fiecare clipa? In parcuri acest lucru se vede mai bine decat oriunde, deoarece aici malurile devin alei in lungul carora pasii oamenilor se raspandesc in voie, asemeni altor valuri intamplatoare. Varietatea peisagistica iti acorda o libertate de neconceput pe strazile orasului. Parcul si menirea lui subtila: un loc unde oamenii sa-si permita sa aiba inconstienta apei.
Statuile: o alta geniala inventie urbanistica. Fara statui, casele si copacii n-ar avea de unde invata echilibrul uman. Vorbesc de statuile figurative, caci cele abstracte sunt o inventie a golului natural (de la care doar apa poate invata ceva). La-ncrucisari de strazi statuile ecvestre aduc cu ele speranta norilor si-a ierbii. In copilarie, in Parcul Carol, in fata grotei ce adapostea o statuie a lui Paciurea (oare?) erau doi ursi de bronz pe care tata ma urca si momentele petrecute acolo mi-au ramas in memorie ca binecuvantate. Astazi vacile europene, pictate de artisti, plantate in tot felul de locuri din Capitala, mi se par un pandant fericit al acelor ursi: ele asigura o detasare, o serenitate, adauga putin humor incordatei noastre relatii cu ambientul de multe ori agresiv. Sa circuli printre oameni si animale impietrite iti inculca o dulce departare, te rapeste o clipa din vartejul poluant al metropolei. Eu unul am clipe cand ating copilaria: intarzii de multe ori langa statuia lui Meštrovic de langa Muzeul Literaturii, acel Bratianu ganditor impietrit intr-o marmora de-un gri cu reflexe albastrui, si-n micile valuri ale hainelor lui imi pare ca regasesc vremi de altadata, vremi in care nu eram, dar vremi in care voi fi in curand caci vesnica reintoarcere este legea valurilor, chiar si acelea din Putul lui Craciun.
Bucuresteanul de mine! Cat de mult poti iubi un oras ca sa nu-ti pese de ceea ce zice lumea atunci cand te plimbi zilnic fara nici o tinta pe aceleasi si aceleasi cateva strazi ce ascund, tainuiesc mereu tot alte perspective nebanuite care, odata dezvaluite, nu te mai lasa pana cand nu-ti faci din ele privelisti de capatai.
IOANA IERONIM
Fiica Reginei Maria, Mignon, regina Serbiei
O surpriza a acestei bogate toamne teatrale la Bucuresti - spectacolul Revenirea Reginei Maria Karadjordjevic, monodrama dedicata Reginei Maria a Serbiei, nimeni alta decat Mignon, fiica Reginei Maria a Romaniei si a Regelui Ferdinand. Autoarea monodramei, Dragana Boškovic, critic de teatru si profesor la Universitatea din Belgrad, a scris piesa pentru actrita Ljiljana Stjepanovic. In interpretarea distinsei actrite si in regia lui Aleksandar Georgevic, piesa de succes a Draganei Boškovic a depasit 500 de spectacole. La sfarsit de noiembrie, spectacolul a venit si la Bucuresti si s-a jucat la Sala Atelier a Teatrului National, dupa ce acum o vreme el a fost reprezentat la Timisoara, in prezenta Printului Tomislav Karadjordjevic, fiul reginei.
