Bucurestiul Cultural, nr. 121 - Institutul de Teatru a fost viaţa mea

Interviu cu CĂTĂLINA BUZOIANU

Cătălina Buzoianu – Doctor Honoris Causa la UNATC

La 30 ianuarie 2013, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale Bucureşti“

şi-a celebrat patronul spiritual. Cu acest prilej, reputatei regizoare Cătălina Buzoianu, eminent pedagog al şcolii româneşti de teatru, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Printre invitaţi s-au aflat personalităţi ale lumii culturale, mari actori, scenografi, coregrafi, muzicieni, artişti apreciaţi de publicul larg, împreună cu care a realizat spectacole antologice. I-au fost alături foşti studenţi ai domniei sale, astăzi nume cu rezonanţă ale scenei.

Aţi primit de curând două două distincţii, titlul de Doc­tor Honoris Causa al UNATC şi, anul trecut, Crucea Casei Regale a României. Se poate face vreo comparaţie între ele?

Nu, fiindcă la Institut am predat peste trei decenii, e via­ţa mea, lucrul cel mai important pentru mine. Nu m-am despărţit nici o clipă de el, deşi am plecat când m-am pensionat. Când a trebuit să plec, am simţit că mi s-a terminat viaţa. Cât despre Crucea Casei Regale, am fost foarte uimită şi onorată, am întrebat ulterior pentru ce mi s-a acordat, am înţeles că e vorba de re­zis­tenţă prin cultură. A fost şi o emisiune la televizor de curând. Ambele distincţii au fost pentru mine ceva ce se întâmplă la sfârşitul vieţii. Nu mi-am imaginat că la sfârşitul vieţii ţi se poate întâmpla ceva atît de emo­ţionant, şi încă de două ori.

M-a impresionat foarte mult, când am primit titlul de Doctor Honoris Causa, faptul că studenţii de la In­sti­tut din această generaţie, care nu mi-au văzut spec­ta­colele de altădată, au fost entuziasmaţi.

Dintre cele peste 100 de piese regizate de dvs., care vă sunt cele mai apropiate?

De la Teatrul Mic, Yvonna, Principesa Burgundiei, Maes­trul şi Margareta, Să-i îmbrăcăm pe cei goi. De la Bu­landra, Pescăruşul, Interviu, Patul lui Procust, Turandot, Şase personaje în căutarea unui autor, Copilul îngropat şi, desigur, Dimineaţa pierdută. De la Teatrul Naţional din Iaşi, Istoria hieroglifică şi Bolnavul închipuit. De la Piatra Neamţ, Peer Gynt şi Tinereţe fără bătrâneţe, care a par­ti­ci­pat la Festivalul de la Nancy. Romeo şi Julieta, pe care l-am regizat la Studioul Casandra, a obţinut Premiul spe­cial al Juriului la Durham, în Anglia.

Aţi avut numeroase turnee şi spectacole în străinătate. N-aţi fost niciodată tentată să rămâneţi acolo?

Am fost invitată să rămân, dar nu puteam fi tentată, pentru că aveam copiii, fetiţa era mică şi nu puteam s-o las de izbelişte. Ţin minte când am fost în SUA, am avut o bursă de la Institutul de Educaţie Internaţională şi atunci aş fi putut să rămân. Dar am dat un telefon acasă şi fetiţa mea era la telefon, a plâns şi mi-a zis să vin repede acasă. Când am luat un premiu în Anglia, ia­răşi aş fi putut să rămân, dar nu, nu am vrut pentru că nu puteam să-mi las familia într-o atât de mare ne­si­guranţă, după plecarea mea. Dar, mai mult decât atât, eu întotdeauna am crezut că locul meu e aici şi ce fac e important pentru acest loc.

Aţi crezut că nu vă puteţi găsi locul în altă parte?

Nu pentru că nu mi-aş fi găsit locul în altă parte, dar nu eram sigură că e atât de important în afară pen­tru spectatori, pentru cei care receptau, ceea ce pu­team să fac eu. Aveam aici, în ţară, o susţinere din par­tea publicului, o comunicare cu oamenii pe care nu ştiam dacă aş fi găsit-o în altă parte.

