Pe aceeași temă
DOINA PAPP
Festivalul UTE de la Bucuresti si Cluj - o editie mamut
Mult prea dezlanat din cauza extinderii sale pe parcursul a doua luni si jumatate la Bucuresti si Cluj, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, gazduit anul acesta de Teatrul "L.S. Bulandra" si Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, n-a produs nici prea multe valuri, nici cine stie ce evenimente. A curs ca o apa domoala (n-am spus statuta) in albia ei, concurat fiind si de alte festivaluri derulate in Capitala in acelasi timp, intre care Festivalul National de Teatru i-a fost chiar un rival. Mi-amintesc, de exemplu, de penibila intamplare cand, in fata Librariei Carturesti, doua grupuri sau grupari asteptau sa intre la lansarea simultana a unor carti, una in cadrul UTE, avandu-l ca protagonist pe Andrei Serban, alta in cadrul FNT, cu propriile-i colectii. Si au mai fost si alte asemenea caramboluri, precum programarea acelui fabulos Unchiul Vanea adus la Bucuresti de Alexandru Darie ca director al UTE, dar apartinand de drept FNT. Sau premiera cu Regele Lear a Teatrului Bulandra, suprapusa peste spectacole straine de interes din FNT la care unii dintre noi n-au ajuns decat dupa pauza.
Cred ca Festivalul se putea restrange profitabil pentru prestigiul sau la teatrele cu adevarat reprezentative, eliminand altele, care au incarcat inutil afisul, uneori si cu doua titluri. Prea multe companii de mana a doua in aceasta trecere in revista la a 17-a editie a Festivalului UTE, care candva programa doar montari de referinta ale unor artisti consacrati sau, in orice caz, reprezentative pentru realitatile teatrale de pe scena europeana.
Lista spectacolelor care au facut sa merite efortul organizarii la Bucuresti a acestui grandios festival, cel mai amplu din istoria UTE (multa non multum), a fost asadar scurta si incepe obligatoriu cu Viata si destin, dupa Vassili Grossman, in interpretarea actorilor de la Maly Teatr din Sankt Petersburg. Recenta productie a maestrului Lev Dodin inchide s-ar putea spune cercul unui drum exceptional al cautarii de sine, inceput acum mai bine de 20 de ani cu Frati si surori, dupa Feodor Abramov, unde alte destine si alte vieti evoca epopeea dramatica a poporului rus sub comunism, vazuta acolo prin prisma rusului neaos, de la tara. Desi in romanul lui Grossman e vorba de soarta intelectualului evreu, exista multe asemanari intre cele doua spectacole, acesta din urma fiind in plus beneficiarul unor experiente teatrale fundamentale pentru cunoscutul regizor, care a semnat intre timp spectacole ca Gaudeamus, Cevengur sau Claustrofobie. Le apropie acelasi suflu epic si aceeasi intensitate a trairii de esenta stanislavskiana care dau pana la urma marca teatrului rus. Dar ceea ce impresioneaza in mod deosebit in spectacolul Viata si destin este orchestrarea, polifonia ansamblului. Povestea vietii savantului proscris Shtrum pe care Stalin il provoaca la colaborationism e intretaiata de alte traiectorii umane semnificative, proiectate pe fundalul epocii si al unor evenimente istorice cruciale. (Actiunea se petrece in preajma bataliei de la Stalingrad.) Montarea lui Lev Dodin are meritul de a surprinde in simultaneitate mai multe actiuni si biografii. In scena, secventele sunt marcate prin cateva obiecte de recuzita care definesc simbolic locul si timpul psihologic al actiunii. Bufetul masiv al spatiului domestic, dusul din fundal unde se "racoresc" la ceasuri de cumpana personajele, patul de fier unde se iubesc, plasa unui teren de joc, la rigoare tinand loc de sarma ghimpata, coexista. In spatele ei marsaluiesc in drum spre front soldatii si aici are loc cel mai puternic moment al spectacolului, acela in care condamnatii isi dezbraca zeghea si pasesc cantand la moarte. Angajarea regizorului e in acest spectacol mai directa decat in altele. Insasi optiunea sa pentru faimosul roman e o dovada. Iar in transpunerea scenica experienta istorica a autorului e redata prin prisma unei poetici umaniste niciodata dezmintita, a artistului. "Teatrul este intotdeauna despre mine insumi, declara Lev Dodin... Daca jucam ceva despre care credem ca ii va interesa pe altii, dar care pe noi ne lasa indiferenti, riscam sa cream o piesa care nu va interesa pe nimeni, de aceea incercam sa producem lucruri care ne intereseaza in profunzime, pe care le simtim foarte personal." Iata unul dintre secretele succesului marelui regizor si al trupei de la Maly.
Tot pe ruseste a fost si celalalt spectacol de varf al Festivalului UTE, Boris Godunov, dupa Alexander Puskin, produs de Festivalul international "Masca de aur" de la Moscova, in asociere cu compania Cheek by Jowl de la Londra, in regia lui Declan Donnellan. Cunoscutul regizor englez a mai facut succese cu actorii rusi (sa ne amintim de A 12-a noapte). S-ar parea ca si de aceasta data combinatia dintre un regizor inteligent, modern in gandire si actorii rusi formati la o scoala mai putin tehnica decat a englezilor si mai mult realist psihologica, potrivit traditiei ruse, a dat roade dintre cele mai insemnate. Am vazut deci un spectacol bun, solid, in care misterul medieval al subiectului care l-a inspirat pe Puskin rezoneaza cu ideile moderne despre lupta pentru putere si mizeriile umane care hranesc acest sentiment. In miros de tamaie si batai de clopote, falsul tar e la fel de viclean ca acela en titre, urcat in tron tot ca uzurpator si, asa cum suna o replica din piesa: niciodata poporul nu-i va iubi pe tari. Textul lui Puskin e o buna premisa de a nuanta tema puterii, a mijloacelor de a o dobandi, a relatiei dintre aceasta si subordonati, de a vorbi despre sloganurile patriotarde ale celor ajunsi pe tron adesea in conditii dintre cele mai misterioase si neortodoxe. Mai aproape de timpurile pe care le traim, tezele acestea si destine precum cel al aventurierului care se da drept tar au sunat ademenitor. Iar spectacolul lui Donnellan, care a combinat mestesugit ritualuri traditionale rusesti cu mijloace moderne de a le comenta, gen televizorul sau costumele de camuflaj ale soldatilor, le-a redat convingator. Dincolo de asta, actori performanti, un tanar fermecator, Andrei Kuzisev, in rolul falsului tar, si o prezenta electrizanta, Irina Grineva in rolul Marinei, printesa poloneza, dar si unele dezamagiri, cum ar fi Alexander Fekistov in rolul lui Boris Godunov. Nici prea desele schimbari de identitate ale actorilor care joaca fiecare mai multe roluri n-a fost de prea bun augur, cu atat mai mult cu cat spectacolul se joaca in proximitatea spectatorilor. Altfel, spectacolul Boris Godunov a fost unul bun, normal. Doar nu traim numai din evenimente!
Acelasi lucru s-ar putea spune despre Ivanov, in regia Ameliei Niermeyer, de la Düsseldorfer Shauspielhaus.