Fara ostentatie si cu atat mai impresionant, monodrama ne vorbeste, prin vocea reginei la batranete, exilata la Londra, despre destinul ei accidentat, destin tinand de regalitatea din Balcani in secolul XX. Raspundere, glorie si sacrificiu, mici si mari bucurii si dureri omenesti, rasturnari grave de situatie. Dragana Boškovic a facut un efort considerabil de documentare, a descoperit marturii rare si memoria acelor timpuri vie inca printre oameni. Ea insasi, cum spune, a avut o motivare personala sa se ocupe de acest subiect, fiindca mausoleul regal Karadjordjevic se afla in localitatea ei natala, la Oplenac. Amintirile legate de nefericita regina, spune autoarea, sunt pline de respect si afectiune. Regina se implica in opere de binefacere, era modesta, era prezenta printre oameni de toate felurile. Recunoastem in asta educatia primita de acasa - Mignon participase, de exemplu, la initiativa mamei sale ca sora de caritate in primul razboi mondial. Tanara printesa, al carei chip blond si frumos apare, alaturi de frati, de surori si de parinti in atatea fotografii de la Pelisor, Cotroceni sau Balcic, a devenit sotia regelui Serbiei, Aleksandar Karadjordjevic, in 1922. Sunt pline de pitoresc referintele la acest moment, vizita regelui Serbiei in Romania, drumul tinerei mirese pe Dunare, din Romania la Belgrad, splendoarea nuntii... Au avut trei fii, o familie plina de tandrete, regele, cu toate raspunderile lui, a fost foarte apropiat de ei: fotografiile de familie o arata. In 1934, regele a fost asasinat la Marsilia. Un soc national, kilometri de oameni ingenunchiati, in doliu. Socul incidentului (filmat pe viu...) a facut-o pe scriitoarea si jurnalista Rebecca West sa studieze situatia pe teren, iar din aceasta a rezultat un cunoscut volum de calatorie si analiza a zonei, Black Lamb and Grey Falcon (1941). Saga europeana dura care a urmat a pus o surdina asupra acelui episod nelinistitor si abia acum se observa un reviriment al interesului de a studia cele ce s-au intamplat atunci.
Monodrama Draganei Boškovic, care se refera la un spatiu vast (teritoriul iugoslav, Romania, alte tari) si puncteaza o lunga durata, se petrece intr-un punct fix, o masa si un scaun, intr-o noapte, acasa la regina exilata, careia i se apropia sfarsitul. Dupa ce facuse demersuri repetate de a obtine viza de intrare in tara, ca simplu cetatean, ea asteapta, febril, telefonul autoritatilor din Iugoslavia, sperand ca i se va permite sa se intoarca macar in ultima clipa a vietii. Foarte inspirata alegerea unui asemenea moment, in care toate evocarile si micile discutii la telefon (o suna, de exemplu, fiul ei) au o perfecta naturalete (batranetea, singuratatea, speranta revenirii acasa...). Este foarte expresiv insusi faptul ca telefonul oficial de la Belgrad trebuia sa vina noaptea. Dar, cu toata forma relativ mai destinsa a regimului titoist, reginei i se refuza dreptul omenesc de a reveni in tara si a fi inmormantata alaturi de sotul ei. Maria Karadjordjevic moare la Londra, in 1961. Monodrama contine clipa acelui telefon de refuz definitiv, cazand asemenea unui cutit de ghilotina. Fiindca o regina, fosta regina, vaduva de mult, la marginea vietii acum, nu va fi tratata ca om, in limitele conditiei omenesti prin care toti suntem egali in fata mortii, ci simbol intr-o schema maniheista, insolubila, absoluta: uzurpator si uzurpat.
Cu mijloace minimale, cu simplitate si distinctie, Ljiljana Stjepanovic pune in acest rol tensiune si tandrete, stoicism si rezistenta, iubire si speranta. Intr-o epoca in care exilul a fost si este inca soarta atator oameni, in care multi au murit izgoniti din tara, povestea destinului individual al acestei femei, mama si regina exilata, care a dorit cu ardoare sa se intoarca si a fost respinsa pana la capat, nu poate sa nu impresioneze.
Spectacolul a fost o initiativa a Ambasadei Serbiei, in colaborare cu Ministerul Culturii si Cultelor de la Bucuresti. Cu aceasta ocazie a fost lansat volumul recent publicat cuprinzand monodrama Draganei Boškovic, fotografii si o serie de documente. Revenirea Reginei Maria Karadjordjevic are o lunga cariera ca spectacol, insa volumul, dens de informatie, apare in 2008 pentru prima oara. Fotografiile au facut, in seara spectacolului, obiectul unei frumoase expozitii de imagini sepia, realizata prin contributia directa a Ambasadei Serbiei. Erau imagini inedite pentru cei mai multi dintre noi, sugestive si pline de atmosfera. O transa de istorie neasteptat de apropiata, cu toata departarea ei, care ne implica si pe care este timpul, in sfarsit, sa o recuperam.
