Bucurestiul Cultural, nr. 121 - Farmecul pestriţ al Kakaniei

Creşterea Imperiului – întâi roman, apoi habsburgic – a creat frontiere miş­că­toare care traverseză continentul şi, implicit, literatura lui, de ieri şi de azi. Claudio Magris dedică un capitol din Danubius Graniţei Militare născute în Stiria la începutul secolului al XVI şi des­fiinţată de Franz Iozef în 1881. Des­făşurată pe o mie de kilometri, din Carniola până în Balcani, această fâşie autonomă înainta către est şi către sud „ca un şarpe, zid mobil care se lungea odată cu creşterea armatelor imperiale“ ; compusă din varii naţionalităţi – nemţi, iliri, valahi, sârbi, croaţi –, ea era „su­fle­tul ansamblului danubian, un limes so­lid precum cel roman şi nomad ca popu­laţiile migratoare care, în valuri, se aciuiau în spatele ei, fugind din calea tur­cilor şi a seniorilor feudali“.

În ochii lui Magris, istoria Graniţei – care, în paranteză fie spus, era şi cordon sanitar împotriva ciumei – reprezintă, de-a lungul secolelor, „o istorie a dezor­dinii, dar şi a disciplinei, a legăturii de fier care îi unea pe aceşti oameni a căror pa­trie era un pământ al nimănui printre patriile altora“. O istorie plină de virtuţi ro­maneşti, făcută din ferocitate, fide­li­ta­te şi curaj, „dintr-o sălbatică vitalitate, din fanfaronadă militărească, ca acea po­veste a celor doi panduri trimişi să es­corteze un batalion imperial de cinci sute infanterişti, astfel încât nimeni să nu în­­drăznească a-l răpi“.

Pe teritoriul circazian – o fâşie îngustă la graniţa Bulgariei cu România, lângă Lom – se găsea pe vremuri o agenţie a So­cietăţii Chesaro-Crăieşti pentru Navi­ga­ţia cu aburi pe Dunăre, condusă de epi­cul agent Rojesko, care îmbina „pre­ci­zia funcţionarului austriac cu inventi­vi­ta­tea exploratorului rătăcit“. Geografia încă incertă a locurilor atrăgea de-a alt­fel, de-a lungul fluviului, nenumărate figuri pitoreşti – agenţi comerciali, con­suli, medici, aventurieri – devenite un soi de „avanposturi ale ordinii ori avan­gar­de care deja s-au aventurat prea de­parte, înghiţite de dezordine“. O lume de farsori geniali, de fanatici rătăciţi un­de­va la jumătatea drumului „în­­tre perso­na­jul Kurtz al lui Joseph Conrad şi Law­rence de Arabia“, gata oricând s-o por­nească la drum, fără vreo ţintă anume…

Universul imaginar al lui Ştefan Bă­nulescu e brăzdat, la rându-i, de linii de fugă înaintând pe firul apei, dinspre câmpia Dunării până la porţile Vienei. Aşa se explică de ce unui om neînsurat din neamul lui Dănilă i se mai spune şi spionul Mariei Tereza, deşi toţi bătrânii din partea locului pot confirma că „pe aici prin Bărăgan n-au trecut decât tur­cii, şi ăia în goană“...

În ce-l priveşte, naratorul nuvelei intitulate Gaudeamus îşi aminteşte că era copil de-o şchioapă când a zărit în­­tâia oară pe străzile Babadagului un per­sonaj pitoresc, poreclit Soldatul pe motiv că ar fi făcut parte din unităţile volante ale armatelor habsburgice care cutreie­rau Europa. Nu trecuse mult timp de la primul război mondial şi omul, care încă mai purta tunică, umbla din loc în loc fără noimă – rezumând astfel căutarea fe­brilă e eroilor Mitteleuropei crepuscu­la­re, dornici de a-şi reinventa, după 1918, o nouă identitate în locul celei im­periale: „I se zicea Soldatul prin toate oraşele prin care rătăcea – şi trecea prin mul­te, ca să i se dea de mâncare şi să poa­tă trăi şi el, unii spuneau că trecea une­ori şi graniţele. S-a crezut un timp că-şi caută familia, casa, sau poate o ţară“.