Cu experienta unei alte montari vazuta la Bucuresti la FNT-ul de acum un an, cea a lui Tamas Ascher de la teatrul budapestan Katona Joszef, viziunea regizoarei germane ne-a surprins. Acolo deriziune, grotesc si bascalie, aici sobrietate, pedanterie si un ras scrasnit. Acolo pitoresc, desertaciune, aici nervozitate anxioasa, analiza rationala si drama acoperita de ridicol. Pana si moartea devine un fapt divers intr-o lume superficiala si indiferenta, de vreme ce regizoarea l-a facut pe Ivanov sa sada ceva vreme mort, neobservat, intr-un fotoliu, cu pistolul la tampla pe care tocmai si-a gaurit-o. Spectacolul nemtilor ne face sa ni-l apropiem pe cale rationala pe Ivanov, acest intelectual neinteles, casatorit cu o femeie prea familista pentru gusturile lui libertine, incapabil de sentimente adevarate. Jucat in costume de strada si decor minimalist, adica pe o scena goala pe care actorii aduc la nevoie fotolii, canapele, fac dintr-un lampadar microfon etc., cu o draperie pretioasa din brocart glisand pe stangi spre laterale, dar si fata-spate, avem toate spatiile de joc, atmosfera si mai ales relatiile dintre personajele piesei. Actorii stiu cine sunt si ce joaca, sunt extrem de precisi in relatie cu textul si totul merge ca la carte. Da, Ivanov e o piesa in care Cehov ne-a mai spus o data cat de urat traim atunci cand ne agitam in gol, suntem neautentici si nu avem curajul vorbelor si sentimentelor noastre. Iar nemtii de la Düsseldorf ne-au aratat asta fara prea multe fite. Asta nu inseamna ca spectacolul lor n-a avut metafizica. Ba, din contra. Dovada ca ne-a pus pe ganduri. Or, ce altceva asteptam de la teatru?
Un real eveniment a fost expozitia monografica Ezio Frigerio deschisa la Teatrul National din Bucuresti, de o tinuta impecabila, profesionista si spectaculoasa, unde am simtit mana lui Elie Malka, fostul director al UTE, care a asigurat fiecareia dintre editiile anterioare ale festivalului cate o asemenea retrospectiva. Cei 50 de ani de experienta ai celebrului scenograf lansat si cultivat de Giorgio Strehler sunt ilustrati sugestiv prin schite, fotografii, machete, costume ale unor spectacole emblematice realizate la Piccolo Teatro din Milano, Opera Garnier din Paris, in cinematografie. O munca de arheologie teatrala atat de necesara memoriei noastre din ce in ce mai scurte.
Fara a considera ca isi avea locul intr-un Festival al Uniunii Teatrelor Europene, mai semnalam ca o curiozitate spectacolul Minciuna, al italianului Pippo Delbono, demers militant bine intentionat, prin care se protesteaza justificat altminteri la adresa unor inechitati si abuzuri din societatea de azi (acest spectacol a fost inspirat de o greva a muncitorilor din Torino si dedicat mortilor de la Petrila). intr-un mod, insa, in care gestul sau poate sa devieze usor spre tinte mai joase, pentru ca artistul italian forteaza limitele, frizand patologia (actorii lui sunt oameni cu deficiente), intr-un stil prolix, de o violenta nu intotdeauna justificata. In spectacolul sau se tipa insuportabil, cu si fara microfoane, se abuzeaza de nuditate si de nonsens. Cum insa Pippo Delbono de curand a fost nominalizat la Prix Europa pentru teatru, nu avem decat a crede ca, daca vrei sa fii remarcat, trebuie sa scandalizezi. Asta i-a reusit.
La fel crede si colegul sau de la Teatrul Lliure din Barcelona, Alex Rigola, cel care sub titlul Casa europeana ne-a aratat o penibila mimodrama cu scene de sex si alte jenante intimitati live, un spectacol care avea ca punct de pornire nici mai mult, nici mai putin decat shakespeareanul Hamlet. Ce-i drept, regizorul ne-a prevenit ca vom asista la un experiment. Cadrul nu era insa cel potrivit, cu atat mai mult cu cat barcelonezii au incheiat festivalul. Altfel, actori de calitate si o scenografie memorabila, dificila si costisitoare.
Cu o strategie greoaie de protocol si promovare, Festivalul UTE de la Bucuresti nu a beneficiat de publicitatea adecvata pentru ca evenimentul sa fie mai vizibil si frecventat. Nu a mai aparut nici catalogul spectacolelor, publicatie traditionala, un document atat de necesar si cautat. Dar chiar si asa, acest festival teatral european gazduit de Romania a presupus un mare efort (vorbesc statisticile) de la care se spera un plus de imagine pentru viitorul romanilor in Europa. Mai ales in vremurile de criza economica, dar si spirituala pe care le traim.
P.S. Vom reveni pe larg la premierele romanesti din acest festival.
GABRIELA ADAMESTEANU
In umbra parintilor
Vrand sa se salveze dintr-o iubire care il macina ca un drog, personajul romanului Sarutari de cinema, avocatul Gilles Hector, un barbat de aproape 40 de ani, recurge la o disperata tentativa de terapie a unei pasiuni bolnave pe care incearca sa o domesticeasca. El scoate telefonul din priza, ca sa nu auda vocea iubitei care il cheama la intalnirile asteptate, de fapt, cu sufletul la gura. Claustrat in garsoniera ramasa de la tatal sau, mort de curand, Gilles Hector se cufunda in colectia de Opere complete ale lui Simenon; intriga romanelor politiste "il tine" o vreme si astfel isi intarzie momentul cand iar va ceda dorintei intense de a o intalni pe Mayliss, o femeie la fel de putin obisnuita ca si numele ei de fata - Mayliss de Mérandol. Mayliss este casatorita cu un prosper om de afaceri, Guy De Carlo, iar povestea de iubire este povestea unui adulter.
*
Cartea de aproape 200 de pagini, construita impecabil cu o economie de mijloace pe care romanul nostru nu o prea cunoaste, in care fiecare scena va trebui apoi recitita pentru a aprecia finetea constructiei epice, proiecteaza povestea de dragoste pe o alta, la fel de pasionanta - cea a cautarii tardive a parintilor. A mamei necunoscute, dar si a tatalui mort, a vietii lor ascunse ochilor, abia acum curiosi, ai fiului. Tema iubirii "imposibile/interzise", deci cu atat mai atragatoare, se dezvolta in paralel sau chiar se confunda cu tema cautarii identitatii proprii, prin cautarea identitatii parentale, infructuoasa totdeauna, pentru ca ramane, ca si lectura trecutului, ambigua.
Eric Fottorino, un excelent jurnalist si manager de presa care conduce ziarul Le Monde, l-a citit probabil si el pe Simenon, insa cu un ochi de profesionist. Romanul se citeste "dintr-o suflare", dar destinul personajelor si lumina intens-ambigua pe care autorul o proiecteaza asupra lor il vor urmari pe cititor mult timp dupa ce a inchis cartea.