Dintre toate ţările unde aţi fost, care v-ar fi tentat cea mai mult, care vă este cea mai apropiată, şi din punct de ve­dere al comunicării cu publicul?

În Spania mi-a fost foarte bine, am ţinut şi cursuri, la Madrid şi Barcelona, am avut foarte mare succes cu spectacolele. M-am bucurat şi de susţinerea In­stitu­tu­lui Mediteranean, în cadrul căruia am făcut mai târziu spectacole foarte bune fiind aici. Poate n-o să mă cre­deţi, dar eu am crezut întotdeauna că locul meu e în România. Îi spuneam lui Andrei Şerban, când ne-am în­­tâlnit în SUA: „De ce trebuie să rămână ţara lor?“. Pot să spun că am avut tot ce am vrut: şi lumea des­chi­să, şi faptul că m-am simţit necesară acasă. Fiul mei îmi spunea: „Iar ai venit? Nu-ţi dai seama că te tri­mit ca să rămâi?“.

O altă ţară pe care o admir este Polonia. Nu numai da­torită teatrului lor foarte valoros, ci şi pentru că nu cred că îţi dai seama ce înseamnă adevăratul pa­trio­tism până nu-i vezi şi nu-i întâlneşti pe polonezi. Ei trăiesc întotdeauna cu un picior în trecutul lor glorios şi cu unul în prezent. În Israel am avut o adevărată re­ve­laţie: pot să spun că acolo am înţeles lumea, vorbesc aici şi de toate conotaţiile mistice ale acestui pământ, dar am înţeles mult şi din actualitatea timpului. Am ajuns la invitaţia directoarei Teatrului din Beer-Sheva. Am montat 3 spectacole acolo: Satana la Moscova (Maes­trul şi Margareta) – am avut astfel ocazia să prezint Maes­trul şi Margareta într-unul dintre oraşele în care se petrece o bună parte din acţiune, la Ierusalim –, Visul unei nopţi de vară şi, la Teatrul din Haifa, Nunta lui Figaro, acesta din urmă la propunerea lui Strehler. Iar la Teatrul Evreiesc de Stat am făcut Dibuk, Golem şi Ma­gicianul din Lublin.

E vorba şi de patriotism la mijloc, e şi acesta un aspect care v-a determinat să rămâneţi?

E un fel de patriotism, altfel decât cel declarat cu em­fa­ză. E un patriotism care mă făcea să mă simt ne­ce­sa­ră aici, prin ceea ce spuneam, prin ambiţia mea de a spune ceva pentru oameni. Dar am şi plecat cât mi-am dorit. Teatrele unde am lucrat mi-au oferit posi­bi­li­ta­tea. Am fost fericită când am primit Premiul pentru în­­trea­ga carieră în Italia, înainte de a-l primi în Ro­mâ­nia. José Monleon, preşedintele Institutului Inter­na­ţio­nal de Teatru Mediteranean, mi-a spus la un moment dat că nu citise în Spania de 20 de ani cronici mai bune decât cele pentru Pelicanul. Or, Pelicanul era un spec­tacol de aici, de la Levant, teatrul Valeriei Seciu, pe care eu am ţinut foarte mult să-l sprijin. Strehler spu­nea: „Dragă, fata aia de la RAI îmi spunea că n-a vă­zut de zece ani un spectacol ca Pescăruşul tău. Ei, ce pu­teai să faci cu piesa asta, că a pus-o toată lumea, am mon­tat-o şi eu de patru ori“.

Pentru Institutul Mediteranean am făcut multe spec­ta­cole, şi acel Odiseea 2001, pe un vapor de război, cu care am fost în şapte ţări şi am lucrat cu actori din toate ţările respective. Tot pentru Institutul Medi­te­ra­nean am adaptat Primul om, după Albert Camus, şi, în cadrul acestui institut, am creat o societate franco-ro­mâ­nă la Marsilia, Mnemosyne. Ultimul spectacol mon­tat acolo a fost Cântarea Cântărilor, cu actori francezi şi români.