Despre acest Ulise de Babadag se mai credea că şi-ar fi compus un renume de poliglot pe ruinele Turnului Babel: „Ştia câteva limbi – se zicea – era bătrân şi se credea că el învăţase limbile multor oa­meni, din nu ştiu câte ţări, trăgând cu puşca în ei“. Detaliul e suficient de extra­vagant pentru a fi pomenit, chiar şi într-o regiune cosmopolită ca Dobrogea, unde aproape oricine înţelege expresiile uzua­le greceşti şi turceşti, ba chiar sârbeşti, ru­seşti sau bulgăreşti. Soldatul cu pri­cina cunoştea însă, pare-se, o sumedenie de vorbe porcoase şi înjurături italie­neşti, franţuzeşti ori nemţeşti – „şi, dacă-mi aduc bine aminte, le spunea mai ales la beţie, când îi plăcea să stâr­nească râsul“. Atâta doar că localnicii, în loc să-i cânte în strună, privesc cu tris­teţe încercările tragi-comice de a reînvia din crâmpeie farmecul pestriţ al răpo­sa­tei monarhii k. und k...

Aceeaşi lume gălăgioasă, viu colorată, se regăseşte în proza lui Ivo Andrić, de o parte şi de alta a celebrului Pod peste Drina, construit în anul 1571 de către Mehmed Paša Sokolović. Trei secole mai târziu, Višegradul, un orăşel situat în es­tul Bosniei şi Herţegovinei, la numai câţi­va kilometri de graniţa cu Serbia, ajunge sub ocupaţie austro-ungară. La 1880, când autorităţile de la Viena pur­ced la recensământul populaţiei şi la re­crutarea tinerilor apţi pentru serviciul militar, măsura nu e pe placul tuturor. Rebelii, sub pretext că ocupantul şi-ar fi depăşit mandatul conferit de congresul de la Berlin, caută să se refugieze în Sandžak sau în Serbia, trecând podul de la Višegrad. În astfel de situaţii, notează Andrić, hoţia la drumul mare prosperă odată cu răzmeriţa – drept pentru care gardienii publici încep să patruleze pe kapia, partea cea mai expusă şi mai cir­cu­lată a podului, arestând orice per­soa­nă suspectă, pentru a o perchiziţiona şi a o supune la interogatorii.

Când evenimentele iau amploare, în locul jandarmilor îşi face apariţia aşa-numitul Streifkorps, un detaşament for­mat din unităţi de luptă mobile, echi­pa­te pentru incursiuni pe teren accidentat şi compuse din voluntari bine plătiţi. Printre ei se află şi soldaţi rezervişti ai tru­pelor de ocupaţie, care, odată demobi­li­zaţi, preferă să servească mai departe cauza decât să se întoarcă acasă cu sen­ti­mentul datoriei împlinite doar pe ju­mătate. O abnegaţie care pe mulţi îi va costa scump, ori de câte ori vigilenţa le va fi adormită – exact ca în Rusoaica lui Gib I. Mihăescu – de farmecul irezistibil al vreunei metrese de tâlhar…

De oriunde i-am privi evoluţia – din­spre Triest sau Višegrad, bunăoară –, cre­pus­culul imperiului pune în lumină ambiguitatea raporturilor dintre putere şi dizidenţă. Autoritatea nu mai există decât pentru a fi pervertită şi deturnată de la rolul inţial. În Cripta Habsburgilor, romanul emblematic al lui Joseph Roth, cârciuma lui Jadlokower de la graniţa cu Rusia, cunoscută şi sub numele de „ha­­nul dezertorilor“, e deschisă zi şi noap­te pen­tru acei soldaţi ai ţarului care, mo­miţi de numeroşii agenţi ai linii­lor de navigaţie americane, se lasă con­vinşi să părăsească armata şi să se îm­­bar­ce pentru Canada. Ca toate locurile rău fa­ma­te din zonă, hanul e „reco­man­dat fa­vo­rii deosebite a poliţiei de graniţă aus­trie­ce“, prin urmare stă totodată „sub ocro­tirea, ca şi sub bănuiala autori­tă­ţi­lor.“

