Pe aceeași temă
PETRU CIMPOESU
Cantecul de dragoste al celui care nu mai iubeste
(...) Astazi mi se pare ca atitudinea mea de atunci era nu doar stupida, ci si nedreapta. Ori de cate ori aparea ocazia de a ma referi la profesia tatalui meu - de exemplu, la completarea rubricii "ocupatia parintilor" din formularele tip - ma simteam penibil si-mi era ciuda pe el. Ma facea de ras. Tineam cu mama si in secret ma mandream ca seman cu ea, asa cum ma asigurasera de-a lungul anilor mai toate rudele si cunostintele de familie. Tutela ei evoluase din primii ani ai copilariei inspre o complicitate domestica in care ne aparam reciproc de severitatea sau rigorile care ne-ar fi amenintat dinspre tata. Mama imi lua apararea in fata lui, iar eu trebuia sa-l mint uneori, cand ea se uita la mine intr-un anumit fel, cerandu-mi tacit o anumita confirmare, fara sa stiu ce confirmam de fapt.
Inca nu se mutasera in oras. Eram, cred, prin clasa a cincea cand tata tocmai primise numirea de inginer sef la intreprinderea agricola de stat din comuna invecinata. Pleca la munca dimineata si venea seara, uneori foarte tarziu, incat contactele mele cu el erau mai degraba somnambule. Mama absolvise numai liceul - abia in anii urmatori avea sa se inscrie la cursurile fara frecventa ale unei facultati - si lucra ca suplinitoare la scoala din sat, unde preda istoria si geografia. Casa in care locuiam, un fost conac boieresc, nu era a noastra, ne fusese pusa la dispozitie de primaria locala. In camerele din fata functionau dispensarul medical si magazinul satesc, iar noi ocupam cele trei camere din spate, avand la dispozitie jumatate din fosta livada, devenita intre timp pajiste si despartita de cealalta jumatate cu un gard de scanduri. Mai ramasesera pe margine doi nuci. De fiecare data cand imi amintesc curtea aceea, nu mi-o pot reprezenta decat in aceste doua situatii strict determinate: intalnirea de la fantana cu domnisoara Orzan si drumul meu catre "camera de oaspeti" pentru a-i cere autograf lui Lalele.
In capatul celeilalte curti, la o distanta de vreo treizeci de metri de cladirea principala, se aflau fostele camere ale servitorilor, transformate acum in "camera de oaspeti" (desi erau mai multe), unde dormeau activistii trimisi de la judet cu felurite sarcini, mai cu seama in timpul campaniilor de recoltare. Se ajungea acolo pe o cararuie pavata care trecea pe langa fantana cu scripete si capacul greu, facut din scanduri groase de stejar, pe care abia il ridicam, atunci cand trebuia sa scot apa. La fantana aceea am intalnit-o intamplator intr-o seara pe noua asistenta medicala, domnisoara Orzan, careia i se repartizase provizoriu una din camere, pana cand avea sa-si gaseasca o gazda in sat. Pe vremea aceea erau la moda bluzele din panza topita, iar ea purta o asemenea bluza alba care-i punea foarte bine in evidenta sanii bogati. Nu mai vazusem niciodata o femeie atat de frumoasa si, din cauza ca eram foarte emotionat, i-am spus "buna dimineata" in loc de "buna seara", ceea ce a amuzat-o atat de mult incat, mai tarziu, dupa ce se va imprieteni cu maica-mea, va glumi adesea pe seama mea, spunandu-mi de fiecare data cand ma intalnea: "Buna dimineata!". Pronunta cuvintele intr-un fel anume, in asa fel incat frumusetea ei, pe care o descoperisem cu atata uimire, regenera de fiecare data secretul nostru comun si, printr-o chimie complice, intra in posesia mea, devenea parte din intimitatea mea.
S-au imprietenit destul de repede, erau cam de aceeasi varsta si, impreuna cu profesoara de limba franceza, care insa nu locuia in sat, ci facea naveta la Vaslui, veneau adesea pentru o cafeluta si o tigara la noi acasa, in recreatia mare sau atunci cand se intampla sa aiba in acelasi timp o "fereastra" in orar. Scoala se afla la cateva case mai la vale, pe drumul care ducea catre soseaua nationala, astfel ca uneori, daca era liniste, puteam auzi de acasa clopotelul care anunta cu aceeasi veselie indiferenta inceputul sau sfarsitul orelor. In toamna aceea, de Ziua Recoltei, s-a organizat o serbare la care au cantat si cativa artisti veniti de la Vaslui, iar eu am recitat poezia Iubeste tara ta de Mihai Beniuc. Din cauza ca in primul rand de banci se aflau mama si domnisoara Orzan, care imi tot faceau semne de incurajare, nu mi-am putut stapani emotia si am spus poezia aproape in soapta, facandu-ma de ras. Dupa aceea, n-am mai avut curajul sa-i cer un autograf lui Lalele, desi, cand urcasem pe scena, el insusi ma incurajase batandu-ma amical-protector pe umar. Lalele era porecla unuia dintre artistii veniti de la judet - numele lui adevarat nu mi-l mai amintesc, poate ca nici nu l-am stiut vreodata -, care canta imitandu-i ba pe Dan Spataru, ba pe Aurelian Andreescu, ba pe Luigi Ionescu, in functie de ce melodie canta. Imitandu-i aproape perfect si castigand in acest fel simpatia publicului, in special a femeilor. Mi-amintesc bine figura lui si acum. Un tip bine legat, desi nu neaparat musculos, dar agil, cu o fata patratoasa si barbia nitel impinsa inainte, lucru care, impreuna cu lumina jucausa din ochi, ii dadea un aer neserios si simpatic. Avea frizura tunsa scurt, era nitel cracanat si - am remarcat ceva mai tarziu, cand si-a pus echipamentul de fotbal - cu picioarele paroase. Melodia cu care incepea de fiecare data si la care primea cele mai multe aplauze era Lalele, de unde si porecla. Peste vreo opt ani, cand l-am intalnit cu formatia lui intr-un restaurant din Iasi, chelise, se ingrasase, vocea i se mai dogise, poate de la bautura, si trebuie sa recunosc ca am simtit o mica satisfactie rautacioasa vazandu-l asa. Evident, nu-si mai amintea nimic nici de mine, nici de domnisoara Orzan.
Dupa serbare s-a disputat si un meci de fotbal intre flacaii din comuna noastra si cei din comuna vecina, Laza. Echipa lazenilor era alcatuita mai ales din muncitori ai intreprinderii agricole de stat la care lucra si tata, care, evident, tinea cu oamenii lui. Seara, cand au ajuns acasa, mama si tata s-au certat din cauza asta, dar pana atunci s-a petrecut intamplarea aceea bizara, neverosimila si in buna masura nostima, pe care as numi-o prima mea experienta erotica. O experienta consumata prin intermediari - prima mea experienta erotica a fost a altora - si tocmai de aceea cu atat mai tulburatoare, ale carei consecinte le-am resimtit apoi de-a lungul anilor si al carei ecou inca ma surprinde uneori cu o bataie puternica in piept, nu neaparat neplacuta, ci mai curand incomoda, stanjenitoare, fiindca de ea atarna meandrele unui traseu cu raspantii adesea gresit alese. Faptul ca mi-au placut intotdeauna femeile cu un usor miros de tutun ar putea fi, sa zicem, un astfel de ecou.
Spre sfarsitul primei reprize, cei din Laza conduceau deja cu cinci la zero. Asezat pe un scaun cu spatar, alaturi de primar si de ceilalti fruntasi ai comunei, domnul Chipcea, directorul scolii, acum si antrenor al echipei de fotbal, transpirase mai tare ca fotbalistii si fuma nervos tigara de la tigara. Fuma tigari Aroma care, cum le spune si numele, erau foarte aromate si in cele din urma aveau sa-i provoace un cancer laringian. Pana la un moment dat, se ridicase de cateva ori si venise la marginea terenului, pentru a le spune jucatorilor ce trebuie sa faca pentru a da macar un gol, dar in cele din urma se resemnase. Suporterii din spatele lui, inclusiv profesorii, obosisera si ei sa-si tot indemne zadarnic favoritii. Priveau in tacere asteptand sa se termine mai repede repriza. De cealalta parte a terenului, tata, inconjurat de colegii sai de munca, jubila. Eu ma aflam desigur in tabara mamei si faceam galerie impreuna cu prietenul meu Vasile si cu alti cativa baieti de la scoala noastra, strigand aiurea "Lazenii-cacazenii", ceva care nu insemna nimic, dar ne facea sa ne simtim curajosi. In sfarsit, s-a terminat repriza si toti ai nostri s-au adunat imprejurul domnului Chipcea, intrebandu-se ingrijorati ce era de facut. Constituisera, as zice acum, o celula de criza. Nu-mi mai amintesc cum au ajuns la solutia aceea. Poate ca nici n-am stiut vreodata. Probabil ca cineva, poate chiar domnisoara Orzan, s-a apropiat de grup si a spus numele lui Lalele, care in afara de faptul ca era cantaret de muzica usoara, mai evolua din cand in cand si in echipa de fotbal Viitorul Vaslui, din divizia C. Dupa ce ne-am mutat in oras, aveam sa aflu ca era nu doar cantaret si fotbalist, ci si actor, juca in filmele de la cineclubul casei de cultura din Vaslui; un mic geniu judetean, s-ar putea spune - desigur, si cam betiv. Pana cand cineva a adus echipamentul, domnul Chipcea a negociat cu cei de la echipa adversa, incercand sa le obtina acceptul pentru folosirea lui Lalele, si in cele din urma i-a convins. Adevarul e ca nici Lalele n-a mai putut repara mare lucru, dar macar a limitat proportiile dezastrului. A obtinut trei lovituri de pedeapsa (simula perfect faultul in careu), pe care tot el le-a executat, iar scorul final al meciului a fost de sase la trei.