*
Avocatul Gilles Hector nu si-a cunoscut decat tatal, pe Jean Hector, directorul operator al filmelor Noului Val, "un barosan al luminilor". Abia dupa ce ii risipeste cenusa pe podul Marie, fiul incepe cautarea necunoscutei sale mame, despre care tatal nu ii spusese nimic, niciodata, iar el, cu obisnuita centrare pe sine a copiilor, nu ii pusese niciodata vreo intrebare. In fapt, Gilles nu fusese interesat nici de o relatie apropiata cu tatal sau, artist pasionat de filmele alb-negru si vesnic inconjurat de femei tinere; un tata protector, care nu inregistrase pe pelicule chipul copilului sau, ferindu-l de fascinanta si devoratoarea lume a filmului. "Tatal meu si cu mine nu ne intelegeam. Eu nici nu faceam prea multe eforturi in acest sens." Acum dupa moartea lui, isi reaminteste frazele lui, il cauta in caietele de insemnari, in vechile studiouri abandonate (drumul la Victorine, pe Coasta de Azur), in marturiile celor care l-au cunoscut. Chiar Mayliss pare si ea sa il conduca spre tatal pe care nu il mai il poate gasi nicaieri: "Uneori luminile de la Danton, care aderau tenace la obiecte, ii luminau (sic) cate o particica intima a corpului, interiorul bratului, pielea laptoasa si fina a gatului, pana la inceputul sanilor. Am ridicat ochii, crezand ca ghicesc in spatele acestei straluciri silueta tatalui meu, aratandu-mi drumul".
*
Mult timp Gilles Hector este convins ca mama sa a fost una dintre vedetele filmelor Noului Val, una dintre marile actrite care se imprietenisera pe parcursul turnarii cu cel care le construia, din alb si negru, chipurile, siluetele, carnatia, pielea: Romy Schneider, ori Anouk Aimée, Franµoise Dorléac ori Catherine Deneuve, Jeanne Moreau ori Emanuelle Riva, Delphine Seyrig ori Mireille Darc, Anna Karina ori Marlène Jobert.
Cinematograful Trois Luxembourg de pe strada Monsieur-le-Prince este decorul cautarilor pe cat de metodice, pe atat de inutile, ale fiului care urmareste pe ecran fiecare detaliu al filmelor lui Eric Rohmer, Franµois Truffaut, Louis Malle s.a. si vaneaza orice mica informatie care i-ar permite sa isi recunoasca mama. Ea ramane insa mereu la fel de volatila, de inconsistenta, in schimb doua alte personaje, de o mare concretete, ocupa treptat scena si obsesiile personajului narator. Tatal, Jean Hector, a carui viata identificata cu munca sa pasionata devine un cult al fiului, iar acesta il citeaza la tot pasul. Si Mayliss de Carlo, care o concureaza cu succes pe Emma Bovary, prototipul etern al femeilor adultere.
*
In fapt, Mayliss este una dintre marile reusite ale acestui roman pe care, odata lectura terminata, te astepti s-o intalnesti pe strazile unui fermecator Paris: flanand in cartierul Latin; in libraria Simone Thomas, urcandu-se pe o scara ca sa descopere cine stie ce editie de carte veche pe care sa o ofere iubitului, impregnata de parfumul ei, Jardins de Bagatelle; la Flore en l’Ile, restaurantul unde mergea Jean Hector si unde fiul isi va astepta amanta; pe Boulevardul Saint-Germain sau langa ceasul de la Odéon; mereu grabita si mereu intarziind la intalnirile de la cinematograful Les Trois Luxembourg, unde l-a intalnit pentru prima oara pe Gilles Hector, chiar in ziua cand murise tatal lui; in garsoniera tatalui din strada Budé pe care o va incendia, in finalul cartii, o mana necunoscuta (poate a Mariei Bordenave, banuita a fi dat foc si spitalului din Chemin-Long, cu decenii inainte, pe vremea cand era doar o bolnava tanara, internata acolo); in ambianta burgheza, usor delasata, din casa ei de la Kremlin-Bicêtre, cu pianul imens la care canta, inspirata, cu fire de paianjen in colturile tavanului, cu strania papusa de carpa privind din tavan patul pe care se zbateau indragostitii.
*
Frumoasa Mayliss devine din ce in ce mai stranie, cu cat inaintezi in carte. Traducatoare la UNESCO, cunoscatoare a nenumarate limbi, fosta prezentatoare de moda, cu o silueta inalta si fragila, pe care si-o mentine mancand fara apetit doar salate si band ceaiuri (o vreme avea obiceiul sa vomite dupa fiecare masa), ea frapeaza, la inceput doar din pricina felului inadecvat cu care se imbraca, cu un palton de catifea prea gros pentru vremea de afara, si a buzei de jos vesnic umflata de un herpes. Se adauga apoi detalii care capata o nota de mister: fardul mereu neglijent pus pe obraji, incheietura mainii marcata de cicatricea unei presupuse sinucideri anterioare, boala misterioasa pe care o trateaza o zi pe saptamana, totdeauna lunea, discursul violent care urmeaza dupa senzualitatea ori blandetea ei obosita etc., amoralitatea cu care isi impleteste viata de familie, de sotie si mama, cu un adulter trait aparent fara remuscari. "De ce anume suferea? Suferea si gata. Imi inchipuiam ca e bolnava de moarte si totusi traia... Totusi, in anumite momente parea ca se fisureaza. Pretindea ca doar mana mea deschisa peste pantecul ei o alina. Ma faceam ca o cred. Ea se lungea, devenea o doamna nespus de batrana. Apoi disparea, fara sa mai dea vreun semn."
*
Substituta a mamei cautate, Mayliss isi pierde puterea maladiva asupra amantului, pe masura ce acesta pare sa se apropie de misterul nasterii sale. Dar si pe masura ce constientizeaza riscurile relatiei lor: "Nu eram indragostit. Eram intoxicat", isi spune naratorul, Gilles Hector este tot mai obosit de aceasta pasiune care ià dinamiteaza viata profesionala si il transforma intr-unul dintre obiectele de colectie ale lui Mayliss. "M-am gandit ca daca ramaneam in casa asta, desfacandu-mi prea des sireturile pantofilor, aveam sa sfarsesc ca un trofeu de razboi... Viata periculoasa n-a incetat, caci lui Mayliss ii placea sa se joace cu focul."
Nu intamplator el incepe si o alta relatie cu Camille, o colega de barou, celibatara, vesela, sportiva, cu care face dragoste pe lumina si ia masa mancand cu pofta la restaurant: "Stiam ca, intr-o zi, trebuia sa pun capat legaturii cu Mayliss, asa cum te lasi dus de un drog... daca in unele seri Camille imi tinea loc de metadona, tot Mayliss ramanea heroina mea".
Mica ancheta la Chemin-Long care ii aduce naratorului ipoteza ca mama cautata ar putea fi batrana nebuna care a incendiat garsoniera tatalui il vindeca nu doar de cautarea parintilor, ci si de pasiunea pentru Mayliss. In fapt este sfarsitul clasic al oricarei povesti de adulter, care aduce in final dorinta unei vieti calme si normale. "M-am ridicat si am inceput sa umblu cu un pas vioi, pentru ca eram zorit sa traiesc."
Traducerea cartii, realizata de Marie-Jeanne Vasiloiu, este fluenta. Poate ar fi fost de preferat sa se gaseasca insa un titlu mai sugestiv in romana (chiar si cu riscul schimbarii lui) pentru Baisers de cinema.
