Pe aceeași temă
Năpasta, ancestrală şi suprarealistă
Tradiţionalişti sau nu, clasici sau avangardişti, spectatorii recentei montări a dramei Năpasta de I.L. Caragiale, de la Teatrul Naţional Bucureşti, livrată nouă de regizorul Radu Afrim, nu pot să nu recunoască valoarea spectacolului. El te prinde, indiferent de condiţionări estetico-filosofice şi mai ales prejudecăţi, fiindcă Afrim e un artist care simte cu intensitate scena şi ne transmite şi nouă impulsurile lui transfiguratoare. Şi dacă aici reuşeşte pe deplin e pentru că, în plus, demersul lui are o coerenţă stilistică de invidiat. Aşadar, am acceptat cu surprindere, dar m-am lăsat convinsă până la capăt că Năpasta poate fi citită şi aşa, psihanalizată prin prisma triunghiului clasic soţ-soţie-amant, dar şi a recontextualizării postmoderne, chiar dacă matricea e ancestrală. Cum combină regizorul cele două viziuni e însă aproape genial. Pe de o parte, lumea mitică românească, trecută prin filtrul stilizărilor care o universalizează (vezi pământul din scenă în care se afundă picioarele goale ale interpreţilor sau măştile uriaşe, muzica disco în care se disting motive folclorice – Luiza Zan, Valentin Luca –, dar mai ales spiritul tragic preexistent de care e îmbibată montarea). Pe de altă parte, e perspectiva suprarealistă motivată de visele şi coşmarurile din care se construieşte cealaltă realitate, paralelă a piesei. Faptul că Anca dobândeşte un statut social nou (e designer) şi acţiunea se petrece în preajma unei parade de modă cu valoare taumaturgică, cum vom vedea în final, nu e nici blasfemiator, nici îndepărtare de la datele textului. Fiindcă, la urma urmelor, arhitecta poate foarte bine în genealogia ei să „vină“ din eroinele populare, din ţărăncile aprige, gen Vitoria Lipan, care-i transmit gustul pentru vendetă şi justiţie pe picior. Poate veni şi din antichitatea europeană (un spectacol al anilor ‘70 în regia lui Alexa Visarion lua premiu în Italia tocmai pentru această sugestie de universalizare), aşa încât demersul lui Radu Afrim este, cultural vorbind, perfect acoperit. Ceea ce vreau să subliniez aici este, însă, organicitatea ideii în spectacol, coerenţa şi scoaterea din fapt divers a subiectului prin prezenţa grupului de tineri cu care Afrim populează din belşug scena, nu doar pentru a iniţia o latură de enterteinement, cum stupid comentează un coleg mai tânăr, ci pentru a realiza o exorcizare de grup. Anca, cea pătimaşă şi inflexibilă, pe care Crina Semciuc – o erinie cu capul ras – o împinge până la limita suportabilităţii poverii ei sufleteşti, le pune tuturor oglinda în faţă. Pe căi mai subtile sau direct, până la demascarea lui Dragomir şi moartea lui Ion Nebunul, acoperit de ţărâna pe care singur şi-o adună pe trup. Gheorghe, personaj mult mai vizibil acum, pe care regizorul intuieşte corect că trebuie să se sprijine în demonstraţie, persiflează dezinvolt până în punctul în care, confruntată cu moartea, mascarada se converteşte în tragedie. Modernitatea deconcertantă a imaginii acestei Năpaste e dublată de actualitatea ideilor, despre dragoste versus patimă, despre sexualitate şi platonic, despre justiţie şi ispăşire, în fine, despre eros şi thanatos, care consider a fi marea supratemă, universalistă a spectacolului. Actorii performează. De fapt, prin ei şi interpretarea lor aplicată ajungem la concluziile de mai sus. Şi Mihai Călin, atât de ferm, de exact în redarea ambivalenţei relaţiei matrimoniale, şi Emilian Oprea, de o jovialitate provocatoare jucată cu un aplomb remarcabil pentru un debutant pe scena Naţionalului, şi excelenta interpretă a Ancăi, despre care am vorbit (aud că şi Simona Popescu e la înălţime), şi, în fine, Marius Manole, un Ion spectral şi teluric în acelaşi timp, care bate pământul cu picioarele şi vorbeşte cu incantaţii baladeşti. Decorul spectaculos al Wandei Maria Sturdza, costumele lui Cosmin Florea asigură o paletă coloristică bogată şi sugestivă spectacolului. După Avalanşa, Radu Afrim ne dovedeşte că se simte bine la Naţional, unde ideile noi trăiesc confortabil, cum se vede, alături de celelalte proiecte, variate, complexe pe care le pune la dispoziţie publicului, divers şi el, o instituţie de o asemenea anvergură.