Ma gandesc la copilul de atunci cu un fel de indiferenta, ca la un altul - alcatuit din reziduuri sufletesti, nici nu sunt sigur ca e vorba despre cineva anume, poate ca e numai visul meu despre mine. Cum te-ai privi in oglinda intr-o camera intunecata. Nu-ti vezi chipul, ci mai degraba ti-l ghicesti. Sau vezi numai ce iti amintesti despre tine. Mi-l amintesc sau mi-l imaginez, incerc sa ma strecor in lumea lui, intr-o incercare de a stapani trecerea timpului, uneori il pun sa repete intamplarile al caror ecou mi-l doresc, iar el imi indeplineste docil si increzator dorintele, ca si cum ar sti ce urmeaza, desi atunci nu stia. De fapt, il vad ca pe un adult si-i atribui judecatile mele de acum, desi, pe de alta parte, sunt constient ca facem parte din universuri diferite si ca gandurile pe care i le imprumut il denatureaza. Ritmul propriei existente si structurile lui sufletesti trebuie sa fi fost altele, caci oamenii, obiectele si intamplarile veneau la intalnirea cu el intr-un miracol perpetuu, inepuizabil si fara consecinte. Dar au trecut multi de ani de atunci, iar lumea aceea s-a rarit pana intr-atat incat aproape ca e imponderabila, dematerializata, un joc la discretia hazardului, ale carui umbre razlete incerc zadarnic sa le pun in ordine.
Nu stiu ce s-a mai intamplat in dupa-amiaza aceea, pana in momentul cand l-am cautat pe Lalele pentru autograf. Orice as spune, sunt presupuneri abstracte, sprijinite pe o schema logica, dar fara nici un fundament in memoria mea. Probabil ca o vreme am ramas cu Vasile pe terenul de fotbal si am jucat o miuta cu ceilalti baieti, iar intr-un tarziu mi s-a facut foame si am plecat acasa... Cred ca nici n-am apucat sa intru in casa - ar trebui sa-mi amintesc discutia cu mama, despre prestatia mea lamentabila la serbare sau despre meciul de fotbal la fel de lamentabil, dar nu-mi amintesc o asemenea discutie -, ci am mers pe langa fantana cu scripete si m-am indreptat pe aleea pavata, pe sub cei doi nuci, condus de un instinct de somnambul, direct catre anexa din spatele curtii, la "camera de oaspeti". Trebuie totusi sa fi trecut pe acasa, de vreme ce aveam la mine carnetul pe care urma sa iau autograful. De unde stiam ca Lalele e acolo? Caci nu-mi amintesc sa-l fi vazut intrand... De cate ori incerc sa refac aceste secvente, ma vad nevoit sa intervin pentru a le supune unui principiu de ordine, sa le adaptez cu un efort sufletesc neplacut pentru a fi acceptate, consimtite de intamplarile ulterioare; caci locul unde ajung si momentul in care intru acolo ar trebui sa se incadreze armonios in ansamblul erorilor care vor urma - sa le confirme prestigiul si sa-l pastreze intact...
Iata-ma in micul vestibul in care dau usile celor trei camere. Mirosul de tutun e amestecat cu cele de mancare si de igrasie. Pe jos, un covor vechi, ros pe portiuni mari, cu motive folclorice pe margine. Peretii sunt zugraviti cu un desen naiv tras cu ruloul, un fel de porumbei albastri care zboara in toate directiile, pe fond crem. Undeva in stanga se aude aparatul de radio la care un reporter comenteaza pe un ton ridicat, pentru a parea insufletit, evenimentele ocazionate de Ziua Recoltei in judetul Dolj, dar insufletirea si entuziasmul lui sunt mai curand artificiale, au mici sincope, scurte ezitari in care nu stie ce sa mai spuna, probabil citeste de pe o hartie si pierde din cand in cand randul. Pare ca in acele momente nu se mai intampla nimic in judetul Dolj, iar oamenii de acolo si, impreuna cu ei, lucrurile din preajma lor si timpul insusi incremenesc pentru cateva clipe, pana cand reporterul isi va reveni, pana va gasi cuvantul urmator. N-am mai intrat niciodata aici, nu stiu incotro sa o iau, pe care din cele trei usi sa o deschid, asa incat ma las condus de unda sonora. Reportajul s-a terminat, urmeaza muzica populara, iar ritmul saltaret al unei hore oltenesti imi da un pic de curaj.
Probabil am batut prea incet in usa si ei n-au auzit sau poate ca nici n-am batut. Cand am intrat, erau intinsi pe covor, intr-o pozitie caraghioasa, cu fundurile goale. A durat cam o secunda, cel mult doua pana cand mi-am dat seama ce se intampla. Se dezbracasera in graba - hainele zaceau imprejur, aruncate la intamplare ca niste lucruri de prisos - dar primul lucru pe care l-am remarcat au fost sanii abundenti ai domnisoarei. Vederea lor mi-a produs o emotie puternica, imi auzeam sangele vajaind in urechi, insotita de incordarea dureroasa a tuturor muschilor si o arsura cu furnicaturi care se deplasa pe sub piele de la ceafa in jos, pe sira spinarii. Am ramas cateva clipe nemiscat, tinand strans in mana carnetul. Indragostitii ma priveau si ei surprinsi, incremeniti, incurcati, neindraznind sa spuna ceva sau mai degraba nestiind ce sa spuna. Deocamdata ascultam cu totii melodia transmisa la aparatul de radio, aflat pe masuta de la capatul patului. Lalele isi acoperise instinctiv sexul cu o mana, cealalta fiindu-i trecuta pe dupa gatul subtire al domnisoarei Orzan - nu mai apucase sa si-o retraga. Se afla la spatele ei, iar cand se rasucise spre usa pentru a vedea cine intrase, sexul ii ramasese la vedere. Eram atat de incordat incat incepusem sa tremur. Imi simteam gura uscata, iar fiindca uitasem si sa clipesc, ochii incepusera sa ma usture. Ma straduiesc sa descriu, sa reconstitui, dar de fapt toate aceste enunturi le produce mintea mea de acum, caci atunci nu vedeam decat sanii mari ai domnisoarei Orzan revarsandu-se prin decolteul furoului si picioarele paroase ale lui Lalele incolacite printre ale ei, iar forta acestei imagini le acopera si le epuizeaza pe toate celelalte, care devin abstracte si conventionale. Nu mai stiu cum arata camera, ce fel de mobilier avea sau daca avea si altceva in afara de un pat si o masa, si orice as adauga nu sunt decat simple relatii intre cuvinte.
- Ce cauti, ma, aici? se rasti la mine Lalele.
Nu i-am raspuns. Am privit in urma, pentru a ma asigura ca am pe unde sa o iau la fuga, iar in clipa urmatoare am zbughit-o pe usa afara. Alergam ca o mica jivina speriata, sufocat de furie si neputinta, pe cararea devenita dintr-o data nesfarsit de lunga, la capatul careia ma astepta casa mea sau mai precis refugiul, culcusul, locul unde ma puteam ascunde pentru a ramane singur... Si deodata m-am oprit, fiindca obosisem. Sau fiindca nu mai voiam sa fug, descoperind ca de fapt nu ma pandeste nici un pericol. N-aveam de ce ma teme. M-am oprit undeva in preajma fantanii, inca gafaind si, cautandu-mi o preocupare de circumstanta - daca cineva m-ar fi vazut alergand, s-ar fi intrebat poate de ce alerg -, m-am apropiat si am tras intr-o parte si in cealalta de roata cu care scoteam apa. Apoi am tras capacul si m-am aplecat putin peste marginea ghizdului, incercand sa-mi zaresc chipul in oglinda apei.
Poate ca atunci nu mi-am formulat intocmai aceasta judecata, dar cu siguranta am stiut, descoperisem dintr-o data, in timp ce alergam, ca as fi fost la fel de indreptatit sa-l intreb si eu la fel: Ce cauti, ma, aici? Simteam cum, in dezordinea mea sufleteasca, se nastea un sentiment confuz si dureros, pe care abia urma sa-l identific, ceva asemanator tristetii si in egala masura dezamagirii. Sau mai curand o presimtire, anticiparea unei rupturi grave si definitive ce sta sa se intample in viata mea, preludiul unei revolte. Traisem pana atunci cu convingerea ca frumusetea domnisoarei Orzan imi apartine, caci eu o descoperisem, iar aceasta descoperire imi conferea, daca nu proprietatea, macar un ipotetic drept de preemtiune asupra ei. Dar acum, ceea ce vazusem imi profana cel mai pretios dintre secrete; ma simteam nu doar tradat, ci si umilit, cu intimitatea lezata, invadata in modul cel mai brutal si expusa unor judecati vulgare. Din nefericire, pentru toate cele intamplate nu exista decat un singur vinovat, iar acela era insasi domnisoara Orzan...
Mi-am dat seama de acest lucru abia dupa ce, ajuns in camera mea, m-am intins pe pat cu fata in sus si mainile sub cap, asa cum il vazusem deseori pe tata, incercand sa ma impotrivesc starii de nesiguranta si deruta careia ii cazusem prada. Nu mai eram incordat, ci, dimpotriva, epuizat fizic si nervos, ca dupa o criza de isterie, iar dezordinea sufleteasca de mai inainte se preschimba treptat intr-o lehamite fara obiect, insotita si de un usor tremur al muschilor de la picioare. Dintr-un motiv de neinteles, imi doream o suferinta fizica, ceva care sa ma violenteze, sa-mi faca rau sau sa ma doara; intuind poate ca doar in acest fel as fi scapat de suferinta mult mai amara care imi chinuia sufletul. In cele din urma, negasind alt gest suficient de eroic in raport cu exigentele mele, m-am declarat invins si am hotarat sa ma culc; exista o singura cale de a ma impotrivi gandurilor si imaginilor obsesive care ma urmareau, sa inchid ochii si sa dorm. Numai ca, mai inainte de asta, mi-a venit sa fac pipi si a trebuit sa merg la toaleta.