Eric Fottorino, jurnalist francez, autorul multor romane incununate de premii literare, s-a aflat la Bucuresti intre 14-15 noiembrie 2008. Venise ca sa isi lanseze romanul proaspat aparut in limba romana, Sarutari de cinema, publicat de Editura Trei, si sa participe, impreuna cu Carmen Musat, Gabriela Adamesteanu, Cezar-Paul Badescu, Elena Vladareanu, sub moderatia lui Luca Niculescu, la discutia Jurnalism versus literatura, organizata de Institutul Francez.
Nascut la 26 august 1960, absolvent al Facultatii de Drept (Universitatea La Rochelle) si al Institutului de studii Politice din Paris, Fottorino lucreaza din 1986 la ziarul Le Monde, pe care il conduce la aceasta ora. A scris romane, eseuri, carti de jurnalistica: Le festin de la Terre (1988); Rochelle (1991); Besoin d’Afrique (1992); L’homme de terre (1993); Aventures industrielles (1996); Cœur d’Afrique (1998, Premiul Amerigo Vespucci); Un territoire fragile (2000, Premiul Europe 1, Premiul Bibliotecarilor); Caresse de Rouge (2004, Premiul Franµois Mauriac al Academiei Franceze); Korsakov (2004, Premiul Librarilor, Premiul France-Télévisions); C’est mon tour (2003); Petit éloge de la byciclette (2007), Baisers de cinema (2007, Premiul Femina); Nordeste (2008).
DARIA GHIU
Ce a fost de vazut
Retrospectiva anului vizual bucurestean 2008
O retrospectiva personala a artelor vizuale bucurestene din 2008 - un an foarte spectaculos, dar mai degraba la nivel faptic, al evenimentelor din lumea artelor vizuale, decat la acela al continutului lor, un an in care s-a simtit, mai mult ca oricand, necesitatea unor teoretizari foarte aplicate ale artei contemporane.
Social, adica in plan pur artistic vorbind, 2008 a fost anul celor doua bienale ale Bucurestiului, amandoua ajunse la cea de-a treia editie (Periferic 8, la Iasi, a inchis cercul), anul inchiderii Galeriei Noi in luna martie, un spatiu nonprofit, dar si anul deschiderii catorva noi galerii comerciale care functioneaza si au spatii de dimensiuni de invidiat, anul migrarii unor galerii catre Berlin (Plan B din Cluj) si al galeriilor bucurestene ce devin tot mai mobile, participand la importante targuri de arta cu artisti romani tineri in crestere (de exemplu, galeria Andreianei Mihail cu Ciprian Muresan, Adrian Ghenie, Cristi Pogacean, Ivan Gallery cu Victor Racatau si Liana Dragomir).
Un an in care I love Bucharest, coordonat de catre Irina Abaza, a continuat sa se extinda si a dezvoltat proiecte absolut laudabile (Red Spot - atragerea atentiei asupra monumentelor de patrimoniu in degradare; Bucharest metroART - interventii artistice in statiile de metrou Piata Victoriei si Gara de Nord), intr-un oras care nu are o traditie a artei publice si comunitare si in care se lucreaza dificil. Apoi, tot pentru Bucuresti, Traseu urban Marcel Iancu - inceputurile arhitecturii moderne in Bucuresti, Case si imobile construite intre 1929-1938, organizat de catre Asociatia E-cart.ro si Fundatia pentru Arhitectura si Urbanism Simetria: incursiune in arhitectura moderna romaneasca, prin intermediul personalitatii lui Marcel Iancu, semnal de alarma si de atentie indreptat catre arhitectura uitata a Bucurestiului.
Cum spuneam, 2008 a fost un an al evenimentelor in lumea vizuala, un an mai putin "de continut", cat al acelor acte-pilot, necesare, care decurg din lipsa unei culturi vizuale mature, acte de stagnare sau de regres pentru o alta cultura, inevitabile insa pentru a noastra. Acte "de povestit" cu stupefactie si de analizat psiho-socio-politic, pentru a intelege unde ne situam si de ce trebuie sa ne adecvam discursul atunci cand vorbim despre spatiul artistic romanesc. Acte care pe unii dintre noi ne dezarmeaza, dar care pe altii ii fac sa devina activisti.
Analizez pe scurt cateva dintre evenimentele lui 2008, in incercarea de a reconstrui din cuvinte-cheie anul ce tocmai a trecut si de a stabili cateva puncte de referinta pentru 2009.
Freedom for Lazy People, iunie 2008, ICR New York, expozitie de street art: uriasul scandal al "poneiului cu zvastica" a fost, in primul rand, unul politic. O cercetare cat de mica va dezvalui un numar imens de "intrari" pe aceasta tema, mult prea putine profesioniste si corecte. Majoritatea se situeaza in categoria comentariilor superficiale si "pe langa" si, din pacate, nu putem vorbi de o acoperire a ambelor tabere, ci mai degraba de regasirea unor latimotive sordide, pe de-o parte rezultat al lipsei unei culturi elementare; corecte si atat, pe de alta parte. Voi spune doar ca scandalul ICR-urilor a fost urmat, in toamna, de absurda reducere cu 40% a bugetului Institutului Cultural Roman pe anul 2009, fata de care multi artisti, intelectuali si amatori de arta romani au protestat, generand si o petitie, inca valabila, adresata guvernului Romaniei, Salvati bugetul ICR: http://www.petitiononline.com/ICR/petition.html (in numarul urmator voi vorbi mai pe larg despre o alta petitie, a lui Vintila Mihailescu, impotriva ingrijoratorului "ideal" al unei comisii de control a Ministerului Culturii si Cultelor, de reasezare in niste tipare clasic "pedagogice" a Muzeului Taranului Roman, distrugand astfel faimoasa expunere conceputa de Horia Bernea, care face din MTR o bijuterie: http://www.petitiononline.com/MTR2008/petition.html).
Intr-o discutie purtata cu Dan Perjovschi, acesta mi-a atras atentia asupra unui alt fapt: nici MNAC (Muzeul de Arta Contemporana), nici Ministerul Afacerilor Externe nu au dat un comunicat oficial de presa referitor la pozitia lor in "afacerea poneiului cu zvastica". Si de fapt, spune Perjovschi, "nici nu am apucat sa discutam ce trebuie despre subiectul asta", intrebari-diagnostic lipsind cu totul, alaturi de nesolidaritatea tipica a intelectualilor romani.