Izbucnirea războiului e sinonimă cu ruperea echilibrului precar între agenţii ordinii şi ai dezordinii. Când vede afişat pe ziduri manifestul bătrânului împărat – ultimul intitulat „Către popoarele mele“ –, moş Jadlokower înţelege că a ve­nit vremea să lichideze totul, inclusiv tre­cutul, cu traficanţii, dezertorii şi că­lău­zele care, până nu demult, întreţi­nu­se­ră ideea că ar mai exista un dincolo pur­tător de speranţă. „Şi casieriţa gre­oa­ie şi blondă de lângă el, din spatele tej­ghe­lei, fusese de asemenea concediată parcă de istoria mondială, şi anume pe ter­men scurt.“

Aspectul pestriţ, zgomotos, con­tradic­to­riu, al teritoriilor aflate sub oblăduirea dublei monarhii k.u.k trebuie să-l fi frapat şi pe cehul Jiří Marek, care, în Unchiul meu Ulise, descrie Praterul ca pe un concentrat metonimic a Vienei şi deci, prin ricoşeu, al imperiului. Totul, ab­solut totul, pare regizat anume pen­tru a precipita „apocalipsa veselă“: ofi­ţerii defilând în superbele uniforme ale dragonilor Windischgrätz, cot la cot cu husarii din cele mai diverse regimente ungureşti, tinerii locotentenţi „strânşi în corsete, frumoşi ca fecioarele şi asaltaţi de femeile mai coapte“. Pe toţi laolaltă îi aş­teaptă nu numai dezastrul unui război pierdut dinainte, ci şi „răsunătoarele scan­daluri de budoar, (…) complicatele intrigi având darul să furnizeze ofiţeri garnizoanelor uitate undeva pe frontieră, jocurile de cărţi cu datoriile aferente şi fai­moasele bancrute, încheiate cu un glonţ în tâmplă.“

După ce rătăceşte luni bune în spatele frontului, ocupat cu transportul şi în­­mor­mân­tarea eroilor răposaţi pe câmpul de bătălie, antreprenorul de pompe funebre Josef Frajvald se întoarce pe neaşteptate la Viena unde o găseşte pe doamna Loty, distinsa sa soţie, în compania a trei indivizi cât se poate de suspecţi. Ho­tă­rât să intenteze divorţ, omul constată că nu primeşte răspuns nici de la Viena, nici de la tribunalul praghez, ceea ce-i confirmă diagnosticul pus crepusculului dublei monarhii: „De altfel, vezi şi dum­nea­ta care-i situaţia: Viena a scăpat de revoluţie ca prin urechile acului, ungurii erau cât pe ce să ne ia Slovacia, în Ger­mania au avut loc lupte de stradă, de foa­metea din Rusia nici nu mai vor­besc… Ce vrei mai mult ? Chestiunea mea e prea lipsită de importanţă într-o lume atât de haotică.“

Ironia sorţii face ca tocmai „comerţul cu moartea“ practicat de unchiul Josef să crească şi să înflorească pe ruinele im­periului, în debandada anului 1918. Viclenia proverbială, dublată de neas­tâm­părul care-i porunceşte să pornească mereu pe drumuri neumblate, îi permite acestui weltman să exploateze instan­ta­neu filonul: „Eu mă gândeam acum la faptul că oamenii nu mor numai la noi, ci, de pildă, la Berlin, la Viena, la Buda­pesta şi în alte părţi. Transportul unor astfel de răposaţi, asta ar fi o treabă pentru noi.“ Talentul antreprenorului fără scrupule, asortat vremurilor, constă în a transforma afacerea lucrativă într-o nobilă profesiune de credinţă: „Gân­deş­te-te numai că lumea nouă, născută după război, se îmbogăţise cu atâtea gra­niţe. Oamenii nu sunt datori să se mute, ori să călătorească, dar după moarte li se îngăduie orice. Şi dacă i se năzare cui­va să moară la Praga şi vrea să se odih­nească în pace la Berlin, nu există forţă pe lume care să-l împiedice în realizarea acestui vis“.