PAUL CERNAT
Apocalipsa Epocii de Aur si "misterele" ei
Cea mai puternica proza despre ultimul deceniu de comunism n-au dat-o - ne dam seama acum - nici reprezentantii generatiei poststaliniste (majoritatea, uzati estetic si moral), nici - cu exceptia unor "disidenti" sau marginali - reprezentantii optzecismului (literatura lor e una soft, de sera, scrisa de filologi pentru filologi), nici reprezentantii asa-numitei "generatii 2000" (tributari minimalismului si autofictiunii), ci "nouazecistii" Radu Aldulescu, Daniel Banulescu, Petre Barbu, partial Dan Stanca. Veniti din medii extraliterare, acestia vadesc o forta vizionara si un suflu narativ nedebilitat de matrita textuarilor de laborator. Neorealismul lor "apocaliptic", "paranoic" si "thanatic", inclinat spre mizerabilism argotic si lumpen, dementa sociala si damnare mizofila, exprima pregnant mentalul unei tranzitii convulsive, marcate de trauma totalitara. Dar, inainte de orice, ilustreaza o "intoarcere a refulatului" social si a valorilor tari, sub masca grotescului si cinismului. Politicul (subteran si conspirationist), spiritualitatea (ilicita), sexualitatea (amoralista) intra intempestiv in scena pe valul argotismului de periferie si, odata cu ele, o intreaga lume subterana, colcaitoare si ocultata.
Proza celor mai buni dintre "nouazecisti" isi extrage sevele din universul psihotic si fara speranta al apocalipsei ceausismului cotidian. Intre ei, maestrul grotescului, al histrionismului diabolic si al paranoiei cinice ramane, fara doar si poate, Daniel Banulescu. Poetul impenitent din Te voi iubi pana la sfarsitul patului, Daniel al rugaciunii sau Balada lui Daniel Banulescu si-a demonstrat talentul de romancier "bulgakovian" in Te pup in fund, Conducator iubit! (1994) si Cei sapte regi ai orasului Bucuresti (1997), surprinzand - suplimentar - acum cativa ani cu o piesa de teatru halucinanta, universal "blasfemiatoare": Cine a castigat Razboiul Mondial al Religiilor?. Despre cea mai recenta isprava fictionala a sa - Cel mai bun roman al tuturor timpurilor - autorul a anuntat, in cadrul lansarii de la Uniunea Scriitorilor, ca nu incheie, cum s-a spus, preconizata Trilogie Danielissima: ciclul de romane din care face parte va fi mai vast. Adevarul e ca proliferarea tentaculara, de univers morbid in expansiune, pare a-i conveni cel mai bine. Poemele s-au adunat in doua tomuri antologice groase, sub titlul Republica Federala Daniel Banulescu, piesa bate catre o suta de pagini, iar romanele au fost acuzate - nu fara temei - ca au prea multe "burti" si sunt "descentrate"...
Megalomania jucata la rece constituie marca specifica a lui Daniel Banulescu. Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (titlul trimite la principalul sau referent: Biblia) incepe, inconfundabil, cu urmatorul paratext: "Aceasta carte imi este dedicata mie. Toata viata mi-am dorit sa scriu o asemenea carte. Pacat ca n-a iesit mai buna". Probabil, o exhibare a "sublimului ridicol", titanic si absolutist de care mentalitatea ceausista era impregnata... Oricum, cu acest roman de 560 de pagini gluma din Te pup in fund... si Cei sapte regi... se ingroasa rau de tot. Eroii principali sunt aceiasi din precedentele volume ale ciclului: IF-ul (alias Iarba Fiarelor), lumpenspargatorul invulnerabil si solitar, abia iesit din adolescenta, cititor de proza optzecista si frecventator al Cenaclului Universitas; Petre Itipache, seful Guvernului subteran al Romaniei (care-l dubleaza pe cel oficial, condus de Constantin Dascalescu); taximetristul demonic Taca Genel (ales acum ministru al Culturii in acelasi Guvern din umbra, cu sediul in subteranele Bucurestiului); vrajitoarea "mama Plosnita" si... altii asemenea. Naratiunea o ia, insa, complet razna: istoria politica se ciocneste cu fantasmagoria morbida, iar picarescul debuseaza, via romanul de medii sociale si religioase, intr-un roman de aventuri, cu urmariri ca intr-un film de actiune... Nu-i putin lucru, in conditiile in care romanul romanesc actual pare sa fi uitat - cu unele exceptii - arta actiunii dinamice si a suspense-ului. Suntem la inceputul lui 1989 si Iarba Fiarelor - exasperat de mizerie si saracie - isi pune-n gand sa-i ucida pe Ceausescu si pe acolitii lui. Paralel, Guvernul subteran, mana-n mana cu Securitatea, il urmareste. Planul IF-ului, urzit cu sprijinul unei intregi retele de sprijin, il duce pe atentatorul haituit prin cele mai diverse spatii: in complexul rezidential de la Snagov, in blocurile si carciumile mizere ale cartierelor bucurestene, in chitimiile vrajitoarelor tiganci, la Morga, la un schit de calugari in munte, prin pustietatile inaltimilor si prin satele de la poale, in labirinturile subterane ale Capitalei, intr-o familie de Martori ai lui Iehova... Inceput si desfasurat sub semnul demonismului politic - al lui "has Satan", cu o trasura purtandu-l pe Taca Genel pe Calea Victoriei, in drum spre Petre Itipache, premierul ocult deghizat in aprozarist -, Cel mai bun roman... transforma haituirea in cautare inconstienta a credintei prin arcanele unei lumi damnate. Viata la limita, viata traita permanent in proximitatea mortii, pe buza prapastiei si pe muchia unui sfarsit de epoca...