Dan Perjovschi a deschis anul 2008 cu La Zid, expozitie permanenta 24 de ore din 24, "perete troian" din Centrul National al Dansului, nascut in urma deciziei autoritatilor de a demola aceasta parte a Teatrului National Bucuresti, unde se afla CNDB. Imensul zid desenat de catre Perjovschi a ridicat numeroase probleme, printre care si cea a statutului si a valorii artei. In plus, actul lui Perjovschi a mai pus si urmatoarea problema: de ce artistul roman cel mai bine cotat international este atat de absent de pe scena artistica locala? De ce La Zid s-a definit precum prima interventie a artistului intr-o institutie a statului roman? In timp ce artistul este invitat sa deseneze in toata lumea (amintim, pentru 2008, doar cateva "locatii": Bienala de la Sydney, Rovereto, Florenta, Copenhaga, São Paolo, Cuba, Tate Liverpool), in Romania acest lucru nu se intampla. Cu toate acestea, 2008 s-a incheiat tot cu Dan Perjovschi: la Galeria Posibila, expozitia Chestii tiparite (deschisa pana pe 8 februarie 2009 si curatoriata de catre Matei Caltia) este retrospectiva tuturor materialelor publicate: 15 carti de artist (a cincisprezecea lansata chiar cu aceasta ocazie, cartea a trei proiecte din 2008, Bucuresti, Brussel, Chisinau), ziare, cataloage, colectia revistei 22, impozantul "metru de istorie", asa cum l-a numit chiar artistul in conferinta de presa din 28 noiembrie 2008. Chestii tiparite este, dupa opinia mea, expozitia anului si inchide in cel mai fericit mod cu putinta un an care a fost al atator hibe, vechi si noi, ale culturii romane.
La MNAC, pentru jumatate de an (ianuarie-august), a fost deschisa expozitia Animations/Fictions (curator Ruxandra Balaci), interesanta pentru ca a oferit o perspectiva asupra artei franceze contemporane, cu cateva nume importante (Pierre Bismuth, Alain Séchas, Wim Delvoye). Intre 25 septembrie si 25 noiembrie, am avut ocazia sa vad o excelenta expozitie retrospectiva Andrei Cadere, Peinture sans fin (curator Magda Radu). Padurea de sculpturi. Colectia Simon Spierer, vernisata pe 11 decembrie, este o alta expozitie ce trebuie neaparat vizitata pana pe 1 martie. Dar despre aceasta vom vorbi pe larg in numere viitoare. Pe 17 decembrie, XMAS Party (Fabien Verschaere), curatoriata de catre Ruxandra Balaci, mi-a lasat gustul amar al artei contemporane cool, ca lifestyle cu fite si-atat, opus celui pe care mi l-a provocat editia a saptea a bienalei nomade Manifesta (19 iulie-2 noiembrie 2008), plasata in regiunea de nord a Italiei, Trentino-Alto Adige. Daca vizitarea Manifestei 7 a fost echivalenta cu o oprire in timp pentru a reflecta asupra trecutului si viitorului nu numai al Europei, dar si al fenomenului artistic contemporan, la MNAC, la sfarsit de an, m-am simtit nicaieri, in contratimp.
Centrul de Introspectie Vizuala, infiintat in august 2007, si-a deschis spatiul de pe strada Biserica Enei abia in octombrie 2008. Iata in ce fel se defineste aceasta noua institutie: "Centrul de Introspectie Vizuala este un centru independent de cercetare, productie vizuala si teoretica fondat in Bucuresti de Anca Benera, Arnold Estefan, Catalin Rulea si Alina Serban. Centrul este construit ca platforma auto-organizatorica si conceput ca laborator de cercetare critica a productiei culturale in contextul realitatilor contemporane". Corect, si ramane de vazut cu atentie cu ce va fi "umplut" acest cadru generos, bine articulat.
Alaturi de acesta, la inceputul lui 2009 se va deschide un nou spatiu, Pavilion Unicredit - Centru de arta si cultura contemporana (situat in Piata Victoriei, unul dintre sediile editiei a treia a Bienalei Bucurestiului, organizata de neobositii Razvan Ion si Eugen Radescu). Doua spatii nonprofit, care compenseaza inmultirea galeriilor comerciale si inchiderea unor spatii deschis-experimentale precum Galeria Noua. Doua locuri despre care vom avea ocazia sa vorbim deseori, sper, de-a lungul acestui an. De asemenea, faptul ca o banca a decis sa deschida si in Romania un spatiu nonprofit de arta contemporana (dupa ce a finantat BB3, cat si alte evenimente artistice bucurestene) arata ca lucrurile incep sa functioneze deja intr-o logica occidentala, chiar daca, deocamdata, timid.
Pentru artele vizuale romanesti, anul bucurestean 2008 ar trebui sa conteze ca un an premergator, de acumulari problematice si de microinitiative-model. Un an care ar trebui, insa, urmat de discutii si de provocari temeinice, concertate "tactic". De "explozie".
ION CARAMITRU
Manager cultural, actor, regizor
Reconstructia teatrului in timpul lui Ceausescu cere azi consolidare antiseismica
Va propun sa incepem cu prezentarea unui proiect de consolidare si reabilitare a cladirii Teatrului National.
Toata povestea dateaza cu momentul in care, dupa incendiul devastator care a ruinat, fara scena (din fericire), toata Sala Mare, Ceausescu a decis reconstructia acestui edificiu, cerand largirea salii si marirea numarului de locuri de la 800 la 1.200 aproape, procedura care a distrus si vizibilitatea, si acustica salii: mai intai, a fost largita in niste parametri gresiti si apoi, mai mult decat atat, s-au scos si patru dintre cele opt diafragme de sprijin al peretilor acestei sali. In plus, pentru ca nu-i placea cum arata fatada teatrului (asa cum fusese ea conceputa initial), a decis sa fie pur si simplu acoperita cu o alta fatada, suplimentara, ca un clopot de beton armat, care cantareste 800 de tone si care, in principal, se sprijina pe planseul parcarii subterane de la Intercontinental. In 2002, directiunea de atunci a TNB a facut o expertiza pe care eu am citit-o in 2005, cand am venit la directia teatrului, si care scotea in evidenta pericole foarte mari in ceea ce priveste rezistenta cladirii la soc, mai precis la cutremure. Am comandat o contraexpertiza, mai detaliata, in 2006, care a confirmat-o pe prima. Este imperioasa consolidarea antiseismica, in principal, a corpului care face legatura intre Sala Mare si sala care acum apartine Operetei, ca si cladirea in care se afla Opereta si Sala Atelier.
Etapele reabilitarii cladirii Teatrului National
Avand intelegerea Ministerului Culturii, s-a purces la un studiu de fezabilitate privind consolidarea si reamenajarea intregului edificiu. In 2006, prin hotarare de guvern, sala care acum gazduieste spectacole de opereta a fost redata de jure Teatrului National, care a avut-o in proprietate de la constructie si care a pierdut-o exact acum 20 de ani. Atunci, odata demolata cladirea Operetei dinspre Splai, Ceausescu a obligat directia Teatrului National sa imprumute pentru o perioada aceasta sala Operetei, pana va construi un alt spatiu pentru aceasta, ceea ce a si inceput de altfel foarte aproape de noua Biblioteca Nationala. A pus astfel fundatiile unui fel de mall cultural in care urma sa se mute Opera Nationala, iar in locul Operei Nationale urma sa se mute Opereta. Lucrul nu s-a mai terminat, cum bine stiti, si iata-ne in situatia in care sala revine Teatrului National abia acum. E o sala cu mari posibilitati, unica inca in Europa, pentru ca are o scena cu geometrie variabila: se poate transforma in 20 de minute din scena italiana in scena amfiteatru si din scena amfiteatru in scena elisabetana. La inaugurarea ei, s-a jucat in doua dintre cele trei variante. Opereta nu o foloseste la capacitatea ei pentru ca nu are nevoie decat de varianta clasica. Odata studiul de fezabilitate realizat si beneficiind prin Ministerul Culturii de 27,5 milioane euro, fara TVA, s-a incheiat contractul pentru proiectul tehnic cu echipa de arhitecti condusa de arhitectul Romeo Belea, care este si autorul cladirii ab initio. Odata acest proiect tehnic terminat, vom putea incepe licitatiile internationale, pentru ca vorbim de o lucrare de mare anvergura.