Cat sa fi durat totul? Cinci-sase minute, cel mult zece, socotind aici si timpul petrecut la fantana. Insa cele cateva minute ingramadisera atatea in bietul meu suflet, incat intamplarea dinaintea lor isi gasea locul mult mai in urma, in trecutul indepartat, de care ma desparteau acum schimbari dramatice si ireversibile ale vietii. Stiu sigur ca, in momentul cand m-am ridicat din pat, hotarasem deja ca relatia mea cu domnisoara Orzan s-a terminat definitiv. Toaleta, mai curand primitiva, lipsita de apa curenta si mirosind brutal a cloramina, se afla la capatul unui coridor ingust si intunecat. Era de fapt o cabina injghebata din scanduri, totusi destul de bine ingrijita, peste fosa sapata langa fundatia cladirii - hartia igienica nu lipsea niciodata, iar la usa stateau pregatite doua galeti cu apa, pentru a o curata dupa folosire. Am mers intr-acolo tiptil, desi cred ca la ora aceea eram singur in casa, parintii inca nu se intorsesera. Abia dupa ce mi-am desfacut slitul pantalonilor, am constatat, usor nedumerit, ca aveam chilotii umezi. Puta mi se micsorase si se zbarcise intr-atat incat semana cu un nasture. Pata mica, ovala, de forma unei prune, nu parea sa fie de urina; raspandea un miros asemanator cu al tulpinilor de soc, iar cand am atins-o cu varful degetelor, am constatat ca era si putin lipicioasa, de o consistenta pastoasa. Fara sa stiu propriu-zis despre ce e vorba, un mecanism secret al gandirii m-a condus la concluzia ca ar avea o legatura cu scena oribila careia ii fusesem martor ceva mai devreme, cu domnisoara Orzan si cu amantul ei. Ar fi putut fi ceva rau, semnul sau efectul vreunei boli de care ma contaminasem instantaneu... O astfel de presupunere, in loc sa ma alarmeze, imi oferi, dimpotriva, un fel de sentiment al revansei. Acel mic incident, a carui cauza imi ramanea deocamdata necunoscuta, promitea, transmitea un prim semnal de consimtire in sensul dorintei mele de a suferi. Daca era vorba despre vreo boala, urma sa fie neaparat una incurabila! Printr-un abuz savarsit asupra mea, fusesem adus, iata, intr-o stare atat de precara si de primejdioasa. M-am vazut dintr-o data in ipostaza eroica de tinta a unei conjuratii ample care urmarea sa ma distruga si de care domnisoara Orzan cu siguranta ca nu era straina. De aici incolo, raspunderea pentru tot raul si toate suferintele ce aveau sa urmeze ii revenea in intregime ei...
Peste vreo jumatate de an, cum era si normal, s-a maritat cu militianul din comuna. Iar in ziua cand am vazut-o gravida, cu pete cafenii pe toata fata, care o urateau, m-am simtit razbunat - si de atunci mi-a devenit indiferenta.
(fragment)
De ce scriu
Claude Levy Strauss relateaza, in Tropice triste, o interesanta experienta, care ar merita repovestita. Ajuns intr-un sat al populatiei nambicwara din America de Sud, unde nici scrierea si nici desenul nu erau cunoscute, cercetatorul le-a inmanat bastinasilor foi de hartie si creioane, cu care ei la inceput nu facura nimic. Apoi incepura sa traseze pe hartie niste linii ondulate, incercand astfel sa dea creionului aceeasi intrebuintare pe care o vazusera la omul alb. Seful cetei, pentru a se distinge de ceilalti, a cerut un blocnotes, iar atunci cand cercetatorul ii solicita anumite informatii, el desena pe foile blocnotesului aceleasi linii sinuoase si i le arata, ca si cum ar fi scris acolo raspunsul la intrebarile care i se puneau. Uneori seful facea chiar anumite "corecturi" ale scrierii sale, o examina cu ingrijorare, ca si cum semnificatia ei ar fi trebuit sa fie cat mai limpede si sa-i oglindeasca in chip cat mai fidel ideile. La randul sau, cercetatorul se prefacea ca descifreaza sensul celor "scrise", iar comentariul verbal care urma intre cei doi lamurea lucrurile. Odata, dupa ce a adunat toata ceata, seful scoase dintr-un cos o hartie acoperita cu astfel de linii intortocheate si, prefacandu-se ca citeste cele scrise acolo, incepu sa imparta obiectele aduse de cercetator in dar. Interpretarea pe care antropologul francez o da acestei intamplari este ca seful urmarea sa-si uimeasca supusii convingandu-i ca omul alb devenise aliatul lui si ca toate marfurile provenite de la acesta treceau prin mana lui.
Ma intreb daca nu cumva si noi, scriitorii secolului XXI, facem ceva asemanator. In masura in care scopul scrierii nu este de a intelege sau a cunoaste mai mult, ci de a spori autoritatea sau prestigiul unui individ in detrimentul altuia, scrierea devine instrument de dominatie. In aceste conditii, functia sociala a scriitorului risca sa devina implicit o relatie de putere, sa favorizeze exploatarea. Ceea ce legitimeaza aceasta relatie de putere este prestigiul de gestionar al mitului, cu care scriitorul e investit de comunitate. Mircea Eliade aprecia ca, la origini, scriitorul era cel care povestea comunitatii sale o calatorie initiatica, in lumea de dincolo, iar Ernesto Sabato spune, in Abaddon exterminatorul, ca arta este ontofanie - revelare a realitatii. Fictiunile scriitorului sunt vis colectiv, el viseaza in contul comunitatii, el intretine si reabiliteaza mitul erodat permanent de istorie.
In ce ma priveste, trebuie sa marturisesc ca sunt destul de circumspect in legatura cu motivele pentru care scriu. Raspunsul cel mai comod si pe care l-am mai formulat de cateva ori este: scriu pur si simplu pentru a conserva, eventual restaura, valoarea de intrebuintare a cuvintelor. Sunt constient de faptul ca exista pe lumea asta lucruri mai importante decat literatura - de exemplu, durerea de masele. Exista oameni care nu citesc, la fel cum exista oameni care nu cred in Dumnezeu. De altfel, cred ca s-a si spus asta: ateul este un fel de analfabet spiritual. Si unii, si altii pot fi foarte multumiti de starea lor, atata doar ca traiesc
intr-un univers diminuat. Impresia mea este ca nici nu le-ar trebui altceva - ar fi o pedeapsa. Neavand vocatie demiurgica, nu mi-am propus sa schimb lumea. Prefer sa fiu socotit doar scriitor, nu si intelectual; artist si mestesugar privat, altfel zis, pe cont propriu, iar nu complice ori beneficiar al institutiilor puterii. Intr-o vreme cand fictiunea s-a industrializat si ne e servita sub felurite forme ca realitate, pare ca sarcina scriitorului nu mai este de a crea fictiuni, ci de a le demasca. Am incercat, in romanul Christina Domestica si Vanatorii de suflete un astfel de exercitiu, avertizand cititorul inca din primul capitol al cartii, intitulat, dupa o aporie celebra, Toti cretanii sunt mincinosi. Ceea ce inseamna ca nu ma exclud din mecanismul mistificarii si manipularii - in asa fel, incat, daca e un pic atent, la capatul lecturii cititorul isi da seama ca el insusi a fost manipulat. Aici e miza cea mai importanta a cartii mele si totodata, daca nu suna cam pretentios, profesiunea mea de credinta. Sa demasc mecanismele minciunii si manipularii, ale fictiunilor ilicite si industrializate care asediaza mintea si sufletul omului contemporan, dar totodata sa avertizez ca demascarea insasi poate fi utilizata, la randul ei, ca instrument de manipulare.
Sper ca, din cele spuse pana aici, a rezultat suficient de clar modul in care vad eu rolul si responsabilitatea scriitorului. Se prea poate ca, in plina era a relativizarii valorilor, astfel de angajamente sa sune patetic sau anacronic. Daca e asa, prefer sa fiu socotit un spirit perimat si retrograd decat sa abdic de la datoria mea fata de cei oprimati, din randul carora, de fapt, provin.
Petru Cimpoesu
FLORIN COJOCARIU
Povestea Cavalerului de iarba verde
unu. DIMINEATA CAVALERULUI
In care este vorba despre cum era cat pe ce sa inceapa totul si de fapt nu incepe nimic. Si in care Cavalerul are primele semne ale absurditatii si nebuniei faptelor sale din ultima vreme. Primul vis.
Frunzele dezmierdate de usoare adieri de vant desenau cu umbra lor figuri tremuratoare pe fata Cavalerului. Era o dimineata de vara intarziata si ezitanta in care ganganiile campului ridicau un zumzet ce crestea sau scadea dupa cum soarele intra sau iesea din nori. Era un soare in care nu poti avea nici o incredere.
Cavalerul dormea rezemat de un copac. O picatura de roua care tremura pe mustata lui rasucita in furculita cazu cand un bondar gras si cu vederea slaba incerca sa polenizeze celebra mustata. Cavalerul zambea. Visa. Si visul lui nu era dintre cele obisnuite. Sau dimpotriva, era exact ca un vis obisnuit, adica straniu si ilogic.
Lumea din jur era necunoscuta. Pe scurt, Cavalerul se visa avand misiunea de neinteles de expert contabil. Purta straie ciudate in care se simtea mai mult dezbracat. Din cand in cand isi pipaia capul si un fior de groaza ii strabatea inima cand realiza ca nu are coif. Probabil toate aceste simtaminte neplacute au fost adaugate sau inventate cand s-a trezit, pentru ca in vis Cavalerul isi indeplinea misiunea absurda cu multa naturalete.
Camera in care statea aplecat asupra unor vrafuri de hartii era mobilata cu lucruri colturoase si era mult prea luminoasa pentru gusturile obisnuite. Tot felul de obiecte dracesti scoteau zgomote la intervale regulate. Unele bazaiau, altele maraiau si unul chiar scotea triluri minunate. (Un telefon, fara indoiala.)