Geometria variabilă a Europei Cen­tra­le are meritul de a redesena, cu fiecare răsturnare de situaţie, câmpul iluziei. Obscurul obiect al dorinţei renaşte, ca pasărea Phoenix, din cenuşa imperiului. Astfel, când se iveşte ocazia de a pune beţe în roate rivalilor, privându-i de or­ga­nizarea funeraliilor unui fost general din armata austro-ungară, reprezentan­tul firmei Weinert şi Fuchs nu ezită să-i propună văduvei neconsolate un car mortuar tras de un atelaj de trei cai albi, proveniţi – chipurile – „din graj­du­ri­le imperiale de la Viena, aceiaşi cai care i-au dus spre locul de veci atât pe bă­trânul monarh cât şi pe împăratul Karl…“.

Alter ego-ul lui Péter Esterházy din Privirea Contesei Hahn-Hahn reaminteşte că Budapesta a fost şi rămâne oraşul unde, „la fiecare echinocţiu, se reunesc duş­măniile a şapte naţiuni. Ala-bala-por­to­cala, una ţie, una mie, ce mi-ai dat, al meu să fie“. Pe scena Kakaniei de ieri sau de azi, contradicţiile nu pot fi re­zol­va­te decât prin diseminarea lor progre­sivă, în absenţa unui punct nodal şi a unei viziuni integratoare. Călătorului nu-i rămâne decât să redacteze un „jur­nal în fărâme“, condimentat cu reflecţii ironice, începând în Pădurea Neagră şi ajungând, cu chiu cu vai, la Sulina. Un scurt popas în Ardeal – unde doi prie­teni au birouri aproape identice, fe­res­tre­le primului deschizându-se spre Someş, iar ale celuilalt spre Mureş – îi sugerea­­ză o soluţie de avarie, vag federatoare, ruptă parcă din programul Acţiunii pa­ralele: „Ferestrele biroului meu ce altceva ar putea să facă decât să se deschidă spre Dunăre?, ferestrele acestui birou virtual, imaginar, principial şi ideologic, K.u.K, habsburgic, central-european, est-eu­ropean, postmodern, realist, ei bine, să fie: narcisist. Se întâlnesc în noi ex­pe­rien­ţe­le a trei fluvii“.

Valurile Dunării

Atât Viena romanelor lui Joseph Roth sau Jiří Marek, cât şi orice alt oraş tra­versat de Dunăre devine – prin con­ta­giu­ne metonimică – o lume de frontieră, misterioasă, contradictorie, seducătoare, înţesată de capcane şi brăzdată de linii de fugă: Budapesta lui Péter Esterházy, Belgradul lui David Albahari, Rusele lui Elias Canetti, Brăila lui Panait Istrati.

Teritoriile aflate de o parte şi de alta Dunării – Buda şi Pesta, Pancevo şi Bel­grad, Giurgiu şi Ruse – au fost şi rămân în acelaşi timp rivale şi complice, mereu pierdute şi mereu recucerite. Literar vorbind, Limes-ul ce marca odinioară până la Marea Neagră graniţa im­pe­riu­lui roman e un decor ideal pentru rap­turi şi cuceriri, trădări şi răzbunări, ba­teri în retragere şi expediţii punitive. Acel Val, ale cărui ruine se ridică astăzi printre câmpuri, vorbeşte – după cum notează Claudio Magris în Danubius – despre „imensul patos al hotarului“, despre capacitatea de a se delimita şi de a-şi da o formă: „Istoria noastră, Europa noastră sunt fiicele acelui Limes. Chiar şi gura aceasta pe care o privesc acum este o linie, o formă, conturul precis al unui regat în care potenţialitatea in­de­fi­ni­tă – şi deci ireală – a erosului devine realitate. Se sărută şi se iubeşte o gură anume, o formă, un Limes“.

De altfel, legenda lui Traian şi a Do­chiei nici nu face altceva decât să trans­pună în termeni poetici erotismul con­substanţial marilor mituri fondatoare. În varianta culeasă de Gheorghe Asachi, creşterea imperiului roman apare ca o consecinţă firească a unui fenomen de atracţie magnetică: „Traian vine-n astă ţară,/ Şi de-a birui deprins/ Spre Do­chia cea fugară/ Acum mâna a întins“.