Am realizat cu Primaria Municipiului Bucuresti o intelegere cu privire la amenajarea spatiului exterior teatrului, care ii apartine. Solutia de amenjare va fi si ea supusa unei licitatii de proiecte. Aici, bucurestenii vor putea ajunge fie pe jos, fie cu metroul. Va deveni o zona de acces si pentru Teatrul National, si pentru ceea ce va insemna el dupa terminarea lucrarilor, si pentru Bucurestiul vechi. Intentionam, odata cu terminarea lucrarilor, ca TNB sa fie deschis incepand cu ora 11 a.m. pana seara tarziu. Foaierele vor fi deschise peste zi. In interiorul teatrului, vor functiona galerii de arta, magazine de antichitati, café-baruri, un restaurant. Mai sunt prevazute in proiect doua spatii pentru mai mici sau mai mari improvizatii artistice. Proiectul este extraordinar de ambitios. In plus, odata cu consolidarea - reamenajarea teatrului -, vom suplimenta salile de joc: una la subsol, sub Sala Atelier de acum, una in locul atelierului de pictura (care este enorm si care va putea gazdui o sala transformabila de cel putin 300 de locuri, ceea ce este minunat) si o a treia scena, tot cu 300 de locuri, pentru stagiuni de vara, acolo unde este Laptaria lui Enache acum.
Odata cu mutarea Operetei in Sala Omnia, cea care a gazduit pana nu demult Senatul Romaniei, Teatrul National isi va recupera si sala de care v-am vorbit si va putea prezenta publicului din Bucuresti spectacole cu toate cele trei variante de folosire a scenei. Asta din punctul nostru de vedere. Din punctul de vedere al publicului, va exista un centru de atractie la "km zero", intr-un oras care nu are nicio zona de un asemenea tip. Vad, visez furnicarul de oameni care vor putea sa se plimbe, sa se recreeze, sa intre in Teatrul National pe tot parcursul zilei.
Modelul londonez al Centrului Cultural TNB
Ce se va intampla cu activitatea artistica a Teatrului National in perioada de 3 ani, cat vor dura lucrarile?
Nu suntem in situatia sa inchidem teatrul. Sala Mare va fi ultima care va intra in lucrari. Pana atunci, sala de la subsol (de 300 de locuri) va putea prelua spectacolele Salii Atelier (de 200-210 locuri). Spectacolele Salii Amfiteatru se vor juca pana la un moment dat la Sala Mare, dupa care spectacolele de aici se vor juca pe scena Salii Operetei, daca va fi gata, daca nu, avem posibilitatea de a juca in diverse locuri pe care le-am vizat deja, fie Rapsodia, fie alte spatii.
Ati pornit de la un model in conceperea acestui proiect?
Modelul de principiu cel mai atractiv pentru mine este Teatrul National din Londra, care are trei sali importante. Este plasat pe malul Tamisei, in zona pietonala, se afla in apropiere de un traseu pe care oamenii se pot misca, se pot plimba... pot veni sa manance inainte de spectacol sau dupa; acolo exista si o librarie extraordinara, apoi sunt zone de improvizatie spectaculara, muzica, pantomima etc. Distantele in Londra fiind foarte mari, oamenii nu se mai duc pana acasa inainte de spectacol, isi petrec un timp in foaier, fie cumparand carti, fie intrand intr-o galerie, fie asistand la un eveniment artistic scurt, iar la ora 8 vad spectacolul - piesa "grea" a serii - si pleaca acasa. Acest model vrem sa-l imitam si noi, sper eu, intr-un mod fericit.
Programele TNB
Care este strategia repertoriala a unei institutii de prestigiul TNB?
Am venit la conducerea acestui teatru in iunie 2005, dupa o demisie a unui director care a lasat mostenire cateva spectacole neterminate, ce trebuiau incheiate in mod obligatoriu - pentru ca era vorba de o investitie din banul public -, si a trebuit, in principal, sa ma ocup de asta in prima faza. Am avut apoi un inceput de stagiune proprie fericit, cu un regizor minunat, Yuriy Kordonskiy, care a montat Inima de caine. Piesa se joaca si acum, cu acelasi succes.
Incerc sa respect ceea ce mi se pare a fi vocatia unui teatru national: de a sprijini literatura clasica si contemporana romaneasca. In acest sens, am creat proiecte care au devenit deja programe. Unul este "Teatru nou cu piese vechi" si a produs pana acum doua succese notabile care fac sali arhipline: Sanziana si Pepelea si, foarte recent, Molto gran’ impressione. Alt program se refera la dramaturgia contemporana: montam in fiecare an cea mai buna piesa romaneasca a anului, desemnata in urma concursului organizat de UNITER.
Am initiat programul "Condamnarea comunismului prin teatru" care contine piese pe aceasta tema, romanesti si straine: la debut, Inima de caine de M. Bulgakov, apoi Comedie Rosie de C. Turturica, Complexul Romania de M. Michailov, A patra sora de J. Glowacki, Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal de M. Visniec. As vrea ca in 2009, cand se fac 20 de ani de la Revolutia romana, sa montam Spitalul special a lui Iosif Naghiu, o piesa scrisa imediat dupa Revolutie.
Programul "Teatru contemporan universal" include autori celebri: Shakespeare, Cehov, N. Erdman, T. Williams, A. Miller. In perspectiva, avem un spectacol foarte ambitios cu Tartuffe de Molière. Burghezul gentilom, cu toate criticile pe care le-a avut, are in continuare un succes uluitor.
Ceea ce ne lipseste, din pacate, este un spectacol Caragiale de mare montare. Dar sper ca lucrul asta se va intampla curand, odata cu venirea lui Alexandru Tocilescu, pentru regia la D’ale carnavalului.
Cu ocazia Centenarului Ionesco, ati anuntat la ultima conferinta de presa montarea unei piese la TNB.
Centenarul Ionesco este pus in programul UNESCO. Noi dorim foarte mult sa jucam o piesa a lui aici. I-am propus lui Silviu Purcarete Rinocerii, dar, din pacate, el este prins cu un film pana in 2010 si nu poate face acest spectacol la timp. Inca nu am decis un alt titlu pentru altcineva. Suntem in cautarea unui regizor care sa realizeze un spectacol onorabil, cel putin, daca nu marcant. Ionesco nu e un autor usor de montat. Mi-am prins si eu degetele, regizand Macbett in Japonia, pe care l-am reluat in Macedonia, la Teatrul National din Bitola si stiu cat este de delicat si de dificil sa montezi Ionesco astazi.