Mult mai uman decat caricatura burlesca din Christina Domestica... de Petru Cimpoesu (pentru a nu mai vorbi de caricatura naiva din Orbitor. Aripa dreapta), Nicolae Ceausescu accede, in fine, la statutul de personaj literar, prin numeroasele scene care-l au in prim-plan (vanatoarea de ursi, inspectiile din subteran, scenele de alcov cu Elena, descinsa la randul ei in bordeiul tigancilor cu care se-ntelege de minune). La fel - Adrian Paunescu, alias poetul Emilian Raulescu, intrat calugar la manastirea Toaca, dupa un chinuitor canon cu post, munci si rugaciuni. Desi "potentialul" narativ al celor doi nu e suficient exploatat, iar tusele conventionale nu lipsesc din portretul lor, Daniel Banulescu are inteligenta de a nu face din ei niste simple fantose.
Tot ce tine de geografia Bucurestilor (fie ea externa sau imaginar-subterana) este remarcabil in acest roman - traseele clandestine ale IF-ului, intre Centru, zonele industriale si labirinturile de stradute vechi, dosite, cu "istoria" si "sociologia" lor, lumea tiganilor si a vrajitoarelor, inregistrata cu un fin simt al scabrosului lingvistic si al psihologiilor viclene, lumea austera a familiei iehoviste Sohanu din zona Aparatorii Patriei - ii prilejuieste lui Daniel Banulescu pagini admirabile. Registrele sunt variate fara ostentatie. Un subcapitol transcrie, sec, "jurnalul" Ierbii Fiarelor, urmarit in munti, alte 15 pagini reproduc, cu toate trimiterile biblice, "Crezul" Martorilor lui Iehova (catre care trimite, vag, si finalul piesei din 2004). Nu lipsesc din panoplie descantecele, ritualurile de magie alba si neagra, descrierile rabdatoare ale ritului monahal... si ale altor ritualuri si rituri, de la cele politice pana la cele ale sutilor, spre exemplu. Sarjate, dar socant-expresive si convingatoare epic sunt episoadele distopice, unde imaginarul explodeaza pur si simplu: pedepsele scatologice ale victimelor din Infernul "atelierelor" subterane, sedintele Guvernului ocult, universul insuportabil, purulent, al descompunerilor argheziene din Morga (unde IF e adapostit vremelnic, mimand retardul mintal sever) frizeaza pe alocuri insuportabilul. Exista si alte "atractii" de acest fel: un medic isi vindeca pacientii cu ajutorul unor animale care le absorb bolile, murind in locul lor, celor urmariti Securitatea le schimba, spectaculos, viata cu agenti special antrenati s.a.m.d. Latura "politista" si cea de "mistere ale Bucurestilor" ii iese, de asemenea, foarte bine autorului, transformat pe alocuri in scenarist: preparativele tentativei (esuate) de asasinare a lui Ceausescu de pe lacul Snagov, invazia si infiltrarea manastirii Toaca de catre Securitate, pe urmele Ierbii Fiarelor, spionarea reciproca a celor doua tabere cu strategiile specifice de filaj, contrafilaj, camuflaj si atac sunt elemente de policier politic, deloc la indemana oricui. In sfarsit, nimeni nu-l concureaza pe Daniel Banulescu in epicizarea Bucurestiului subteran:
"Unde sunt galeriile secrete din zonele Panduri, Sarindar sau Vacaresti, care permiteau unor haiduci, precum Ionita Tunsu, Groza sau Amza Scortan, sa dispara inghititi de pamint dinaintea poterelor, pentru ca, la scurt timp, sa reapara in spatele lor, gaurind spinarile slujitorilor domnesti cu cativa glonti, care provocau unora scurgeri de sange, altora amuzament?