M-am bucurat şi de susţinerea Uniunii Teatrelor Eu­ro­pene, pentru că am avut norocul ca Giorgio Strehler să ţină foarte mult la mine, după ce îmi vă­zuse spec­ta­co­lele, bineînţeles, pe casete. Într-un interviu a de­cla­rat că „sunt prietena lui şi mă admiră mult“.

Ce regizori aţi admirat şi v-au influenţat?

A fost Liviu Ciulei, care m-a şi invitat după primul meu spectacol, Bacantele, de la Casandra, să vin la Tea­trul Bulandra. Andrei Şerban mi-a spus: vezi că te aş­teap­tă mâine Ciulei la el în birou. Mai târziu a plecat în America şi a zis, cu „limbă de plecare“, dacă pot spu­ne aşa, să fiu angajată la Bulandra. Îmi spunea: tu ai putere cât zece bărbaţi. Radu Penciulescu, pe care îl iubesc cel mai mult, Lucian Pintilie, pe care îl stimez foarte mult, David Esrig, un pedagog şi un regizor ex­tra­ordinar, cu el sunt şi acum în relaţii foarte bune. Din străinătate, Strehler a fost cel mai important re­gi­zor şi prieten pentru mine. El este cel care mi-a des­chis uşile pentru Uniunea Teatrelor Europene.

Asta mi-a dat un sentiment de libertate fantastic, pe care altfel nu ştiu dacă l-aş fi avut.

Pot să spun că am interacţionat bine cu toţi oamenii, oriunde am fost. Teatrul, de altfel, e o mare familie. Mi-aduc aminte cu bucurie când am fost cooptată, de pil­dă, în Grecia, în Congresul internaţional de la Delphi şi am fost an de an acolo. Am întâlnit colegi de teatru din toată lumea. Pentru mine a însemnat foarte mult, o şcoală de viaţă, nu numai de teatru.

V-a tentat vreodată regia de film?

Da, am scris chiar două scenarii, cu Dimineaţa pier­du­tă şi Sărmanul Dionis. Dar cred că erau prea mulţi re­gi­zori de film ca să am şi eu un loc. Eu am iubit însă foarte mult teatrul, e un fel de a interacţiona direct cu pu­blicul, de a avea un dialog, pe care în cinema nu poţi să-l găseşti. Am avut spectatori, de exemplu la Di­mi­neaţa pierdută, care veneau la fiecare spectacol, oa­meni care mă opreau pe stradă şi mă opresc şi acum, după atâta timp, să-mi spună ce mult i-a impresionat şi îmi mulţumesc şi acum. Un spectacol foarte prizat de public a fost şi Maestrul şi Margareta, care, în Israel, unde l-am montat a doua oară, după Teatrul Mic, a pri­mit titlul de cel mai bun spectacol şi după zece ani pe sce­nă era încă în top, şi al criticii, şi al publicului.

Există lucruri pe care aţi fi vrut să le faceţi şi nu le-aţi fă­cut, pentru că nu a existat timpul, contextul potrivit?

Nu. Voi spune acum un cuvânt foarte neplăcut, m-am „strecurat“, în sensul că am făcut exact lucrurile pe care ştiam că pot să le fac, într-un context despre care ştiam că mi-e favorabil tocmai pentru că era atât de nefavorabil – exişti când lupţi, când afirmi în opo­zi­ţie. Când am fost cu Romeo şi Julieta în Anglia, di­rec­to­rul festivalului – era un festival studenţesc şi actorii erau studenţi – s-a aşezat, pe scenă, în genunchi în faţa mea şi mi-a sărutat mâinile. Pe urmă au scris că e una dintre cele mai bune producţii teatrale ima­gi­na­bi­le. Faptul că veneam dintr-o ţară din Est şi reuşeam ase­menea performanţe li s-a părut extraordinar. Teatrul din Estul Europei a avut mare priză în Vest, era apreciat tocmai datorită combativităţii lui. Nu doar cel polonez, cel mai cunoscut, şi cel ceh, şi cel din fosta Uniune Sovietică. Cel românesc era apreciat datorită re­gizorilor săi, în special.

Toată această experienţă a fost pentru mine extrem de vie, de incitantă, de neaşteptată. Cred că atunci am fost fericită cu adevărat, profesional vorbind.