Si cand era Cavalerul nostru mai concentrat in calcule complicate (el care in realitate nu stia sa numere peste 100) se aude o bataie timida in usa.
- Daaa! urla omul nostru fara a-si ridica ochii. Maniera asta de a invita pe cineva sa intre ii era totusi complet necunoscuta si avea sa-l jeneze nespus pe Cavaler atunci cand se va fi trezit si va fi rememorat cosmarul.
Usa se deschise incet, pe un sfert, si prin crapatura aparu capul omului sau de incredere, Marancho, care a ramas si in vis acelasi coate goale, un prost viclean cum il cunoastem din realitate. Numai ca, nu se stie de ce, probabil este o regula a viselor, acum il chema Marcu.
- Sefu’, se poate?
Cum expertul contabil nu raspundea, Marcu se prelinse prin crapatura usii, o inchise fara zgomot si se aseza cuminte pe un scaun dupa care se apuca sa studieze cu interes un punct situat intre nasul expertului si urechea lui dreapta. Din cand in cand isi dregea glasul, isi pocnea degetele sau isi mangaia cu placere evidenta chelia.
- Ia zi ma, ce-i? se rasti la el Expertul dupa ce termina un calcul sofisticat.
- Ce sa fie dom’ sef, am inteles ca dosarul lu’ Servante e la dumneavoastra.
Expertul nostru (sau poate Cavalerul, e greu de precizat intr-un vis) avu banuiala ca subalternul lui incerca sa-l umileasca. De Cervantes auzise si el ("Cine e Cervantes?", avea sa-si bata capul toata ziua urmatoare Cavalerul. "Si de ce mi se parea asa de cunoscut?" Dar deocamdata, in vis, traia o certitudine) si n-ar fi prima oara cand Marcu, care urmarea seara de seara concursurile la televizor, ar lansa in institutie o povestire care sa scoata in evidenta incultura expertului contabil. Mustata ii tremura imperceptibil (acesta a fost momentul cand Cavalerul a zambit in somn alungand bondarul chior ce incerca sa-i polenizeze mustata) si, pe cand tragea aer in piept, pregatind urletul cu care avea sa-l desfiinteze pe Marcu, acesta continua:
- Dom’ sef, dosaru’ lu’ Servante SRL, editura aia cu evaziunea la timbrele literare.
Expertul paru ca ofteaza dar de fapt elibera uriasa cantitate de aer inspirata anterior, intreband cu o falsa iritare care cu greu ii masca usurarea:
- Ei, si ce-i cu ei?
- Pai am vorbit cu patronul care mi-a explicat deci ca ar fi la mijloc o neintelegere si ca ar mai fi lucruri noi care pot fi luate in consideratie.
Si Marcu scoase un plic dolofan din buzunarul hainei, pe care il puse, cu dexteritatea unui hot de buzunare, pe marginea biroului. Expertul lua plicul in timp ce mirarea i se zugravea pe fata in sensul ca mustata lui lua forma unui pescarus stilizat. Era plin cu bancnote de o suta de mii. Acum urma lupta (mai traditionala pentru noi, dar necunoscuta Cavalerului) intre datorie, onoare, cinste si faptul ca strangea de zece ani bani de masina si nu putea sa-si cumpere decat o motocicleta.
Si nu se stie de ce tocmai acum motocicleta i se paru perimata, meschina si chiar ridicola. Baga banii in sertar si urla la Marcu:
- Bine, acuma iesi afara!
Fraza se termina gatuit si suierat pentru ca de emotie expertul uita de aceasta data sa inspire intreaga cantitate de aer necesara, asa ca ramase fara suflu si se inrosi de efort. (Mai tarziu se va spune ca de rusine, dar asta-i alta poveste.)
Nici nu iesi bine Marcu din incapere ca intrara, fara sa bata la usa, doi barbati din a caror atitudine se degaja un aer de certitudine absoluta. Cel mai burtos si mai transpirat dintre ei se duse tinta la expert, care statea naucit pe scaun, ii puse o mana pe umar si rosti cu blandete:
- Hai manca-ti-as mustacioara, ai bagat-o pe maneca. Vii cu noi!
In acest moment al visului ceva din spiritul Cavalerului se manifesta in cele din urma. Sarind agil pe o masa urla la cel ce-si manifestase dorinta de-ai manca mustata:
- En garde, catel de tarfa! Pe onoarea fecioarelor din acest regat de nu va ajunge puhavu-ti trup de mancator de mamaliga hrana pentru cainii fara de stapan!
Si profitand de uimirea ce se asternu, sari de pe masa direct in carca grasului pe care il dobori fara efort si se apuca sa-l sugrume.
Nu se stie cum ar fi continuat cosmarul daca celalalt individ n-ar fi pus mana pe un scaun si cu o lovitura dibace nu l-ar fi trimis in lumea realitatii pe Cavaler.
Ceea ce de fapt lovi capul Cavalerului a fost o gargarita care a cazut pur si simplu din copacul sub care dormea. Gargarita (sau scaunul) l-a trezit. Pret de cateva minute se holba bizar la peisajul din fata lui. Care, pe scurt, consta in camp intr-o amagitoare impreunare cu cerul, undeva la orizont, fosta pasiune din a carei oboseala se nascuse, cu vreun ceas in urma, un banal rasarit de soare. Ceva mai departe de singurul copac din camp, de care dormise rezemat Cavalerul, cateva vaci punctau trecerea timpului cu regulate vanturari din cozi in ciuda unor muste insistente. Linistea stapanea peste tot, mai putin in sufletul Cavalerului.
Marancho, in straiele lui de taran, se apropia mergand leganat, de undeva din stanga, dinspre sat, carand o traista cu mancare si doua plosti cu apa, urmarit fiind cu o privire nefireasca de Cavaler. In ochii acestuia, care pana nu de mult faceau capetele pacatosilor sa se plece vinovate, lucea frica. Frica trezita nu atat de absurditatea cosmarului din care se trezise si din care nu intelegea mare lucru, cat de faptul ca un avertisment secret era continut in acel vis. Un avertisment ca ceva teribil urma sa i se intample in curand.
- Marite stapan, am adus de-ale gurii. De vei pofti in aceasta mandra dimineata...
Marancho se opri intimidat de privirea nefireasca a Cavalerului, care la randul lui simtea pentru prima oara o repulsie inexplicabila fata de slujitorul lui de incredere. Dupa ce-si pipai coiful, pe care il gasi la locul lui pe cap, Cavalerul se mai linisti si hotarat sa uite cosmarul, care fara indoiala era o lucratura de farmece a dusmanilor lui menita sa-i subrezeasca mintea, le alunga cu o miscare brusca de mana de parca ar fi fost niste muste agasante, trase o dusca de apa si se puse pe mancat.
doi. DRUMURILE DESERTACIUNII
Batalia de pe dealurile Cotnariului. Ultima iubire a Cavalerului urmata de imbolnavirea de angelita mefistofelica. Al doilea vis.
In acele vremuri, "a lua masa" era o actiune de scurta durata si oarecum lipsita de poezie. Un om flamand, prea putin romantism pana la urma. Am putea sa ne aflam in treaba si sa descriem hotararea cu care Cavalerul musca alternativ din ceapa, paine si branza, insa preferam sa spunem doar ca, dupa ce-au mancat, cei doi s-au ridicat, s-au scuturat de praf si au pornit la drum. Daca va imaginati ca s-au suit pe cai, aflati acum ca nu au avut niciodata.
Ca si "masa", "drumul" a fost complet monoton, a durat aproape toata ziua si n-a fost punctat decat de acelasi schimb de replici la intervale regulate:
- Stapane, n-am putea a ne ostoi durerea din ciolane adastand o tara la umbra capitei de colo?
- Fara indoiala, am putea.
Acestea fiind zise, cei doi taceau si continuau sa mearga prin colbul drumului, drum ce, spre seara, incepuse a serpui printre dealuri. Dealurile Cotnariului. Si cum roua si racoarea din ultimele dimineti incepusera sa zgandare reumatismul de familie al Cavalerului, trebuiau sa gaseasca grabnic hanul unde urmau sa doarma si, mai important, unde erau asteptati.
Va imaginati ca, desi oamenii de rand au obiceiul de a umbla de colo colo fara un scop precis si evident nepurtand in minte un ideal remarcabil, nu statea in firea Cavalerului nostru sa nu aiba un scop. Chiar daca dintre cele mai banale. Nu cunoastem deloc parerea lui referitoare la diverse conventii literare, in orice caz insa, ati observat desigur cum in anumite situatii "nu se stie de ce" i se intampla un anume lucru. De fapt se stie, dar asta vrea sa zica pe de o parte ca nu e momentul sa intoarcem povestirea pe dos si sa incepem cu cauzele, iar pe de alta parte vrea sa va dea o idee despre naivitatea Cavalerului, care, desi la o varsta inaintata, nu realizase ca nimic nu se intampla fara rost si ca totul are o cauza si un scop.
Furati de aceste precizari i-am pierdut din vedere pe cei doi pentru a-i regasi exact in momentul in care, pe jumatate dezarticulati de oboseala, intrau in paduricea ce se zarea la orizont acum cateva ceasuri. Era tarziu, soarele tocmai apusese si in ecoul stins al luminii de peste zi tufele si copacii din padurice prindeau forme fantastice. Tot felul de batrani intelepti carora le ghiceau privirile amuzate, balauri impietriti in umbra, draci, femei iluzorii, osteni pareau a-i privi nemiscati de pe marginea potecii pe eroii nostri. Marancho grabi pasul, asa ca pentru prima oara ajunse sa mearga in fata Cavalerului, dorind sa iasa mai grabnic din locul asta care-i dadea fiori, dar neindraznind sa deschida gura convins totusi de ridicolul viziunilor sale. Cavalerul zambi, ceea ce dadu mustatii sale forma unui pescarus care plonja in apa, si se intreba cum de poate fi asa fricos Marancho dupa toate imprejurarile disperate in care s-au luptat de cand sunt impreuna. Si cand se pregatea sa-i plesneasca o usturatoare ironie, de undeva din fata, izbucni cu claritate un hohot de ras care-i facu pe cei doi sa impietreasca. Cavalerul isi reveni primul, mai ales ca hohotul de ras a fost urmat de zgomotul unui ulcior facut tandari si mai apoi al unei usi trantite. In fata lor, dupa niste copaci, era, evident, hanul...