Daca au existat cu adevarat, sunt tot acolo.
Multi spun ca istorisirile despre taramul subpamantean sunt numai fabulatii seducatoare in care romanii sunt specialisti, altii jura ca sub crusta asfaltului din Bucuresti se desfasoara un paienjenis de galerii subterane unic in lume.
Exagereaza si unii, si ceilalti.
Iarba Fiarelor auzise intaia data de existenta neindoielnica a unui asemenea tunel in urma cu vreo doi ani, petrecand in Crama Hanului lui Manuc, cand Sucu Marcel ii povestise despre metoda foarte rara a unora dintre betivi de a fugi pentru a nu-si achita consumatia. Ei coborau in galeria ce incepea sub Hanul lui Manuc si ieseau, printr-unul dintre capetele opuse ale acestei galerii, prin pardoseala Bisericii Domnesti, speriind credincioasele si popa".
Stilul alb, de o precizie expresiva, exactitatea minutioasa a descrierilor, alternarea climaxurilor cu anticlimaxurile si a relatarii de reportaj cu ample, savuroase scene dialogate (unde dramaturgul isi spune cuvantul, lungind voluptuos si uneori excesiv conversatiile), ritmarea tensionata, nervoasa a alineatelor ("urechea" poetului nu se dezminte...) sau, in plan epic, dinamica urmaririlor si a scenelor tari (asasinarea prietenului Scorus de catre Securitate, asasinarea ministrului ocult de Interne, Aristotel Santa Ruxanescu, de catre IF, urmarirea de la schit si din munti a IF-ului si a acolitilor sai, ranirea oribila a unui aliat al sau de catre un urs, haituirea subterana a aceluiasi IF la intoarcerea in Bucuresti, strangerea latului prin inregistrarea lui cu microfoane in ascunzisul familiei Sohanu etc. etc.) fac din acest roman o lectura palpitanta. Povestea se opreste brusc in preajma Congresului XIV, fara transarea in vreun fel a situatiei, dar cu speranta refugierii atentatorului intr-un bordei secret, inexpugnabil din Muntii Retezat, inaintea atacului final.
Nu toate secventele cartii sunt la fel de convingatoare literar. Parte din scenele derulate in subteran aluneca intr-un senzationalism pueril gen Secretul lui Bachus. Anumite scene de la manastire (cu Taca si adjunctul sau Bruta urinand, deghizati, pe cadavrul calugarului Leca etc.) isi rateaza efectul prin exces de caricatural scabros in registru comic. Unele capitole sunt inutil labartate (si astfel diluate), iar cateva secvente stau sub semnul facilitatii, cam in genul interbelicului Damian Stanoiu. Totusi, oricat de brutale ar fi rupturile de nivel, romanul "se tine", pe canavaua unei conceptii si a unei viziuni numai aparent dezechilibrate. Mai mult decat atat: impresioneaza cum putine romane aparute in ultimul timp o fac, ridicand romanul senzational la puterea unui senzational roman despre apocalipsa Epocii Ceausescu. Un roman in care politicul, religiosul, grotescul macabru si distopia lumpena fuzioneaza la temperaturi inalte. Poetul Daniel Banulescu se dovedeste a fi, si aici, prozator pana-n unghii, cu un apetit fabulatoriu putin obisnuit, capabil sa-si "simta" toate personajele si sa le reconstituie lumea pana-n detalii infinitezimale. Cel mai bun roman al tuturor timpurilor indica un proiect narativ cum nu avem prea multe in proza romaneasca de dupa 1989.
BIANCA BURTA-CERNAT
Curiozitati...