Avand foarte multi actori angajati in teatru, peste 100, si repertoriul fiind uneori nu indeajuns de generos ca sa-i poata distribui in acelasi timp pe toti, am inaugurat, de 1 an si jumatate, un proiect foarte percutant si care a dat rezultate, intitulat "Usi deschise pentru toti", gazduit de regula de Sala 99 (sala de experiment), unde artistii nostri care au ambitia de a lucra in particular sau cu prieteni pot face asta si pot prezenta spectacolul unui comitet de "reflectie", iar daca "productia" este onorabila, intra in repertoriu. Rodica Popescu-Bitanescu a avut mare succes cu piesa Inca-i bine si acum am mutat-o intr-o sala mai mare. Tot in acest program mai avem o piesa, Camerista, o monodrama, propusa de Florina Cercel, care se joaca la Sala Atelier. Programul "Usi deschise pentru toti" a debutat in mod amuzant cu spectacolul Cu usile inchise de Jean Paul Sartre, care face sali pline.
In cadrul programului "Tineri actori", am putut angaja actori tineri, s-au prezentat 200, dintre care am ales 7. Cu ei am facut un spectacol special, dupa un text comandat special Liei Bugnar, Sapte dintr-o lovitura. Ma bucura succesul lor.
In programul "Regizori de seama", am adus regizori mari, vom continua sa aducem. TNB nu are niciun regizor angajat, lucru bun, dupa parerea mea. Acum, suntem in tratative cu un regizor grec pentru a monta o tragedie antica si sper sa se intample lucrul asta in primavara. Radu Penciulescu va veni sa monteze ceva aici, in sfarsit, dupa ce prin Centrul de Studii Teatrale "Ion Sava" a realizat doua ateliere de creatie extraordinare. Tot prin acest Centru am organizat un workshop tehnic cu un maestru englez, care a adunat vreo 15 electricieni sefi si i-a initiat asupra light- design-ului pe computer si a adaptarii sistemului acestuia pe scena. In aceasta vara, va fi un atelier sustinut de actori japonezi din celebra trupa Nõ. Acest Centru functioneaza bine.
"Teatrul National pentru Copii" exista ca proiect si cand am venit eu aici, mi s-a parut bun si l-am perpetuat.
"Conferintele TNB" tin de o idee nascuta dupa ce mi-am amintit de conferintele lui Ion Marin Sadoveanu, care faceau deliciul publicului duminicile dimineata si care au fost interzise in 1948 de regimul comunist. Acum, am extins aria lor (atunci, se vorbea numai despre teatru): conferintele noastre sunt sustinute de personalitati din diverse domenii si cred ca am gazduit pana acum vreo 60. Majoritatea conferentiarilor sunt martori oculari si istorici ai momentului pe care il parcurgem. Si le editam in DVD si brosura, in aceeasi caseta.
Experienta directorului Caramitru
Cat va ajuta experienta anterioara a altor functii la directoratul TNB?
Foarte mult. Traiesc in teatru de aproape 45 de ani. Am debutat in TNB, apoi am trecut la Teatrul "Bulandra", unde am lucrat cu mari regizori. In 1991, am reusit sa aduc acest teatru in Uniunea Teatrelor Europene. Am intreprins turnee internationale cu spectacole care au facut ca Teatrul "Bulandra" sa-si pastreze marca si valoarea. Apoi, am demisionat, facandu-i loc lui Silviu Purcarete. In perioada urmatoare, am muncit in strainatate, am facut vreo 12 filme si televiziune in Marea Britanie, am montat opera in Irlanda, teatru in Japonia, am montat si in Romania. Aceasta experienta, tehnica, artistica, o pot folosi acum la directia TNB. Nu in ultimul rand, si cea de ministru al Culturii.
Ce puteti spune despre noua Lege a teatrelor?
Este buna in principiu, dar in executie creeaza o birocratie absolut aiuritoare. Are doua chestiuni care nu stau in picioare: una si cea mai grava este ca se cere prin lege proiectia unui repertoriu in avans si automat aprecierea, evaluarea efortului artistic si tehnic in perspectiva. Este un lucru care la teatrele subventionate, cum sunt ale noastre, nu se poate petrece. Poti sa faci o lista de titluri pe care vrei sa le joci, dar trebuie sa gasesti regizorii si scenografii disponibili, pentru ca ei vor sa fie liberi. Chestiunea sta in picioare atunci cand teatrul nu are angajati si toti cei ce joaca vin in contract. La Belfast, pentru opera Evgheni Oneghin, care la un moment dat are 120 de oameni pe scena (solisti, cor, balet s.a.), toate compartimentele erau in contract si toata lumea avea obligatia sa fie o luna libera, sa repete, si nu putin, intre 8 si 10 ore pe zi, dupa care o luna sa joace si atat. Or, aici, la noi, oamenii sunt angajati pe viata, regizorii si scenografii nu sunt. Aceasta perspectiva de a lucra atatea ore pe zi nu este posibila. Actorul nostru, la ora 14, trebuie sa plece din teatru, sa se odihneasca si sa revina cel tarziu la ora 18, pentru reprezentatia de seara, deci el nu poate repeta mai mult de 4 ore pe zi. E o chestiune care nu va putea fi reglata decat in momentul cand va aparea sistemul care functioneaza in Occident: teatrele nu au angajati, actorii sunt reprezentati de impresari si pot sa semneze un contract ferm pe o perioada delimitata. Deocamdata, lucrul este imposibil aici. Legea asta va aduce dupa ea enorm de multe probleme, pe care le-am semnalat, dar care nu au fost luate in seama.
In plus, e vorba de un nou tip de contract pentru managerii culturali din toate domeniile: contractele in derulare vor fi desfiintate de drept, ceea ce este neconstitutional, ca apoi sa fie imediat prelungite cu un alt tip de contract, pe noua lege, care rezerva dreptul autoritatilor sa rezilieze unilateral contractul pe baza unor termeni nefezabili. Nu inteleg de ce s-a facut aceasta improvizatie. Poate pentru ca cineva s-a gandit sa dispuna cand vrea si cum vrea de cate un director sau altul. Eu sper ca lucrurile nu vor ramane asa, pentru ca sunt gresite.
Actorul si regizorul Caramitru
Va rog sa vorbiti si despre activitatea dvs. artistica. Ca actor jucati in patru spectacole, la "Bulandra" si la TNB.
Da. Fiecare reprezinta altceva: sunt patru ipostaze cu totul diferite. Sorry este o piesa a unui autor contemporan rus foarte important, Alexandr Galin, pe care i-am propus-o Marianei Mihut. Am avut sansa ca Yuriy Kordonskiy sa o monteze. Joc un personaj tragicomic. Sase personaje in cautarea unui autor este o piesa clasica a lui Pirandello, unde joc rolul Regizorului, sub bagheta lui Liviu Ciulei, care a facut un spectacol extraordinar de limpede. Se pastreaza ceva ce a adus Teatrului "Bulandra" glorie dintotdeauna: omogenitatea trupei. Personajul meu din Eduard III este unul de mare anvergura, din familia marilor personaje shakespearene pe care le-am jucat: Ferdinand, Pericles, Hamlet. E pretentios, obositor, dar plin de farmec si surprize. Piesa este o premiera absoluta in Romania, a fost de curand recunoscuta oficial ca apartinand lui Shakespeare. In Dialoguri si fantezii in jazz, imi pastrez interesul pentru poezie si pentru cercetarile mele in domeniul limbii romane. Tin spectacole de poezie de mult timp, din studentie, si m-am atasat foarte mult de ceea ce inseamna poezia si rostirea ei. La Ipotesti, lucrez de 3 ani un atelier de creatie in domeniul rostirii poeziei. Se adreseaza unor tineri actori interesati de fenomenul acesta. Am lucrat in trecut cu Dan Grigore sau cu Florian Pittis. Astazi, lucrez cu Johny Raducanu, in dialog cu Nichita Stanescu.