Deşi, dacă stau să mă gândesc, aş fi vrut foarte mult să ajung în Orient, şi aş fi avut ocazia, cu Catedra UNESCO, care făcut un turneu Asia-Pacific şi cu o piesă de-a mea, dar, din păcate, am fost bolnavă atunci. Am lucrat mult pentru Catedra UNESCO.

Vă duceţi la spectacolele tinerilor regizori?

Da, şi la ale celor care mi-au fost studenţi, şi la ale celor care nu mi-au fost direct studenţi. Mă simt foarte bine când văd ce realizează şi le-am văzut spectacolele încă din Institut, am fost în comisiile de examene, îi ştiu pe fiecare şi îi admir. Îl admir foarte mult, de exemplu, pe Gábor Tompa, chiar dacă nu mi-a fost pro­priu-zis student, fiindcă el lucrează şi acum la San Diego, o universitate pe care o cunosc foarte bine, dar a făcut în acelaşi timp lucruri extraordinare la Teatrul Maghiar din Cluj. Îmi urmăresc studenţii din toate generaţiile, şi pe cei din primele grupe, şi pe cei de la mijloc, şi pe cei de la sfârşit. Cum vă spuneam, In­sti­tu­tul de Teatru a fost viaţa mea.

Însă, pe lângă spectacolele celor tineri, mă duc şi la cele ale străluciţilor mei colegi – Şerban, Manea, Pur­că­re­te, Frunză, Afrim.

Cum aţi reuşit să vă împărţiţi timpul între a fi regizor şi pe­dagog, profesor la Institut? Sunt două profesii foarte so­li­citante.

Ce m-a interesat cel mai mult a fost Institutul de Tea­tru, mai mult decât orice, acolo am dat tot ce am putut şi am folosit tot ce am câştigat în teatru. Nu le povesteam studenţilor ceva, aşa, în general, abstract despre teatru. Ei veneau la spectacolele mele, le co­men­tam, pe acestea, dar şi altele, care nu-mi aparţineau, am avut cu ei o comunicare directă.

Vă cer în continuare sfatul?

Unii da, alţii nu, şi îi înţeleg şi pe aceştia din urmă, fiindcă sunt pe picioarele lor, au propria lor viziune şi răs­pundere.

Aproape orice regizor are nişte actori-fetiş. Care au fost aceştia, în cazul dvs.?

Ştefan Iordache este unul dintre ei. La înmor­mân­ta­rea lui nu am putut să merg, nu am avut puterea să-l văd altfel decât îl ştiam, plin de viaţă, de pasiune, de energie. Apoi, Valeria Seciu, care m-a însoţit de-a lun­gul întregii cariere şi de-a lungul întregii vieţi, de fapt. Octavian Cotescu, care m-a şi adus în Institut şi îi sunt etern recunoscătoare. Horaţiu Mălăele, la care ţin foarte mult, îi admir talentul. Şi sunt şi alţii, inclusiv din generaţii mai tinere. Eu am adus promoţii întregi de actori la teatrele unde am lucrat, şi la Teatrul Mic, şi la Bulandra. Am făcut serii de spectacole cu ei. Şi acum am un spectacol cu doi tineri la „unteatru“, creat de un fost student al Institutului.

Urmăriţi evenimentele politice, sociale din România?

Sigur, doar este ţara mea. Eu nu văd situaţia din Ro­mâ­nia chiar atât de sinistră, pe mine mă doare când se vorbeşte aşa, într-un mod complet negativ. Cred că lu­crurile se pot schimba într-un singur fel: dacă ne luăm în serios pe noi înşine şi facem fiecare ce trebuie. Teatrele ar trebui să-şi deschidă porţile către tineri. Ei au dreptul să spună ceea ce simt în conflict cu men­ta­li­ta­tea actuală a teatrelor.

Dar mai avem resurse pentru un asemenea proiect?

De ce să nu avem? Eu aştept foarte mult de la tineri, care au dreptul şi datoria de a face cum am făcut şi noi, de a duce mai departe ceea ce vor, ceea ce simt azi.

Raritatea apariţiilor dvs. din ultima vreme este cauzată de dezamăgire?

