Pe aceeași temă
Un critic familiarizat cu aerul tare al poeziei clasice şi moderne ar avea, desigur, ce să aprecieze în poezia douămiiştilor, după cum ar avea şi destule motive de rezervă. Ar constata, spre exemplu, faptul că, după ce poezia a fost eliberată de toate canoanele, prea puţini au rămas poeţii dispuşi să-şi asume, fie şi la modul experimental, disciplina „canonului“. Oare câţi dintre ei mai ştiu să scrie, din când în când – spre exemplu – şi un sonet bun? În definitiv, optzecisto-nouăzeciştii nu ignorau defel poemul cu formă fixă – uneori îl mai şi renovau, parodic sau nu. În mod similar, pictorii nonfigurativi care au maract istoria artei moderne cunoşteau foarte bine regulile picturii figurative...
Iată că un neobeatnick autohton precum Dan Sociu dă semne tot mai vizibile de simpatie faţă de „tradiţia“ lirică. Poate şi de clasicizare? Deja ultima secţiune din precedentul volum, Pavor nocturn, vădea o interiorizare „zen“ şi o diafanizare a expresiei faţă de dramatismul „mizerabilist“ din fratele păduche sau de cîntece eXcesive în care scâncetul de moarte al fiinţei vulnerabile, dornice de afecţiune, avea un alt fel de rezonanţă. Titlul celui mai nou volum de versuri al său – Poezii naive şi sentimentale – reformulează în manieră personală celebrele categorii ale lui Schiller din Über naive und sentimentalische Dichtung. Are dreptate congenerul Bogdan-Alexandru Stănescu (critic şi editor debutat recent – cu succes – în poezie) atunci când afirmă că „Dan Sociu reuşeşte să împace în poemele sale ambele categorii schilleriene: este, în acelaşi timp, un poet naiv, pentru că rezonează la fenomenele lumii exterioare şi le mută în text fără a modifica nimic, aparent, dar şi un poet sentimental-reflexiv a cărui privire percepe cu acuitate pelicula în care se înveleşte lumea. Poetul sentimental Dan Sociu crede în importanţa interpretării“. Cu precizarea, necesară, că „sentimentalul“ îl interpretează pe „naiv“, experimentând – poetic – pe el ca pe propriul cobai. Şi o face fie prin intermediul unor scene autobiografice, fie prin mici parabole „situaţioniste“, în care personajul e asimilat unor „fiinţe mici“ (copii, animale de companie, insecte umile ş.a.). S-a observat mai de mult că „autenticismul“ (eventual minimalist) al lui Sociu are un subton livresc; poetul este un iscusit operator al limbajului, care-şi regizează efectele fără a fi, totuşi, ceea ce se cheamă un poet „făcut“. Altfel decât în unele poeme ale lui Marius Ianuş, Sociu developează, sub măşti aparent cinice, poeme – tehnic impecabile – de mare gingăşie (Proces-verbal-ul amar al vieţii sentimentale din deschidere, răscolitorul Anghelina – apologie a unei biete bunici „angelice“, love story-ul psihedelic deghizat în butaforie tristă din Prima noapte, devierea halucinantă dinspre delicateţea erotică a incipit-ului spre atrocitatea descompunerii fizice din Arta moartă a comparaţiei, emoţionantul, implozivul cântec de dragoste din Pentru că am ascultat cum bătea inima micuţei gimnaste în colţul covorului uriaş, combinaţia de coşmar postindustrial şi atmosferă cenuşie autohtonă din 2.09.2010, Rostogol, Greenwich sau Melodramă provincială etc.). În fond, Sociu e un sentimental şi în sens propriu, nu doar în sens schillerian, un sentimental imploziv, apt de a face să vibreze intens corzi accesibile doar celor mai acute „poeme de amor“ ale lui Mircea Cărtărescu. E adevărat, fără virtuozitatea opulent-manieristă a acestuia, dar cu o notă în plus de autenticitate întoarsă dinspre sine înspre surprinderea micilor gesturi revelatoare ale celorlalţi: „A fost întâi gestul tău atât de frumos în autobuz/când ai mângâiat cu degetul fotografia din ziar/a unui scriitor mort la 27 de ani.//Mai văzusem fete făcând asta pe feţe de staruri/şi gestul tău, foarte scurt şi senzual, pe trăsăturile/unui tânăr mort, unui necunoscut,/m-a emoţionat cât o sută de necrologuri.//Dragul de el, ai spus.//Te-am simţit atunci, cu toată deghizarea ta/de persoana ta simpatică de piaristă/era o fată micuţă ce se chinuie să înhaţe/o floare de pe creanga de jos a unui cireş“ (Pentru că am ascultat cum bătea inima micuţei gimnaste în colţul covorului uriaş). Nu o subiectivitate egocentrată ne întâmpină în poemele lui Sociu, ci una empatică, deschisă spre exterior şi pliată intim pe dramele interioare ale celor din jur.