(Fragment din romanul Povestea Cavalerului de iarba verde de Florin Cojocariu. Volumul poate fi descarcat gratuit pe situl Editurii LiterNet, la http://www.liternet.ro/autor/30/Florin-Cojocariu.html)
RAZVAN BRAILEANU
Excelent, domnule Eastwood, dar...
Schimbul/
Changeling (2008)
Regia: Clint Eastwood;
Scenariul: J. Michael Straczynski;
Cu: Angelina Jolie, John Malkovich
Pe ecranele romanesti din 16 ianuarie
Regizorul Clint Eastwood isi tortureaza spectatorii. Din nou. Cu eleganta ferma cu care ne-a obisnuit. Ceea ce nu-l face mai putin vinovat de santaj emotional.
Dintr-un actor de filme B, Clint Eastwood s-a transformat intr-unul dintre cei mai respectati regizori de la Hollywood. In spatele carierei sale regizorale de succes nu stau doar premiile (doua Oscaruri), ci si un stil solid de a face filme, cu o mana sigura, sincer si fara prea multe subtilitati. In 2008, la 78 de ani, Eastwood e neobosit: a lansat doua filme - Gran Torino si Changeling / Schimbul -, ambele cu sanse la Oscar.
Schimbul, inspirat din fapte reale, spune povestea Christinei Collins (Angelina Jolie), o mama singura din Los Angelesul anilor ‘20, al carei fiu, Walter, in varsta de 9 ani, dispare de acasa in timp ce ea se afla la munca. Disperata, Christina apeleaza la politisti, care, dupa cateva luni, ii spun ca i-au gasit fiul viu si nevatamat. Numai ca, atunci cand il aduc acasa, mama descopera ca baiatul nu este fiul ei! Politia insista ca pustiul este Walter si incearca sa o convinga pe Christina ca baiatul s-a schimbat si ca ea, din cauza emotiilor, nu-l recunoaste. In realitate, politia din Los Angeles era intr-o mare criza de credibilitate si nu-si putea permite inca un esec, asa ca face totul pentru a arata opiniei publice ca l-a gasit pe Walter. In scena intra reverendul Gustav Briegleb (John Malkovich), care si-a facut un tel in viata din dezvaluirea coruptiei si ineficientei politiei. Briegleb o sprijina pe Christina sa demonstreze ca baiatul adus de politie nu e fiul ei si sa ceara autoritatilor sa-l gaseasca pe adevaratul Walter. Numai ca autoritatile, incercand sa musamalizeze cazul, o acuza pe Christina ca e o mama denaturata si o inchid intr-un spital de nebuni. Intre timp, total intamplator, oamenii legii descopera ca la o ferma din apropierea orasului au fost ucisi mai multi copii, printre care s-ar fi aflat si Walter. La presiunile reverendului Briegleb, Christina e eliberata din spital si da in judecata autoritatile, ceea ce duce la demiterea sefilor politiei. Desi criminalul de la ferma e gasit vinovat si condamnat la moarte, Christina nu pierde speranta ca Walter e in viata si ca se va intoarce acasa intr-o zi.
Trebuie sa spun de la inceput ca Schimbul e un film bun. Iar asta ma enerveaza la culme, pentru ca ma pune in situatia de a-i ierta multe dintre defecte. Ceea ce nu ma impiedica sa le trec pe acestea in revista si sa-i las pe spectatori sa-i descopere calitatile.
In primul rand, Schimbul pare facut ostentativ ca sa fie luat in seama la Oscaruri. Subiectul, maniera de abordare, interpretarea excelenta a Angelinei Jolie (in cel mai bun rol al sau de la Girl, Interrupted incoace), toate il duc catre seara in care se decerneaza statuetele hollywoodiene. Ca si cum acestea nu ar fi fost de ajuns, in film exista o scena in care protagonista asculta la radio ceremonia Oscarurilor din 1935 - stiam ca lui Eastwood nu-i plac subtilitatile, dar chiar asa?!? Insa cel mai mare neajuns al filmului este maniera in care Eastwood manipuleaza sentimentele spectatorului, pe care il face sa treaca de la curiozitate la mila, la revolta, la furie, la speranta si, din nou, la furie. Au mai facut asta si altii (Lars Von Trier in Dogville si Alejandro González Iñárritu in Babel sunt exemplele care-mi vin primele in cap), a mai facut-o si Eastwood, mai ales in Million Dollar Baby. Daca pana acum aveam impresia ca Eastwood isi uraste personajele (si de aceea filme ca A Perfect World, Mystic River si Million Dollar Baby se termina tragic), dupa Schimbul cred ca, de fapt, Eastwood isi uraste spectatorii. Altfel nu i-ar tortura vizual (scena unei executii, filmata pe-ndelete) si psihic timp de doua ore. Sigur, obtine lacrimi si emotii, poate chiar inca un Oscar, dar...
Targul de carte de la Frankfurt, 2008
Impresii subiective
In fiecare an, dupa Frankfurt, fac un rezumat al Targului, al intalnirilor, al noutatilor. Anul acesta, curios, n-am scris nimic. Nu intelegeam de ce... Si iata ca aici, la Venetia, am inteles: in fiecare dimineata vad trecand pacheboturi imense, intr-un decor incantator; sunt complet anacronice... Mai inalte decat cladirile, denatureaza peisajul, dar e imposibil sa revii in timp! Si peisajul se transforma incet-incet... Venetia ramane aceeasi, dar nu mai e Venetia...! Au disparut dughenele si micile magazine de cartier inlocuite cu "mini-maxi marketuri" si vanzatori ambulanti de bibelouri, despre care te intrebi cum oare reusesc sa-si castige traiul... Sufletul a lasat locul show-ului, decorul se mai tine, dar actorii par obositi si parca resemnati cand ii privesti mai bine. Cand privesti fondul, caci forma e aceeasi, galagioasa, ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat...
Aici am inteles ce inseamna Frankfurt si lumea cartii de azi: Titanicul in croaziera la Venetia!
De ce Titanic?
Timp de o saptamana, la Frankfurt mi s-a parut ca am trait rupt de realitate. Ne intalneam ca si anul trecut, beam ca si anul trecut, glumeam ca si anul trecut si chiar ne-am prefacut ca am cumparat si am vandut carti ca si anul trecut. Cu diferenta ca 2008 nu e 2007! Nici pe departe...
O enorma criza economica si financiara planetara, nimic nu mai functioneaza ca inainte, totul e dereglat. Dar la Frankfurt e ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat! Magic, suprarealist, salvator!
O idee succinta despre o zi acolo. Trezire intr-o camera care costa intre 450 si 650 de euro. Mic dejun de 30 de euro pentru a discuta despre carti care costa intre 5.000 si 500.000 de euro. Dupa micul dejun - sapte-opt intalniri - cu acelasi scop. Pranz cu acelasi obiectiv. Intalniri serioase toata dupa-amiaza (ei, de la 15 la 18) la Targ, intre standurile unora si altora. Si hai ca incerc sa-ti vand (curios, nu prea merge vandutul anul asta...). Si hai ca incerc sa rezist si sa nu cumpar (dar nu reusim... aici va trebui ceva decriptaj, mai tarziu. Pai da, trebuie decriptat. Daca vanzarile nu merg, nici cumpararile n-ar trebui sa mearga, ma urmariti? ei bine, nu e deloc asa... e mult mai haios, nu vindem nimic, dar cumparam totusi!! Si e valabil pentru toti editorii... Deci? Deci supraproductie, deci vindem inca si mai putin, deci? ati ghicit! cumparam si mai mult! aveti dreptate, suntem cam idioti noi, editorii...!).
Cand am terminat de cumparat ceea ce nu vom vinde si de nevandut ce am publicat, mergem la barurile de la hotel. Barfa. Si continuam...! Sa ne jucam de-a editorul, de-a agentul, de-a cititorul... si tot restul...
Cu barurile de hotel la Frankfurt nu e de gluma. Exista doua principale. Cele doua hoteluri mitice la Frankfurt sunt Frankfurter Hof si Heissischer Hof. Frankfurter Hof in centru, 400 de camere, saloane, lobby-uri imense si un bar enorm, deschis, cu vedere asupra saloanelor si a pompelor de bere. Heissischer Hof e chiar in fata Targului, mult mai mic decat primul, vreo 120 de camere, dar mult mai intim si chic. Ca si la FH, majoritatea intalnirilor au loc in saloane si in lobby-ul unde se afla un bar destul de clasic. Pana aici, meci nul. Unul mare, puhoi de lume, unde oricine sfarseste prin a ajunge la un moment dat, si altul mai mic, dar tot atat de plin, mai in voga in randul "batranilor" si mai putin frecventat de noile generatii, care prefera FH unde poti vedea mai multa lume, deci potential mai mare de a agata (indiferent ce intentionezi sa agati...).
Doar ca... Heissischer Hof a transformat incepand de anul acesta legendarul sau piano-bar, faimosul Jimmy’s, in bar de fumatori deschis inca de la 16,30 (in Franta fumatul e interzis in baruri si restaurante). Alegerea a fost rapida: in fiecare seara la Jimmy’s si doar o incursiune de 20 de minute la Frankfurter Hof! Caci, daca am ramas opt zile la Frankfurt a fost nu ca sa muncesc, ci pentru ca am gasit un bar pentru fumatori absolut formidabil! Cateva bairamuri memorabile s-au tinut aici - anul asta nu dau nume! - si noroc ca barul era aproape de camere, caci nivelul de alcoolemie era larg superior celui autorizat de lege, chiar si pentru a merge pe strada!