În romanul lui Cristian Teodorescu Medgidia, oraşul de apoi stă scris că fron­tiera – fluviul, Limes-ul, Dunărea la Ca­zane – poate declanşa într-adevăr, prin simpla ei prezenţă, un val de dorinţă, mai mult sau mai puţin vinovată. Secvenţa inaugurală, intitulată Adio, Ada Kaleh, pune în scenă cuplul în jurul căruia se vor înfăşura şi desfăşura toate firele narative. Virginica, rămasă orfană, e luată de mătuşile ei pe insula Ada-Kaleh, unde i se dau „lecţii cum se con­du­ce o gospodărie“. Tot mătuşile i-l pre­zintă pe Fănică Theodorescu, un tânăr „grăsuţ şi îngrijorător de negricios la faţă“, pe care Virginica, deşi nu-l place, îl va lua de bărbat ca să scape de dăscăleală. Numai că în ziua nunţii, când să treacă Dunărea, bacul se rupe din legături şi se duce la vale, spre dis­perarea mătuşilor. „Ce să facem? Amâ­năm nunta, că doar n-o să treacă mi­rea­sa de pe insulă la mal cu barca, fără alai. Şi atunci începe Virginica să plân­gă. Ea se duce şi înot după alesul ei!“ Pe mal, îmbrăcat în haine de ginere, Fănică Theodorescu dă semne de ne­răbdare. Împreună cu câţiva barcagii, porneşte s-o întâmpine la mijlocul apei. „Bătea un vânt cu ploaie. Când s-au în­­tâlnit, mirii erau uzi şi învineţiţi de frig. Virginica a sărit în barca lui şi l-a sărutat, apoi s-a înfăşurat în vălul ei de mireasă şi a plâns până la biserică, cuviincios, că se desparte de rudele ei să se mărite.“ Între valurile Dunării şi vă­lu­rile nupţiale, osmoza e aproape perfectă – iar finalul întâmplării, prea frumos ca să fie adevărat: „Asta n-a împiedicat-o ca vreo două săptămâni să nu-l lase pe Fă­nică să se apropie trupeşte de ea, cu toate cununiile lor, fiindcă nu se putea obişnui cu el“.

În ce-l priveşte, naratorul romanului lui Péter Esterházy pare convins că un jur­nal de călătorie pe Dunăre nu poate fi disociat de notaţii lubrice, inspirate de privirea concupiscentă a contesei Hahn-Hahn: „Voia cu orice preţ să personifice Dunărea. O femeie, apoi să se topească în ea. (…) Evident, era vorba de un plan am­biţios, nu s-o cucerească, nici s-o supună, ci s-o cunoască. Am să fac faţă tuturor banalităţilor, promise“.

Concret vorbind, călătorul împarte flu­viul în unsprezece secţiuni, din amonte în aval, şi pe fiecare dintre ele vaga­bon­dează la braţul altei femei: locul Irei, care-i ţine de urât de la izvor până la Donauwörth, e luat, în ordine, de Dóra, Elvira, Eleonóra, Flóra, Mira, Teodóra, Petra, Imre, Barbara şi Sára. Teodórei, bunăoară, îi face în dreptul Vidinului o declaraţie de amor în ton cu teoria, pe larg dezvoltată, cum că Dunărea ar fi flu­viul istoriei, al timpului, al dragostei, ve­­riga ce leagă între ele popoarele, arte­ra continentului, ba mai mult: însăşi via­ţa.