Deşi poemele din prima secţiune – care dă titlul volumului de faţă – sunt mai puternice şi mai dramatice, nu doar mai amplu desfăşurate, cea de-a doua – Sonete în alexandrini – arată un Sociu capabil de efecte la fel de remarcabile obţinute prin „supunere la canon“. Ele se impun, în plus, prin caracterul emblematic. Schimbând ce e de schimbat, Sonetele… mi-au amintit potrivirile după alecsandri & Co din Unelte de dormit al lui Ioan Es. Pop. Am putea spune că, dacă în prima secţiune domină „naivul“, în a doua „sentimentalul“ are ultimul cuvânt. Sunt 20 de pseudosonete (prefigurate discret de secvenţa „2“ a poemului Melodramă provincială din prima secţiune a cărţii), cu cele 14 versuri „compactate“ prozastic prin ingambamente, fără obişnuita împărţire pe strofe după model italian sau englez, fără rime (fie ele chiar interioare) şi fără variantele prozodice aferente. Sunt şi tot atâtea scene de viaţă – cu personaje „umile“ şi cu tâlcul la urmă – din care Sociu extrage, prin arta montajului imagistic în mişcare şi a regiei artistice, miezul semnificativ şi fantasmatic. Dar şi nişte exerciţii de contemplare „obiectivată“, „de la distanţă“ a „celorlalţi“ de către un eu dezabuzat, care a învăţat să-şi domesticească terapeutic impulsurile „excesive“. Primul sonet al secţiunii a doua – un poem despre spectacolul fiinţei captive
în iluzie – putea fi oricând semnat de M. Ivănescu: „Ce trist şi frumos e când omul se-nşală/asupra lumii (şi poate nici nu află)/vreodată/, ca pisica înnebunită/de lucirea unui cuţit pe perete./Uită pe loc de toate şi ţâşneşte/ca friptă direct spre pata jucăuşă/de lumină – şi de fiecare dată/se duce-n bot şi de fiecare dată/fără nici o ezitare, se aruncă/pe sclipirea aia care de fapt nu e/nimic, nu înseamnă nimic, n-o ajută/la nimic./Ba, mai mult, dacă dispare, stă/nemişcată la perete şi aşteaptă/să revină, cu mustăţile fremătând“. În altă parte, autoportretul indirect are drept „oglindă“ un bişon care aleargă, sentimental, dintr-o cameră în alta, pe lângă membrii unei familii (unde tatăl şi fiica din cadru par a fi, „obiectivaţi“, chiar poetul şi fiica lui Ionuţa) şi care „de când a fost luat de lângă mama lui/încearcă să-i ţină pe toţi laolaltă“. La final, „morala“ cade sec, dar eficient prin efectul de surpriză tandră: „Bietul bişon, am fost ca el şi ştiu cum e“. „Am fost“: trebuie spus că timpul verbal dominant în poemele „naive şi sentimentale“ ale lui Dan Sociu este perfectul compus al evocării, pe fundalul unui banal cotidian generator de atmosferă melancolică, bacoviană şi al unui discurs poematic auster, dar nu mai puţin intens, cu pigmenţi metaforici ce fixează, expresiv, „caractere“. Ca în acest posibil „profil“ al lui Nicolae Ceauşescu pierdut într-un timp amniotic al copilăriei recuperate livresc: „Începe octombrie, în fiecare/oră începe o oră de nimicuri/scurse printre degete. Citesc despre ani/şi anotimpuri, cum erau, cum nu mai sunt./Înainte să mă nasc, cineva lăsa/urme. L-am cunoscut într-un oraş rece,/cu tramvaie grele de fier care scrâşneau/cu ecou în golul altui octombrie:/un făţău imens, trist, de bebeluş bătrân“. Balansul prezent-trecut-trecut-prezent amplifică efectul – din nou, melancolic – de punere în scenă a eşecului existenţial. Iată un