Deci bursa face yo-yo, nimeni nu vinde o carte si noi continuam linistit sa ne fumam tigara de foi, sa bem si, odata ametiti, sa cantam intr-un piano-bar...!
Eu va zic ca povestea asta seamana cu Titanicul.
Pentru ca in timpul asta... nu numai ca vanzarile sunt inexistente, dar noi continuam sa cumparam! Ca si cum o bagheta magica va schimba totul maine...
Scuze, am sarit peste "cina", am trecut direct la "dupa cina". Masa de seara e un cocktail. Exemplu:
Onor seniorilor, intai. Cocktailul Editis, simpatic, aproape familial, toata lumea e prezenta. Bufet de calitate, asistenta poliglota, se pare ca patronul Jésus e foarte simpatic si frumos pe deasupra... Nevasta-mea mi-a spus-o si asta ma enerveaza un piculet, mai ales cand adauga "si pe deasupra are intr-adevar si farmec", ca si cum al meu ar fi fals, farmecul!
Ma enerveaza! O face intentionat si-i reuseste!
Deci, dupa doua ore conviviale in care toata lumea e multumita sa se vada, desi ar fi preferat ca "celalalt" sa nu fi fost prezent (concept simplu in lumea cartii: nu exista colegi, ci doar concurenti! deci prin definitie "celalalt" e toata lumea!), dupa doua ore - directia The Cocktail!
Cel pentru care, de douazeci de ani, toata lumea se bate pentru a fi... nu vazut, prea multa lume, invitat.
Cocktail-ul Bertelsmann...
Trei mii de persoane, sute de metri patrati de saloane, sute de metri lineari de mese si baruri, sute de fete, unele mai frumoase ca altele, mii de "pique assiette" dand din coate pentru un pahar, un miros de mancare insuportabil, doamnelor si domnilor, acesta a fost "The Cocktail"-ul Targului de Carte de la Frankfurt! N-am ramas mai mult decat mi-a trebuit aici ca sa va fac descrierea si am intalnit pe toata lumea... mai ales la plecare.
M-am intors la Jimmy’s, unde barmanul, dragut, imi pastrase masa, mi-a adus un whisky, o tigara de foi, un pahar de apa si o ora buna apoi am vazut debarcand cativa supravietuitori ai cocktailului uimiti "ce bine e aici, de ce n-am venit mai devreme?" si atunci am stiut ca seara va fi lunga, foarte lunga...
Si a fost. La ora trei, nu patru fara un sfert, cand am plecat cu noul meu prieten Andrew, am fost fericiti sa nu avem altceva de luat decat un lift si o aspirina...!
(Titlul apartine redactiei)
Gilles Cohen-Solal*
Traducere din franceza Aida Valceanu
* Dupa 20 de ani la Robert Laffont, editorul Gilles Cohen-Solal a creat acum trei ani impreuna cu Heloïse d’Ormesson (fost editor Denoel - in grupul Gallimard, Flammarion), editura Heloïse d’Ormesson.
MIHAI CANTUNIARI
Omul ca iarba
Pana la sfarsitul ei nemeritat de crud, mama a fost pentru mine ceva de la sine inteles, prezenta cosmic-primordiala precum aerul de respirat sau lumina zilei. Cred ca nici n-o puteam deosebi de elemente, intr-atat era Element constitutiv al universului. Asupra ei mi s-au deschis ochii de lapte cand am facut cunostinta cu lumea asta mare; ochii-i verzi-aurii m-au intampinat in pragul existentei si m-au ghidat din primele clipe. Intr-un cuvant, era Prezenta. Acum insa (citand din marele poet Vallejo), "absentei ei nu-i mai dau de capat". Acum, mama odihneste numai in lacrima mea. E mama-lacrima.
Si nici macar nu mai e vorba de ea ca om singular, ci de Mama in sine, prototipul, notiunea de Mama, cea mai sfanta imediat dupa Dumnezeire, Mama universala, Mama absoluta, Mama originilor, cea pe care toti o avem sau am avut-o si am pierdut-o, cea care prin vesnic sacrificiu si abnegatie asigura echilibrul, dainuirea si coerenta lumilor. Este singura fiinta absolut unica, fiindca bunici avem mai multi, iubitele fi-vor si ele cateva, copiii cativa la randul lor. Sigur, mai este si tatal, dar - cinstit vorbind - se compara macar? Oricum, in existenta mea mama a fost totul; tatal... foarte putin.
Ce a insemnat mama pentru mine? Voi raspunde cu cuvintele altuia, ale celui care a compus Viata si destin, autorul rus Vassili Grossman; citatul este insa din alta scriere a lui, din romanul Totul trece: "Uneori incerca sa-si aminteasca chipul mamei, si atunci inima ii sovaia, iar el isi mijea ochii plini de lacrimi ca atunci demult, in copilarie, cand incerca sa se uite tinta in soare". Asta a fost mama pentru mine, de mic copil: soarele meu, care ma incalzea si imi insufla viata. Dar acum, cand s-a dizolvat in natura si s-a contopit cu elementele, ea este pretutindeni si nicaieri.
* * *
Si ar mai fi ceva: stiti deja din volumul precedent ca am trait la cote inalte intru literatura ca in mediul meu ambient, ca in lichidul amniotic garantandu-mi toate functiile vitale. Ei bine, doar in spatiul livresc am intalnit personajul "femeii rele", niciodata in viata. Fericit sunt eu daca pot spune cu mana pe inima, la 63 de ani trecuti, ca nu pot concepe, ca n-am avut stire si nu stiu nici acum ce-i aia femeie rea! Cand o intalnesc prin carti (rar, de altminteri), parca nu-mi vine a crede ca exista si raman intrucatva descumpanit, ca la aparitia unei noi forme de viata, stupefiante, inexplicabile, din abisurile oceanului planetar. Lumea de acum, ordinara, mercantila, submediocra in fapte, idei si persoane, lumea sfarsitului lumii a mai avortat un tipar cinematografic de ultima speta: femeia ucigasa, inarmata cu automate si revolvere prin care scuipa moartea pe ecran, personaj neverosimil, trucat, fortat, intrucat femeia adevarata e facuta sa dea viata, nu s-o ia, s-o ocroteasca oriunde s-ar gasi, nu s-o curme... Dar ce sa ma mai mir si ce sa astept de la asemenea vremuri!
* * *
S-ar parea, dar nu este sigur, ca moartea nu respecta decat copilaria spirituala prelungita. Cazul umanistului integral care a fost Barbu Brezianu, batranul copil afabil debordand de amabilitate, de politete si rapit pana la urma parca cu regret de moarte, vine in sprijinul acestui postulat. Amabilitatea - cea mai boiereasca dintre trasaturi - sau gentiletea, cum o denumea draga-mi bunica Mamaia ("Mihaita, fii gentil si da-mi programul de radio") se numara printre principalele victime ale lui decembrie ’89, in asa masura incat ar trebui sa i se ridice un cenotaf in Cimitirul Eroilor de langa Bellu. A fi amabil a devenit acum sinonim cu a fi retardat mintal, tembel, pagubos, intr-un cuvant: "luzar" (loser). Si intrucat omul postmodern emancipat nu vrea in ruptul capului sa treaca drept luzar, el alege varianta verificata a mahalagismului virulent, a grobianismului agresiv.
Amabilitatea - calitatea primordiala a Ilenei, dar si a mamei mele... (Cu putin inainte de moarte, intrebata fiind cu destula jena de familia care se muta dedesubt si facea mari transformari in apartament, cu echipe de muncitori si cu un vacarm de nedescris pe care il auzeam pana si eu in receptor cand ii dadeam telefonul de dimineata: "Doamna, nu va deranjeaza prea mult zgomotul?", "Care zgomot?" a intrebat gentil mama. "Eu, asa om n-am mai intalnit", mi-a comentat mult mai tarziu doamna de la parter, la fel de uimita ca atunci cand i-a auzit raspunsul.)
Pe podiumul amabilitatii iau loc in amintirea mea si doi scriitori de o urbanitate desavarsita intr-o lume, cea literara, nestralucind prin aceasta calitate: Laurentiu Fulga si Ion Sofia Manolescu. Primul, romancier pe deplin afirmat, era vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor in perioada cand l-am cunoscut; functia ii dadea dreptul la un birou (incaperea) personal la parterul casei Monteoru, birou (mobila) de la care se ridica politicos ori de cate ori ii pasea cineva pragul. Din razboi, de pe urma ranilor, ramasese cu vederea slaba, protejata de ochelari fumurii. Nevazand bine cine intra si ca sa nu supere pe nimeni, omul acesta deja in varsta, dar plin de o amenitate ametitoare, din alte timpuri, se ridica si pentru femei, si pentru barbati (majoritatea mai tineri decat el), si pentru debutanti, si pentru somitati. Eram un incepator cand m-am pomenit salutat in felul acesta de ditamai vicepresedintele Uniunii si, la inceput, m-am pierdut cu firea. Dar apoi, vazand ca toata lumea - mai buna, mai proasta - se bucura de acelasi tratament seniorial (nu degeaba avea sa fie peste cativa ani autorul romanului E noapte si e frig, seniori), l-am admirat, l-am pretuit si l-am socotit un model de buna-cuviinta intr-o lume in care cu adevarat era noapte ideologica si frig sufletesc. Laurentiu Fulga m-a cinstit apoi indelunga vreme si pana la sfarsitul vietii lui cu prietenia-i literara, sobra, demna, barbateasca, manifestata in felicitarile de ziua numelui, de Craciun si Anul Nou ("... ci Dumneavoastra dati-le in legea lor de naprazne ale Destinului; aveti masa personala de lucru protejata de zeitati alese, e suficient, si aveti spiritul Dv. superior care va exprima viata; peste acestea toate orice urare suna conventional, sa va dea Dumnezeu sanatate!") si in dedicatiile de pe cartile sale ("Colegului Mihai Cantuniari, aceasta confesiune mult prea incomoda pentru un spirit lucid ca al sau, in semn de respectuoasa pretuire, statornic, L.F."). Doar boala mea severa, inexplicabila, interminabila, cu debutul in 1983 si cu toate avatarurile ei, si moartea lui din 1984, pe care si-a presimtit-o si literaturizat-o cu mult inainte, au putut avea castig de cauza asupra acelei delicat-puternice legaturi de suflet dintre un veteran si un incepator al condeiului, tesute din afinitate, intelegere si respect. A fost de altfel primul - si printre foarte putinii - din Uniunea Scriitorilor care a avut nestramutat incredere in steaua mea.