Roman teatral sau despre lupta cu sistemul
Un spectacol după romanul autobiografic scris de Mihail Bulgakov pentru a-şi manifesta indignarea faţă de sistemul cenzurii staliniste este o întreprindere extrem de dificilă. Mai întâi, pentru că, limitat strict la datele acestuia, cum procedează în dramatizarea sa de pe scena Teatrului Nottara Bogdan Budeş, textul pare a reproduce o schemă abstractă, lipsită de argumentul faptelor. Romanul teatral nu are, de altfel, cred, o viaţă a lui independentă de context, de biografia scriitorului, de anatomia operei, respectiv genealogia unora dintre piesele sale, aici fiind vorba de Zilele Turbinilor (o istorie de familie din vremea războiului civil). Cei care ştiu câte ceva despre toate astea, inclusiv despre relaţia parşivă pe care scriitorul a avut-o cu Stalin sau invers, înţeleg sensul acestui jurnal de creaţie, semnificaţia sunetului insistent al telefonului din spectacol, de pildă, la care nu răspunde nimeni, pentru că într-adevăr dictatorul decisese să-l elimine. Cei care habar nu au despre toate acestea nu pot înţelege de ce ar fi destinul lui Bulgakov exemplar pentru intelectualii care s-au manifestat liber împotriva ideologiei oficiale. Privesc atunci perplecşi, ca în seara în care am revăzut eu spectacolul, pentru a verifica tocmai acest lucru. Poate că, dacă dramatizarea ar fi intercalat şi pagini din piesa al cărei proces îl urmăreşte romanul sau dacă s-ar fi concentrat pe anumite relaţii, dând posibilitatea personajelor să se dezvolte, să aibă o viaţă a lor dimpreună cu situaţiile invocate, ar fi crescut şansa interesului pentru materialul literar. Altminteri, avem de a face cu un tablou mai degrabă pitoresc, alcătuit din figuri de fundal care trec prin scenă meteoric, pentru a ne sugera lumea teatrului cu care are de-a face dramaturgul, absurdă, autistă, din punct de vedere al capacităţii de a comunica. Tabloul lui Kazimir Malevic din decor, acea pată neagră care absoarbe lumina, e un bun simbol pentru universul în care ne proiectează spectacolul. Bine găsită de Andu Dumitrescu e şi ideea decorului aseptic, cu pereţi elastici, prin care intră şi ies oameni şi obiecte, sugerând forţa supranaturală a puterii care nu se vede. Regizorul Vlad Massaci, trăgând cu ochiul la Maestrul şi Margareta, aşază spectacolul între coperţile întâlnirii cu personajul mefistofelic venit să semneze pactul cu scriitorul, care circulă apoi sub diverse
înfăţişări prin spectacol, ca întrupare a răului. Poartă un costum însăilat, ca şi celelate figuri malefice de pe traseu, semn că misiunea lor e cusută cu aţă albă. George Alexandru este în acest rol o prezenţă memorabilă, o apariţie lucrată cu migală, făcută din gesturi elaborate, mimică adecvată şi o mare artă a persuasiunii. Portrete fine compun, din câte o singură scenă din păcate, Alexandru Repan în rolul patriarhului teatrului independent, regizorul Ivan Vasilievici (alias Stanislavski), ironizat blând de reputatul actor, Catrinel Dumitrescu în rolul secretarei-dactilografe, cuceritoare prin jemanfişism, Ada Navrot, în rolul unei femei-comisar de extracţie nazistă, Ion Haiduc, un chelner zaharist adorabil, dar şi Camelia Zorlescu (o actriţă coaptă, cu ifose simpatice), Anca Bejenaru (mătuşa franţuzită de un pitoresc debordant), Viorel Comănici sau Dani Popescu, ceilalţi actori ai trupei punând umărul la realizarea scenelor de grup
într-o coregrafie studiată şi asumată. În rolul scriitorului Maxudov, alias Mihail Bulgakov, Ion Grosu nu pare că se simte prea bine. E stângaci, falsează mimând sinceritatea şi consternarea, e melancolic mai mult decât trebuie şi mai ales nu are forţa interioară cerută de personaj. Confruntarea lui cu cei din jur e de aceea flască, ducând spectacolul într-o zonă cenuşie. Ce distanţă faţă de creaţia magistrală a actorului din Aniversarea!