Eu am vrut sa fac regie cand am decis sa dau la IATC. M-am pregatit din timp, dar cu putin inainte s-a anuntat ca in anul acela nu va mai fi clasa de regie. Prietenul meu Paul Barbaneagra, cu care m-am pregatit pentru admitere, m-a sfatuit sa dau la actorie, gandindu-se bine ca nu are cum sa-mi strice un an de exercitiu. Am dat la actorie, am intrat din prima, dar cursurile de regie nu s-au mai redeschis ani in sir. Am debutat la TNB, cu rolul Eminescu, din piesa lui Mircea Stefanescu. Dupa un an am trecut la Teatrul "Bulandra", unde, ca actor, am avut sansa de a lucra cu mari regizori: Ciulei, Penciulescu, pentru a da doar doua nume.
Am debutat in regie dupa ce am facut cursuri postuniversitare la Institut cu Radu Penciulescu, care le initiase prin anii ‘70. Am montat spectacolul Amintiri de Alexei Arbuzov, la "Bulandra", cu Gina Patrichi in rolul principal. Apoi, de-a lungul anilor, am mai montat acolo vreo 8 spectacole. Am facut regie doar in timpul liber, in pauzele dintre film si spectacolele de teatru. Am facut regie in Romania, de teatru si de opera - la Opera Nationala din Bucuresti, am inceput cu Micul cosar de Benjamin Britten si Eminescu - o opera originala. La Teatrul Liric din Constanta, am pus My Fair lady de Frederick Loewe, care s-a jucat 20 de ani. Am montat si opera cu papusi, Bastien si Bastienne de Mozart, la Teatrul "Tandarica", cu care am avut turnee si in strainatate.
Dupa ce m-am retras de la directia Teatrului "Bulandra", am lucrat mult in filme in strainatate (numai in Anglia vreo 12) si in televiziune. Am montat opera la Belfast, Tragedia lui Carmen, varianta lui Peter Brook si Marius Constant dupa Bizet, si Evgheni Oneghin de Ceaikovski. In Japonia, la Tokyo, am montat trei spectacole: Negutatorul din Venetia si Othello de Shakespeare si Macbett de Ionesco.
M-am intors in Romania, sa zicem, ca regizor, abia acum. Dupa ce am structurat Dialoguri si fantezii in jazz (in 2005), am montat (in 2008) Sapte dintr-o lovitura, o piesa scrisa de Lia Bugnar special pentru castigatorii concursului organizat de TNB in noiembrie 2007.
In perspectiva, am de montat piesa Toti fiii mei de Arthur Miller, a carei premiera ar trebui sa fie prin iunie 2009, dar inainte de asta am un contract cu Opera Nationala din Bucuresti pentru a pune in scena Oneghin cu premiera pe 22 martie 2009.
Spuneati de curand, intr-o emisiune radio, ca absolventii de actorie au lacune mari.
Da. Este vorba despre enorm de multele scoli de teatru, create in mai toate centrele universitare, si unde materiile de studiu sunt altele aproape decat erau pe vremea mea, iar in ce priveste rostirea si intelegerea textului in subtilitatile lui, lucrul lasa foarte mult de dorit. Din pacate, si studentii se grabesc, nici nu au intrat bine in scoala si vor sa fie deja vedete, unii se duc si se prostitueaza prin televiziuni. Ei nu inteleg ca meseria asta cere sacrificii pentru a deveni artist!
Rolul UNITER
Sunteti presedintele UNITER, inca de la infiintare. Puteti prezenta putin activitatea organizatiei?
S-a infiintat in februarie 1990. S-a orientat in primul rand spre apararea drepturilor fundamentale ale creatorilor de teatru. Noi eram considerati prestatori de servicii culturale in Nomenclatorul de profesiuni al vechiului sistem comunist. In 1996 a fost promulgata Legea drepturilor de autor si a drepturilor conexe de autor, iar artistii din teatru au capatat calitatea de posesori de drept de autor.
Apoi, UNITER si-a orientat activitatea pe sistemul modern al proiectelor si al programelor, asteptand de la membrii ei propuneri pentru diferite aventuri artistice, dar si structurand programe de lunga durata, multianuale, cum sunt "Gala Premiilor UNITER", "Gala Tanarului Actor", "Cea mai buna piesa romaneasca a anului", programele pentru artistii in varsta cu probleme de sanatate si de existenta, lucruri care merg in suita si care reprezinta fondul de baza al activitatii Uniunii. In plus, Uniunea face parte din Alianta Nationala a Uniunilor de Creatori, ANUC, prin care s-au facut interventii si la parlament, si la guvern pentru legislatia in domeniul nostru si care participa in Comisia Nationala de Acordare a Indemnizatiilor de Merit pentru toate categoriile de artisti.
In aceeasi masura, prin legislatie, am putut obtine acea marire de pensie de 50% pentru membrii uniunilor de creatori, lucru care a echilibrat cat de cat pensiile mizerabile pe care le aveau oamenii din domeniul culturii. Avem programe pentru tineri, burse, granturi si ajutam material si moral mai toate festivalurile de teatru din Romania prin timbrul teatral, cel care s-a obtinut printr-o lege pe care tot noi am putut-o rezolva.
Cand aveti timp sa cuprindeti atat de multe activitati?
Omul are timp pentru toate, daca vrea intr-adevar sa acopere ce-si propune. Iti poti orandui viata mai bine, poti face economie de timpi morti, poti dormi mai putin, poti folosi oamenii cu care lucrezi mai eficient, poti renunta la fleacuri si te poti ocupa de lucrurile care iti fac placere. Dar nu sunt singurul care reuseste acest lucru. Trebuie sa crezi in ceea ce faci si sa te supui unei discipline pe care ti-o impui. E simplu, nu?
In final, v-as intreba cum vedeti anul 2009?
Va fi un an complicat si incarcat de simboluri. Modul in care se rezolva politic scena romaneasca este destul de neasteptat. Criza care a patruns si in Romania ataca resursele. Nici din punct de vedere international situatia nu e deloc roza. Apoi, se implinesc 20 de ani de la Revolutia din 1989, lucru care ar trebui onorat ca atare si supus unei reflectii asupra a ceea ce s-a intamplat bine sau mai putin bine in Romania in acest rastimp. Eu sper, nu stiu pana cand o sa mai am energie sa traiesc asta, ca justitia in Romania isi va spune in sfarsit cuvantul fata de marile probleme ale devenirii democratice a tarii: adevarul asupra Revolutiei din 1989, condamnarea coruptiei, Legea lustratiei si atatea altele. De la 2009, as astepta ca lucrurile astea sa se rezolve. Dar nu sunt convins ca este posibil. Singurul lucru pe care pot sa-l doresc oamenilor este sa fim sanatosi. Cu asta rezolvam o mica parte a problemelor.
(Titlul si subtitlurile apartin redactiei)
Interviu realizat de Alina Boboc