Nu, la bază se află un fapt care după mine e foarte real. Eu cred că mi-am încheiat misiunea. Consider că am avut o misiune şi i-am pus punct, am făcut tot ce am putut să o duc cu bine până la capăt. Nu e deza­mă­gi­re, dar simt că e timpul ca alţii să intervină, o altă ge­neraţie. Am vorbit despre asta cu ultimii mei stu­denţi şi cu cei de la masterat. Îi admir foarte mult pe aceia dintre ei care scriu dramaturgie, care îşi pun pie­se­le proprii în scenă, care sunt prezenţi azi pe această piaţă teatrală şi inventează mijloace de expresie, unele noi, unele poate preluate, dar şi acestea sunt bune şi ne­cesare. Să urmeze exemplul celor din film.

Trebuie să mărturisesc însă că eu mă simt încor­se­ta­tă acum în teatru, fiindcă nu mai comunic cu toţi actorii aşa cum obişnuiam. Poate din vina mea, şi nu e vorba doar de actori tineri. Nu toate spectacolele din ultima vreme mi-au ieşit foarte bine, şi cred că din pri­ci­na comunicării. Simt că nu mă pot integra, că e un timp în care nu mă simt foarte bine.

Spuneaţi la un moment dat că în lumea teatrală exista mai multă solidaritate înainte, în perioada comunistă.

E foarte adevărat. Aveai pentru ce să te solidarizezi, îm­potriva cui să lupţi. Eu am făcut spectacole peri­cu­loa­se atunci, când nu era permis. Acum cred că şi di­rec­torii de teatru, şi publicul poate s-au lăsat în voia unei obişnuinţe – să facem ceea ce place. Şi mi-e teamă că plac mai mult lucrurile derizorii şi su­per­fi­ciale.

Un fel de tabloidizare teatrală?

Puteţi să-i spuneţi şi aşa. Nu întotdeauna, sunt şi spec­tacole bune.

Aţi intrat în lumea teatrului ca actriţă, după care aţi de­ve­nit regizor. V-a tentat vreodată să jucaţi în piesele pe care le-aţi regizat sau v-aţi spus vreodată: acesta e un per­so­naj pe care vreau să-l joc?

Niciodată. Deşi Horaţiu Mălăele m-a rugat odată să joc rolul Marie în Lecţia. Am refuzat. Eu ştiu să mă des­part de ceea ce a fost în viaţa mea şi să continui pe o altă cale. Sincer, nici nu cred că am avut vocaţie pen­tru asta, deşi experienţa de atunci m-a ajutat.

Când selectaţi o piesă, un text literar, obişnuiţi să vă alegeţi actorii din primul moment sau aveţi în minte mai multe variante?

Văd din primul moment care ar putea fi actorul po­tri­vit. Şi nu numai actorul, întreaga distribuţie, echipa de actori o văd ca pe un tot. De exemplu, la Dimineaţa pierdută, dacă nu i-aş fi avut în distribuţie pe toţi cei care au jucat, nu mi-ar fi ieşit atât de bine.

Aţi pus în scenă foarte multe texte literare, care, cel puţin din punctul meu de vedere, păreau imposibil de transpus dramaturgic. Cum aţi reuşit?

Pe vremea mea, nu găseam atât de multe piese bune, explozive, cel puţin din perspectiva mea, pe care aş fi dorit să le pun în scenă. Aşa că m-am îndreptat şi spre romane, spre texte literare. Am scris scenarii ca şi cele de film. Am abordat poeme – Levantul lui Căr­tă­res­cu sau proze excepţionale – Rem, tot al lui Mircea Căr­tărescu. Aş fi vrut să fac un spectacol cu Provizorat al Gabrielei Adameşteanu, cu Întâlnirea am făcut un spec­tacol-lectură la Paris, la Ambasada Română.

Printre pariurile mele teatrale s-a numărat şi Istoria ieroglifică, după Dimitrie Cantemir, la Iaşi. Amintesc în contextul pariurilor teatrale colaborarea cu Paul Cornel Chitic, autor dramatic care scria pe măsură ce se desfăşura spectacolul, pe străzi, în pieţe.