Înaintând mereu spre răsărit, Că­lă­torul se trezeşte la Budapesta, oraşul „vi­clean“ care „îi permite cu voluptate Du­nării-şarpe să i se strecoare între sâni“, oraşul în care, „dacă străinul ezită între două femei, o găseşte pe a treia“. De altfel, locuitorii Budapestei definesc fericirea într-un mod cât se poate de sim­plu: „Să stau pe insula Szentendre, în strălucirea de dinaintea apusului de soare, (…) să mă uit la gesturile comode, vechi ale pescarilor ce se întorc de pe Dunăre, fără să ştiu pentru o clipă dacă sunt nisipul de pe mal, apa, pescarul, scoica, peştele, lumina sau scaunul ra­blagit“. Adăpostiţi de marele cot al Du­nă­rii, la jumătatea drumului între Vişe­grad şi Budapesta, Péter Esterházy şi concetăţenii lui au aşadar sentimentul că redescoperă, în anul de graţie 1991, ar­monia incomparabilă din care s-a năs­cut filozofia greacă – „de parcă ar fi fost vorba de o insulă grecească“. (Iar Ma­gris, comentând în Danubius noţiunea de „eros al depărtării“, precizează că sciţii denumeau cursul inferior al Dunării „Matoas“, fluviul fericirii…)

Pe tot parcursul expediţiei, şi deci al romanului, apele fluviului par să transporte nu atât mâl, ierburi, crapi sau ştiuci, cât valuri de senzualitate şi ero­tism, în diverse concentraţii. Astfel, în­­­tr-un pasaj obscur din centrul Buda­pestei, o femeie „grasă şi rozalie, ca o purcică“, admirată de toată lumea din cartier pentru mirosul ei foarte plăcut, adună în fiole mici Dunărea: „Avea Dunăre de seară, Dunăre din zorii zilei, Dunăre de primăvară, Dunăre furioasă, Dunăre dezlănţuită (pe asta o ţine în frigider), avea Dunăre verde, Dunăre blondă, cenuşie şi albastră, greu de enu­merat toate“. Pentru ca semnificaţia ri­tua­lului să nu scape nimănui, fiolele sunt expuse pe un raft aşezat deasupra pa­tului, iar „cine mergea pe la ea, toţi ad­miratorii femeii, trebuiau să treacă în revistă această colecţie“.

Pe de altă parte, aflăm din Privirea Contesei Hahn-Hahn că nici iubirea, nici seducţia nu pot opera nestingherit când prezenţa obsedantă a liniei de hotar se­cretă ambiţii rivale, demne de cartea recordurilor. Astfel, pentru titlul glorios de punctul cel mai sudic al Dunării se luptă, decenii de-a rândul, două orăşele, Svistov şi Vardim. Rezultatul e pe mu­chie de cuţit câtă vreme, pe lângă faptul că fluviul capricios îşi schimbă mereu al­bia, la truda naturii participă activ şi locuitorii, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună: „Sub vălul nopţii îi lăr­geau albia sau, în celălalt oraş, umpleau cu pământ porţiunea în discuţie. Era o treabă de câţiva metri“. Lupta dintre vecini fiind tot mai îndârjită, orice pact conjugal devine de neconceput, orice aven­tură erotico-sentimentală e sortită din start eşecului. „Femeia din Vardim mai bine rămânea fată bătrână decât să se fi măritat cu un bărbat din Svistov. Dar nici măcar nu se culcau unii cu alţii, deşi în zonă toată lumea e fie din Svistov, fie din Vardim – mai degrabă înotau până la insula Belenski ca să şi-o tragă.“ Aşa stând lucrurile, numai in­ter­ven­ţia brutală a destinului poate preci­pita încheierea ostilităţilor, fără însă ca protagoniştii să fi cedat teren, măcar în ceasul al doisprezecelea: „Şi-au băgat min­ţile-n cap abia după inundaţiile din 1838, când ambele oraşe şi-au deschis stăvilarele, iar locuitorii au fost măturaţi de viitura furioasă în timp ce strigau până s-au înecat: noi suntem primii, noi sun­tem punctul cel mai din sud“.

Tragicul epilog confirmă, dacă mai era nevoie, că Dunărea cu meandrele ei per­sonifică nu doar memoria culturală, ci şi fantasmele, obsesiile, fobiile recurente ale centrului şi estului european: „Dună­rea drept totalitate, drept despot, drept tiran, boiernaş şi rege, mecena, mamă şi ofiţer intendent“.

(Fragment din volumul în curs de apariţie la editura Cartea Românească, cu titlul provizoriu Un mal prea îndepărtat.)