Jurnalul unui nebun... frumos
La sala de teatru a Centrului de proiecte al Capitalei, ArCub, care începe să intre în circuit (sugerez să o botezăm Batişte), a avut loc de curând un adevărat eveniment. Regizorul Felix Alexa, actorul Marius Manole şi muzicianul Alexander Bălănescu s-au întâlnit într-un spectacol care izbuteşte să risipească mai multe prejudecăţi. Una ar fi aceea cu privire la sală, care n-ar fi tocmai propice teatrului de artă, frecventată fiind mai degrabă de un public întâmplător. Iată însă că afişul mai sus citat, care o include şi pe scenografa de mare talent Diana Ruxandra Ion (pe nedrept sărită la premii), a făcut să fie îmbulzeală la uşile ArCuBului şi o mare satisfacţie printre spectatori. A doua ar fi titlul, Jurnalul unui nebun, de Gogol, care, oricât de capodoperă ar fi, e clasată adesea printre paginile considerate déjà vu, mai ales de amatorii de noutăţi... exiting. Şi, în fine, o prejudecată privind maturitatea pe care o presupune interpretul acestui rol încredinţat acum tânărului Marius Manole. Dar tocmai de aici vine surpriza, fiindcă actorul acesta carismatic, care ne-a arătat până acum atâtea feţe ale talentului său prolific, aduce la rampă, în consonanţă cu viziunea regizorului, un nebun extrem de ataşant, de bogat sufleteşte, plutind într-un delir frumos despre iubire, idealuri, speranţe, în contrast cu „vulgaritatea“ vieţii, cum zice Gogol. Din rafinata combinare a biografiei lui de funcţionar mărunt, condamnat să ascută creioane într-un birou „gogolian“, şi visele de îndrăgostit, aspirant ridicol la mâna fiicei unui... general, se naşte o realitate nouă, a personajului pe care actorul ni-l povesteşte cu har, adresându-ni-se cu familiaritate, sau dialogând cu un alter ego inventat de regizor în persoana celebrului violonist. Acesta îi dă replica rupându-şi arcuşul pentru a-l convinge, fără succes, să-şi abandoneze iluziile. Scenele se succed în crescendo, tensiunea creşte până la internarea în ospiciu a bietului rătăcit, care reuşeşte însă, în ciuda suferinţei, să impună soluţia sa de viaţă. Şi nu doar libertatea dobândită ca nebun în a rosti adevăruri dureroase sau interzise pare a conta aici (un truism de fapt, în caracterizarea nebunilor), cât mai degrabă expunerea acestei sensibilităţi ultragiate care, în afara realităţii, se poate manifesta în voie. Marius Manole ştie să protejeze Eul intim, inocenţa personajului trăind intens starea poetică pe care o sugerează autorul. Soluţia e aşadar una lirică, chiar dacă arcuşul înfierbântat al lui Alexander Bălănescu şi muzica lui abstractă ar vrea parcă să facă apel la raţiune. Noi votăm lirismul, votăm Marius Manole.