sonet în care imaginea „romantică“ a poetului – consacrată la noi de la Eminescu la Cărtărescu – e recondiţionată în maniera complet dezeroizată a lui Dan Sociu: „Nimic nu mai e posibil între mine/şi o fată de nouăşpe ani, cum nimic/nu era posibil când aveam nouăşpe/ani. Le ascultam atent, îmi ciufuleau părul,/îmi respingeau atingerile, nu, Dan,/tu nu eşti aşa, tu eşti poet. Îşi făceau/terapia pe mine, veneau cu lacrimi/la poet. Eram poet şi toţi se iubeau/în jurul poetului şi nimeni cu el./Poetul ieşea în fiecare seară/duduind ca o undă tectonică şi/spre dimineaţă se întorcea umilit/în adâncuri – cutremure detonate/degeaba, pe sub regiuni nepopulate“. Nu este singurul exemplu de romantism recondiţionat în manieră proprie, în care autoironia masochistă se lasă îmblânzită prin compasiune şi prin exerciţiul distanţei faţă de sine. În altă parte, „îngerul“ din poemele lui Nichita Stănescu e „prelucrat“ prin transformarea sa în „rânjet“ – semn, în context, al impasului vieţii de cuplu şi al epuizării atracţiei faţă de femeia trecută de prima tinereţe: „Vine rânjetul, se freacă de mine,/e însăşi lipsa de suflet – nu l-a avut/niciodată şi la mine s-a terminat“. Îndrăgostiţi ajunşi la capătul liniei, profesori eşuaţi în nebunie, adolescenţi fără şansă, copii frustraţi afectiv, adulţi „prinşi în anxietate ca musca-n perdea“ şi îmbătrâniţi subit, bătrâni descompuşi de mizerie şi boală – acestea sunt „personajele“ sonetelor lui Dan Sociu şi ale lumii sale comprimate. Adeseori, scenele deprimante sunt „mişcate“ spre o irealitate stranie, de levitaţie suprarealistă sau amintind iluminarea mistică a filmelor lui Tarkovski cu o graţie deopotrivă inocentă şi neliniştitoare: „Uneori mă/sui în câte una din stelele alea/colorate şi, măcar puţin, las lumea./Cu o tăviţă de mâncare pe genunchi,/las lumea în urmă şi urc prin ninsoare“. Sau, şi mai elocvent, ca în acest splendid poem final-cadru, cu viaţa pe derulare rapidă: „Am coborât din maşină, eu să fumez/tu să aduni buburuze. Amândoi ne-am/oprit lângă o buturugă. Am făcut/doi copii, într-un an furtuna ne-a luat/pe sus acoperişul, în altul a ars/până la temelii bucătărioara/noastră de vară. Am trecut prin ierni grele,/cu zăpezi adezive, care nu se mai/duceau din piele. Norii veneau vâjâind/şi-mi electrizau barba. Copiii creşteau,/dar privirile ne rămâneau tinere./Am aruncat chiştocul, ţi-ai pus gâzele/în buzunare. Am lăsat buturuga/în urmă, ne-am întors pe drum, la maşină“. Totul – postfaţat de un epilog thanatic concis, destabilizant sub aparenţele sale groteşti: „Să vină odată şi să tragă de dinţii de sus/şi să tragă tare de maxilarul inferior/şi să mă întoarcă pe dos/şi să zbor spre soare ca un schior“. În ansamblu, poemele sunt nişte „elegii pentru fiinţe mici“ mult mai sofisticate şi cu altă scenografie decât cele ale lui Eugen Ionescu. Iar caracterul lor elegiac este, parcă, mai marcat ca oriunde altundeva…
De la un volum la altul, poetul ieşean a câştigat în complexitate, fără a pierde din acuitate. Piesă de excelenţă, Poezii naive şi sentimentale îl confirmă, cu forţa evidenţei, în rândul celor câtorva lideri ai generaţiei „douămiiste“. O generaţie care nu mai e atât de tânără.
Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, 64 p.