Daca te intalneai intamplator cu poetul Ion Sofia Manolescu, fie la Cartea Romaneasca, fie la Uniune, aveai impresia ca tocmai i-ai facut cel mai pretios cadou cu intalnirea aceea a voastra, intr-atat de spontana si de cordiala ii era reactia derivand din fondul lui genuin de bunatate, caldura si jovialitate moldoveneasca. Iar daca te mai si insotea pe scurtul parcurs dintre cele doua destinatii, revarsand, vorba lui Petre Stoica, "un potop de simpatii", aveai toate premisele unei zile reusite, luminoase ca poetul din Tara de Sus.
Totusi, lumea literara era plina de vicisitudini, meandre, ciudatenii si conexiuni la care nici cu mintea nu gandeai, asa cum am constatat pe pielea mea pe la mijlocul anilor ’70, cand, trezindu-ma iarasi "comprimat" - adica pus pe liber - la unul dintre multele mele servicii si fiind silit sa-mi gasesc un nou post, m-am gandit intai la Televiziune, apoi la revista Secolul XX, aceasta din urma potrivindu-mi-se chiar ca o manusa. La prima optiune a trebuit sa renunt degraba, dupa o instructiva discutie la o cafea cu Viorel Grecu, fost coleg de studii bine proptit in lumea micului ecran. Iata pe scurt si pe intelesul tuturor cum a decurs convorbirea noastra de pe urma careia am ramas cu un gust amar si cu o neincredere fatisa in tot ce tine de TV: "El: Bine, bine, dar esti membru de Partid? Eu: Nu. El: Si nici n-ai de gand sa te faci imediat? Eu: Nu. El: Pai atunci ce sa cauti acolo?". Limpede, nu? Asta era lumea Televiziunii romane inainte de 1989; deci sa nu-mi vina nimeni acum cutezand a-mi spune ca te puteai descurca acolo fara droaia de compromisuri pe care toti lucratorii ei le-au facut. Ramanea Secolul XX, buna revista, admirata de mine si pentru care eram facut, daca stateai sa te gandesti la pregatirea-mi universitara cu tot ce tinea de cultura hispanica si la darul scrisului. Or, nici asta n-a fost sa fie, numai si numai din ignorarea mea voita, de neiertat (pentru ca nu eram in Germania) a tropismelor, a lantului slabiciunilor, a tertipurilor, surubariilor si itelor balcanismului literar. Cum intamplarea merita a fi depanata mai pe larg pentru multele invataminte desprinse, sa adastam putin asupra ei.
Din moment ce doream sa lucrez la acea revista de elita a Uniunii, primul pas logic (insa nu eram in Germania) mi s-a parut a fi obtinerea acordului redactiei, adica al celor care sa vada in mine cu placere un viitor coleg. Zis si facut: la sediul din Calea Victoriei - in aceeasi casa Monteoru - m-am bucurat de acolada si de incurajarile bunului domn Baciu, secretarul de redactie, si ale tanarului anglist Andrei Brezianu, fiul celui pomenit cu o plecare a fruntii in paginile precedente. De fata fiind, mai harsitul Stefan Augustin Doinas cel uns cu destule alifii a optat pentru o pozitie neutra, pufaind tutun aromat din pipa si intrebandu-ma fals ingenuu:
"- Si cum aveti de gand sa procedati?
- Simplu - am zis (desi nu eram in Germania) - Voi face o cerere catre presedintele Uniunii.
- Aha - a zis el. Hammm".
Si hammm a ramas. Stia el ce stia. Nu aceea era calea, nici pe departe, decat poate in tinuturile lui Lohengrin si in simplista mea minte teutonica. Plin de ravna, am intocmit o perfecta cerere oficiala catre D.R. Popescu si i-am dus-o increzator, cu atat mai mult cu cat pana si presedintele parea convins de indreptatirile mele la ocuparea acelui post. Si-a pus apostila pe cerere si mi-a sugerat sa astept linistit acasa raspunsul care n-a sosit niciodata. De ce? Am aflat de ce in aceeasi zi, iesind pe portile Uniunii si intalnindu-ma intamplator cu poetul Constantin (Dinu) Abaluta, care m-a intrebat cu ce ocazie pe-acolo. M-am destainuit lui si i-am povestit toate demersurile facute, care, in loc sa-l convinga, mai mult l-au intristat. De-aici incolo urmeaza discutia dintre noi, antologica prin absurdul ei; mutatis mutandis ea e la fel de absurda ca poza din ziar de care v-am pomenit la inceputul acestui volum, cea cu soldatul maturand "mizeria" din Piata Palatului dupa rafalele de impuscaturi ale teroristilor suprarealisti care au tras in tot ce misca, exceptand cu pudoare, cu delicatete de balerine balconul suprapopulat al Comitetului Central. Iata discutia dintre noi, ce nu putea avea loc decat in Absurdistan:
"- Ai gresit cu cererea aia a ta. Daca tii mortis sa lucrezi la Secolul XX, trebuia mai intai sa te fi pus bine cu Razvan Theodorescu.
- ???!!!... De ce, pentru numele sfantului? Il cunosc si il consider un excelent specialist in istoria artei. Dar sa ma tai si nu vad legatura cu revista Uniunii.
- Pai uite cum vine treaba: Razvan Theodorescu e bun prieten cu Dan Haulica, redactorul-sef al revistei. Daca acela ar fi pus o vorba buna pentru tine, Haulica ar fi avut incredere sa te primeasca in colectiv, nemaiavand impresia ca ii vii parasutat «de sus», de la cabinetul presedintelui. Pe cand asa...
- Nu inteleg. Credeam ca va fi atent la aptitudinile mele, la pregatirea mea care acopera o zona larga din literatura lumii.
- Palavre. Aici e ca la biliard: totul e sa stii in ce bila sa dai cu tacul, pentru ca din aproape in aproape si din carambol in carambol sa-ti vina numirea".
N-au fost chiar astea cuvintele schimbate, dar sensul intregii discutii asta a fost. S-a dovedit ca Abaluta avusese dreptate: n-am fost chemat in singurul colectiv in care as fi avut ce cauta, unde as fi dat tot randamentul, unde m-as fi simtit ca pestele in apa.
Hotarat lucru: nu eram in Germania.
Aha. Hammm.
Bine a zis marele Vallejo: "Absurd, doar tu esti pur".
* * *
Indiferent cum am trai, din viata iesim intotdeauna pe usa din dos. Pana la urma ni se nazare ca am fost dusi cu forta la un film numit Zgomotul si furia, un spectacol de neinteles, cu sonorul la maximum, dupa care intreaga sala - toata generatia noastra - este data afara pe niste usi drapate cu negru, deasupra carora licaresc becuri galbui pe care sta scris cu litere stacojii Exit. Viata ca sala de cinema unde ruleaza neabatut acelasi film, umpluta pana la refuz cu generatii de cinefili sacrificati... Boala, suferinta, aiurarea, neputinta, desfigurarea, spaima, moartea si uitarea sunt usa de serviciu a cinematografului periferic Munca din Bariera Vergului, prin care marturisitorul-autorul acestor randuri e scos si el afara, inghiontit, storcosit, inghesuit intre cele patru scanduri ale putregaiului final.
Ca sa nu se intample asa, eu unul imi amintesc. Reamintindu-mi, suspend timpul cu o putere de mag. Ca sa lupt cu destinul precum Iacov cu ingerul, ma intorc la paginile mele din 2 martie anul curent si le reiau exact de unde am ramas, de la draciile din liceu si sotiile de acasa. Uit durerea cea crancena din ultimele luni, uit adoratia si veneratia inchinate permanent mamei mele. Procedand astfel, sunt indreptatit a ma muta intr-o alta dimensiune, poate singura adevarata, unde mama e mereu alaturi de mine si imi citeste sirurile acestea peste umar. Inainte scriam pentru voi; acum scriu cu precadere pentru ea.