Cand, la inceputul anului 1938, Panza de paianjen apare la Editura Librariei Universala Alcalay, cu o banderola (albastra) pe care se precizeaza ca romanul beneficiaza de recomandarea lui Liviu Rebreanu, a lui Camil Petrescu si a lui Mihail Sebastian, vocile malitioase ale lumii literare nu intarzie sa faca speculatii prea putin onorante, intre care cea mai benigna e aceea ca recomandarea cu pricina tine de o strategie "negustoreasca" a editorului. Totusi, nu e de crezut ca cei trei scriitori invocati au sustinut romanul Cellei Serghi doar de forma, in virtutea unei datorii prietenesti (manuscrisul a mai fost citit si de Camil Baltazar, care s-a aratat destul de rezervat). Cele cateva fraze notate de Camil Petrescu "la cald", imediat dupa lectura manuscrisului (de regasit in Note zilnice), infirma o atare ipoteza. De asemenea, oricate exageratiuni magulitoare pentru propriul orgoliu ar comite autoarea in confesiunile din Pe firul de paianjen al memoriei, (macar) ceva din ceea ce povesteste acolo despre intalnirea cu Rebreanu si observatiile acestuia asupra romanului in manuscris va fi fiind adevarat. Rebreanu citeste Panza de paianjen la rugamintea lui Mihail Sebastian. Reticent la inceput, sfarseste prin a se convinge ca autoarea cartii are vocatie de prozator; i-o spune fara inconjur Cellei Serghi, recomandandu-i insa, tot fara inconjur, sa abandoneze romanul intr-un sertar pentru o jumatate de an si sa revina apoi asupra-i pentru a-l rescrie. Sfatul nu e de natura s-o incurajeze pe autoare, care izbucneste in lacrimi: muncise cinci ani la roman, il transcrisese de zece ori, cel putin asa sustine, gasise cu greu pe cineva dispus sa i-l dactilografieze si acum recomandarea de a lua totul de la capat venea ca un verdict de condamnare a lui Sisif. Epuizata, dar si incapatanata si nerabdatoare, Cella Serghi isi ingaduie sa nu asculte un asemenea sfat; manuscrisul e deja pentru ea un obiect pretios ce nu mai are a suferi modificari suplimentare; mai mult, e obsedata de gandul ca s-ar putea intampla sa-l piarda, drept pentru care Camil o ajuta sa inchirieze un safé la Banca Blank, unde sa-si poata pastra cartea pana la gasirea unui editor.
Odata publicat romanul, autoarea isi contempla triumfatoare fotografia expusa, impreuna cu volumul, in vitrina Librariei Alcalay. Senzatia de triumf se va efasa insa curand, in absenta unui succes de critica si in pofida succesului de public (cu care, mai tarziu, scriitoarea se va obisnui sa se consoleze). Cele dintai cronici i se par de o duritate neasteptata. Da tonul Badea Marinescu, in Timpul, cu un articol de desfiintare intemeiat pe ideea de facilitate a romanului de tip autobiografic; verdictul e excesiv: "Panza de paianjen e un roman bun si senin, fara probleme, fara enigme si ascunzisuri. (...) Noi nu o socotim o carte de inceput, ci una de sfarsit. Calitativ vorbind, fireste, nu cronologic". C. Fântâneru compara cartea Cellei Serghi cu romanele Luciei Demetrius, pe aceasta din urma considerand-o "mai lucida si mai intelectuala": "Cella Serghi e mai elementara, d-sa ingramadeste in povestire un material strein de cerebralitate, dintr-o categorie mai sensibila si chiar naiva. Dar scrisul acesta n-are semnificatia prozei d-rei Demetrius, cu toate artificiile acesteia analitice. Contine zgura si impuritati". Chiar cu "zgura si impuritati" si chiar daca mai putin "intelectuala", Panza de paianjen e superioara totusi romanelor Luciei Demetrius si prin anvergura constructiei realiste, si prin structura vizibil mai complicata a naratiunii, si prin capacitatea de a decupa un univers fictional memorabil. Ambele autoare apeleaza la o formula autobiografista, dar la Cella Serghi naratiunea e mai inchegata si mai putin lirica decat la Lucia Demetrius. O comparatie intre cele doua autoare intreprinde si Perpessicius intr-un articol din ziarul România, unde grupeaza o cronica destul lunga la Marea fuga (roman aparut tot in 1938) si, disproportionat, una aproape expediata despre Panza de paianjen, preferinta criticului mergand, evident, catre cea dintai.