Aţi montat în foarte multe spaţii mai mult sau mai puţin con­venţioanle, de la clasica scenă la amfiteatre, pieţe, va­por de război etc. Aveţi vreo preferinţă pentru unul dintre ele?

Nu. De exemplu, spectacolele din Spania au fost atât de incitante pentru mine şi fiindcă le-am făcut chiar acolo unde se desfăşoară, pe urmele lui Don Quijote, în lo­curile pe unde a trecut, conform cărţii lui Cervantes. Pieţe, stânci, lângă morile de vânt de care băieţii din dis­tribuţie se atârnau. A fost un turneu de neuitat prin toată Spania. Am montat şi la Toboso, între sta­tu­ia lui Don Quijote şi cea a Dulcineei. Asta mi-a plăcut foarte mult. Mulţi oameni de acolo susţineau că sunt rude fie cu Don Quijote, fie cu Sancho sau Dulcineea şi îşi arătau foarte mândri arborele genealogic. La Bar­ce­lo­na am făcut Visul de Strindberg într-un castel. În­cepeam la apusul soarelui, pe acoperiş, continuam pe terase, în saloane, nunta avea loc la capelă, Infernul în subsolul de unde ieşea fum de pucioasă, într-o lu­mi­nă galbenă, iar finalul, când Agnes este arsă pe rug, era tot pe acoperiş. Ea era încadrată de făclii aprinse – rugul.

Aveţi un puhoi de amintiri.

Foarte multe, şi unele dintre ele se risipesc, se disi­pea­ză. Acum mi-amintesc când am făcut la Brăila Chi­ra Chiralina, un alt moment pe care îl iubesc: era tot ora­şul în acel spectacol. Apoi am continuat cu Me­di­te­ra­na, tot după Panait Istrati, jucat la festivalurile de pe Me­diterana, iar Chira am jucat-o la Marsilia, pentru un alt tip de public. Sau cum aş putea să uit momentul în care, după ce a văzut Yvonna, Principesa Burgundiei, am­basadorul Elveţiei mi-a spus, la o recepţie, că a fost uluit să vadă un asemenea spectacol în România. Se re­ferea la conotaţiile politice.

Aţi montat, de asemenea, spectacole de operă.

Cu Oedip al lui George Enescu am fost în 1981 la Lucerna, în Elveţia, la Bicentenarul Bartok–Enescu, şi, după zece ani, l-am reluat la Bucureşti, la Festivalul Enescu. Am montat şi Lumea de pe lună, de Haydn-Gol­doni, la Ateneul Român. Sau Ioana pe rug de Honneger, tot la Ateneu.

Vedeţi teatrul ca pe o artă elitistă, pentru un public for­mat, sau pentru orice tip de public?

Depinde. Sunt piese mai elitiste şi altele, să le spu­nem, populare, în care toţi oamenii se pot integra. În Spania, de exemplu, mi-a plăcut şi faptul că la un moment dat repetam cu femeile care stăteau în stradă, pe bănci. Era ca în satul bunicilor mei. S-au integrat to­tal în spectacol, se simţeau ei înşişi acolo.

Aţi făcut turnee prin ţară şi prin localităţi mai mici?

Am făcut în viaţa mea, pot spune, turnee foarte pe­riculoase, în care mergeam cu camioanele deschise când ningea, eram acoperiţi de zăpadă. Prin cămine cul­turale, de asemenea. Era fascinant dialogul dintre co­piii din sală cu ceea ce se întâmpla pe scenă... Şi din această experienţă, a teatrului pentru copii şi de pă­puşi, mai târziu le spuneam copiilor mei poveşti în­­tregi, piesele în întregime. Capra cu trei iezi şi altele... Jucam întreaga piesă, cu păpuşile de rigoare. Acum, nepotul meu cel mic, Matei, care are 7 ani, mă roagă să-i spun Luceafărul.

Aşa, ca pe o piesă, pe personaje?

Da. Îmi face mare plăcere să fac asta în faţa lui. El îmi povesteşte că înainte de a se naşte era o steluţă pe cer. Iar cel mare, Andrei, care are 8 ani, face mişto, des­chide computerul şi dansează ca Michael Jackson.

Interviu realizat de Mădălina Şchiopu