* * *
Cea mai amuzanta sotie facuta vreodata de mine acasa in Victor Manu 44 il are ca martor si complice pe amicul neamt Edy si ca victima nevinovata pe buna noastra vecina de apartament, Tatiana. Aceasta, maritata Sireteanu cu Paul S., regizor pe la diferite case de cultura bucurestene, la inceputul anilor ’60, era si ea regizoare, de Televiziune insa, in cadrul emisiunilor pentru copii si tineret. Foarte tanara femeie, extrem de draguta, de ingrijita si de naturala, era o sperioasa cum nu s-a pomenit: se temea de absolut totul - de boli, de microbi, de PCR, de politrucii de la serviciu, de propriul sot - cam in ordinea asta. Memoria acustica mi-o restituie fidel apeland la Proful si la mama cand se vedea incoltita domestic ("Dom’ profesoor, doamna Mariucaa, Paul ma baaateee!!!"), desi bietul sot, cu tot aspectul lui de matamor datorat unei formidabile mustati negre-corb, era departe de a avea asemenea intentii. Pe jumatate crezand in ce spune, pe jumate rasfatandu-se delicios, Tatiana izbucnea prima in ras dupa neconvingatoarele-i confruntari conjugale. Dar de ceva ii era intr-adevar foarte frica: de orice maladie, de orice virus, de orice disfunctie organica. De o curatenie aproape maniacala, de o igiena impecabila, vecina cea tinerica si frumusica putea lesne deveni calul de bataie al celor doi adolescenti pusi pe glume, din ultima clasa de liceu. Asa s-a facut ca intr-o zi, cand eram acasa numai eu cu Edy si cu Siretenii, am turnat un pumn de cristale de permanganat de potasiu in rezervorul de la WC, bizuindu-ma pe colorarea in rosu-sangeriu-intens a apei, pe vizita previzibila a Tatianei in acel loc unde - vorba ceea - si regele merge singur si pe reactia ei ingrozita, ultrapanicata, la trasul apei si la vederea valului de "sange" scurs din propriu-i corp. Acum recunosc ca sotia mea era cam cruda, dar atunci, impreuna cu Edy, nu voiam decat sa ne prapadim de ras, anticipand reactiile tinerei doamne in felul urmator: unu - mersul normal la closet cu aprinderea luminii; doi - trasul nebanuitor/increzator al apei; trei - constatarea cu propriii ochi a ororii fiziologice de nedescris; patru - o clipa plumburie de tacere stupefiata; cinci - un urlet disperat: PAAAUUULL.
Intocmai asa a fost. Edy si cu mine, stand pe patul meu ca pe ace, tineam fiecare pumnul strans, ridicand la unison cate un deget in functie de faza palpitanta la care se presupunea ca ajunsese Tatiana; cand l-am ridicat si pe al cincilea auzindu-i tipatul inuman, ne-am pravalit pe spate cu zgaibaracele-n sus, hohotind nebuneste cum numai la 17 ani poti sa razi.
* * *
Stiti care era momentul cel mai important din viata unui baiat - si, prin extensie, a unui barbat -, cel ce schimba absolut toate datele de pana atunci? Unii vor zice ca prima iubire, altii ca primul sarut, unii ca schimbarea vocii, ceilalti ca (mai tarziu) prima emisie seminala spontana, altii ca prima tigara. Ei bine, nimic din toate astea, ci trecerea definitiva, revolutionara, de la pantalonii scurti la cei lungi! Aceasta mutatie in viata fiecarui baiat, traita cu o bucurie amestecata cu neliniste in acele clipe, nu lasa din pacate urme, nici amintiri si nu mai e perceputa de nimeni ca fiind fundamentala, desi asa era: insemna o schimbare dramatica de statut (personal, familial, social), de perspectiva, de asteptari si de responsabilitati. Mai insemna si revolutionarea felului de a te privi si a fi privit/considerat in societate. Adaugirea catorva centimetri de stofa la cracii pantalonilor modifica radical relatiile baiatului cu sine si cu lumea.
Trecusem nu de mult de varsta ingrata, cand, de coniventa cu ai mei, i-am montat o farsa amuzanta lui tante Marie, sora Mamaiei. Matusa aceasta a mea ramasa fata batrana, o catolica profund religioasa, de o moralitate ireprosabila si implacabila, mica de stat, uscata, stafidita, cam bigota, nestiind de gluma, imbracata pururi in negru, facea deliciile noastre, ale mamei, Profului si ale mele cand venea duminica de la biserica sa ia masa la noi, din cauza lipsei ei totale de umor si de simtul relativitatii. Pur si simplu nu percepea nici saga, nici cuvintele in doi peri, nici luarea eleganta peste picior (fara pic de rautate). Dar asta n-o facea nici incuiata, nici antipatica. Severa era, intr-adevar, dar numai cu sine. In rest, tot ce ii spuneai era instantaneu preluat cu naivitate ca litera de Evanghelie, fara filtrarea informatiei, fara simt critic. De aici, o gramada de incurcaturi, de quiproquo-uri care de care mai nostime. Acceptase cu mare greutate si calcandu-si pe inima intrarea Profului in familie, dar asta pana cand il adoptase total si fara rezerve, convingandu-se de onestitatea si inteligenta lui iesite din comun. Discutiile pe teme religioase dintre evreul sceptic si habotnica crestina erau o halima. Oricum, cu ea nu te plictiseai la masa, mai ales ca accepta cu mare placere cate un paharel cu soare lichid de Odobesti.
Sceneta pe care i-am montat-o in duminica aceea a fost pregatita cu grija in timpul saptamanii mele scolare, dupa ce reusisem sa imprumut cu mare cazna de la o colega (dand in schimb un Dean Martin si un Rock Hudson) o adevarata raritate: o splendida poza color cu Brigitte Bardot, cu botic senzual cu tot, cu pletele-i blonde in vant si cu un ametitor decolteu in stare sa scoale si mortii din morminte. Ceva mai apetisant si mai provocator nu vazusem in viata mea. Efectul asupra lui tante Marie nu avea cum sa fie decat ravasitor. Pe vremea aceea, liceenii, mai ales fetele, faceau colectii de fotografii cu idolii lor de ambe sexe, staruri de cinema sau de muzica usoara - poze greu de gasit si usor de negociat, fie la schimb, fie prin cumparare. Cu chiu cu vai mi-a fost cedata acasa, pentru o singura zi, poza cu diva franceza sex-simbol care innebunise tot mapamondul.
Dupa ce a suportat cu stoicism glumele piparate ale Profului pe tema castitatii autoimpuse a fetelor batrane (carora, pasamite, Dumnezeu le spune la primirea in ceruri: "Eu ti-am dat-o ca s-o dai, / nu sa vii cu ea in Rai"), tante Marie a fost imediat preluata de mama, bine indoctrinata din timp de mine: "- Marie draga, tu stii ca Mihai s-a logodit?" "- Nu mai spune! Dar nu-i prea tanar pentru asta?" "- O fi, nu zic ba, insa dac-ai sti peste ce partida a dat, ai intelege ca nu poate renunta la fata in ruptul capului, fiindca ar pierde-o". Curiozitatea batranicii fiind starnita, urmatoarea-i intrebare a venit de la sine: "Chiar, despre cine-i vorba? O cunosc? O fi vreo fata frumoasa, dar e si cuminte?" "- Pai Mihai are la el o poza de care nu se desparte nici zi nici noapte, roaga-l, poate s-o indura sa ti-o arate". Au urmat staruintele tuturor, la care am cedat extrem de greu si de tulburat; pana la urma am scos cu un suspin fotografia color a divei cu bust atatator si pe trei sferturi gol din buzunarul de la piept si i-am intins-o peste masa lui tante Marie. Aceasta, emotionata si de buna-credinta, la inceput a privit-o lung. Chipul, la inceput bucuros, i s-a tot lungit a nedumerire, pana cand biata matusa a inceput sa scotoceasca nervos in geanta dupa ochelari. Noi asteptam, solemni, verdictul ei de "cunoscatoare" intru ale vietii. Vazand-o foindu-se tot mai incurcata cu ochelarii pe nas, Proful i-a intins o mana de ajutor: "- Ei, Marie, ce zici de viitoarea noastra nora? Asa-i ca Mihaita are gust? Noi suntem, oricum, incantati." "- Da..., sigur..., de buna seama..., dar nu cumva e... cam asa... si pe dincolo?" "- Cum asa si pe dincolo? Ce vrei sa zici? N-are ea tot ce-i trebuie si ceva pe deasupra?" "- Pai tocmai asta e... ca are prea mult. Esti sigur ca nu-i vreo... evaporata?" (Era prima data ca auzeam expresia asta, pe care dupa aceea am regasit-o in literatura franceza si spaniola, aplicata femeilor mai usurele.) Indignarea noastra simulata n-a avut margini: cum sa jignesti o fata ca o cadra si inca cu pretendentul ei de fata? Biata tante Marie! S-a fastacit, a batut in retragere, a schimbat vorba, dar a ramas apoi ani la rand, pana cand i-am prezentat-o catre sfarsitul Facultatii pe Ileana, cu convingerea ca Mihaita, incurcandu-se cu alde Brigitte Bardot, o luase pe cai gresite.
* * *
Ma induiosez revazand cu ochii mintii si cu zambetul pe buze secventele amuzante ale altor timpuri, ca sa-mi abat gandul de la durerea sfasietoare a prezentului la care mama nu mai participa decat ca poza pe biroul meu: o fotografie de pe care sterg praful. Praful! Semn al timpului si el, asa cum demult scrisesem in versurile mele: "Trup din trupul timpului e colbul/ asternut marunt peste firide./ Ici si colo scanteiaza rame,/ dorm intunecate crisalide". Eram foarte tanar pe atunci, nestiind mare lucru, ci doar intuind, da, intuind cata dreptate aveam estompandu-mi trairile intr-un halo de tristete.
Ce ramane din noi?
Ce ramane dintr-un om minunat ca mama, femeia plina de viata, de darzenie, de caracter, de demnitate si simtul onoarei, de grija si devotament? Ramane un nume necitit pe o lespede sfaramicioasa cu pisanie la Bellu ortodox (fig. 72, loc. 5), nume drept si cinstit deasupra caruia veneratia mea a pus sa se cizeleze in piatra o floare; raman amintirile vreme de cel mult o generatie si, iata, cate o poza pe care se depune praful. Atat. Generatia urmatoare nu mai stie ce-i cu fotografia aceea si - stingherita, confuza - o strecoara intai intr-un sertar uitat, apoi intr-o valiza cu vechituri pe care ori o suie in pod, daca mai are asa ceva, ori o lasa langa pubela din curtea din spate, ca s-o ia gunoierii la prima ocazie. Asa se va intampla si cu mine, si cu tine, asa se va intampla cu noi toti.
(Fragmentul face parte din volumul in pregatire Ocarina de lut, de Mihai Cantuniari, al doilea din ciclul Omul ca iarba. Primul a aparut la Editura Humanitas in 2007, sub titlul Barbatul cu cele trei morti ale sale).