S-a scris in general putin, si la data primei aparitii, si dupa numeroasele reeditari postbelice, despre Panza de paianjen. Singurul articol aproape integral elogios vine din partea lui Mihail Sebastian, care, de altfel, o sprijinise pe Cella Serghi inca dinainte de aparitia cartii. Laudativa este si cronica lui Pompiliu Constantinescu, numai ca acesta, ca intotdeauna cand scrie despre o carte a unei autoare, accentueaza tendentios latura de analiza a unei experiente feminine: romanul in cauza e deci "un tipic roman feminin de iubire", scris cu talent, dar nimic mai mult. Sporadic, gasim mentiuni fugare la Panza de paianjen in articole-sinteza despre literatura feminina, la Dan Petrasincu, de pilda.
Cat despre G. Calinescu, acesta o ignora cu superbie pe Cella Serghi. Nu-i acorda Panzei de paianjen nici chiar "onoarea" unui articol demolator (pe care Luciei Demetrius nu i-o refuza totusi...), nu va scrie de altfel niciodata nici un rand despre aceasta autoare; in magnifica-i Istorie... Cella Serghi nu figureaza nici macar in enumerari. Explicatia pe care o da scriitoarea, peste ani, acestei bizare, ostentative ignorari tine de domeniul anecdotic; o citam sub beneficiu de inventar: ilustrul critic, care publica Enigma Otiliei tot in 1938 si tot la Alcalay, ar fi invidiat succesul de librarie al Panzei de paianjen - "Mai tarziu am aflat ca el avea obiceiul sa mearga la libraria Alcalay si sa urmareasca, zilnic, cate exemplare se vand din cartea lui (...) si cate din a mea, care, credea el, ii facea concurenta". Cu inocenta - poate jucata -, scriitoarea adauga si ca G. Calinescu "era un mare orgolios si n-a putut sa-mi ierte ca nu i-am trimis cartea cu dedicatie. Dar cum sa i-o trimit daca nici nu stiam ca exista?!".
E. Lovinescu va scrie abia un an mai tarziu despre aceasta carte, desi a citit-o imediat dupa aparitie, din moment ce la 21 martie 1938 noteaza in Agende: "Citesc pe Cella Serghi - exceptional". Parcimonioase, observatiile criticului sunt insa exacte, percutante, constituind cel mai bun comentariu cu care a fost intampinat romanul.
Pana la publicarea Panzei de paianjen, cenaclul Sburatorul ii apare Cellei Serghi ca un templu al initiatilor si impresia ca acest spatiu nu-i este accesibil e intarita de atitudinea prietenului Camil, care ii da de inteles ca drumurile lor de hoinari prin Bucuresti se despart in pragul casei lui E. Lovinescu; in fata imobilului de pe Strada Campineanu, Camil Petrescu simte nevoia, intr-o zi (probabil pe la inceputul anilor ’30, cand autorul Ultimei nopti... nu scrisese inca pamfletul ultragiant din Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii imperturbabile), sa sublinieze distanta fata de interlocutoarea sa profana intr-ale literaturii: "mi-a spus: «Eu stau aici, la ultimul etaj. La etajul II, sta Lovinescu. Dupa masa ma duc la cenaclu, la Sburatorul. Buna ziua». Si am ramas (...) in fata acestei case fara ca sa-mi dau seama cum s-ar putea intra acolo". Mai tarziu, cand Camil se convinge, probabil, ca amica sa are un oarecare talent literar, el nu o mai poate introduce insa la Sburatorul pentru ca intre timp, din motive bine cunoscute, a rupt relatiile cu Lovinescu. Ghinionul nu e totusi ireversibil: dupa lectura Panzei de paianjen, Lovinescu lasa un mesaj la Libraria Alcalay, invitand-o pe Cella Serghi la cenaclu - invitatie pe care si-o reinnoieste in ziua in care o intalneste din intamplare, chiar pe Strada Campineanu, insotita de Camil Petrescu. Autoarea va considera de acum inainte ca intrarea sa in cenaclul lovinescian inseamna cucerirea unei redute; ani de-a randul, urcand spre mansarda lui Camil, a trecut cu strangere de inima pe langa usa lui Lovinescu, dincolo de care ar fi tanjit sa paseasca. Si, pasind in fine in casa criticului, gandeste: "Va sti vreodata maestrul ce greu am urcat in viata, treapta cu treapta, ca sa ajung sa sun la usa lui?".
