Pe aceeași temă
Cu Portrete fără ramă, scriitorul Nichita Danilov îşi continuă seria falselor crochiuri literare începută în anii ‘90 cu Apocalipsa de carton şi Urechea de cârpă. E un gen interesant cel practicat de condeierul ieşean, la jumătatea drumului între cronica literară avântată şi anecdota memorialistică picantă, între literatură şi mărturie, foarte în spiritul vremurilor noastre, atât de fascinate de interstiţiile generice şi, mai ales, de insistenta revenire a biograficului peste tot, în jurnale, memorii, cărţi de istorie sau tratate de sociologie. Tabletele sale publicate în anii ‘90 în cele două volume amintite au fost, bănuiesc, şi cauza materială pentru angajarea hotărâtă a poetului Danilov
în roman, în anii 2000. Din portretele imaginare ale Apocalipsei de carton au ieşit lungile dialoguri absurde şi întâmplările colorate din romanele Tălpi, Maşa şi extraterestrul, Ambasadorul invizibil, ca un fel de expandare epică a unei facultăţi pe care Danilov a descoperit deodată că o posedă, fără să ştie de la început ce să facă cu ea.
Nichita Danilov lucrează în cartea sa la specia portretului literar, una dintre cele, pe vremuri, foarte stimate, până acolo încât şi Lovinescu îi dedica o carte întreagă, printre cele mai bune ale sale, Aqua forte. Specia nu a murit, salvată, între alţii, de cei care o cultivă în continuare ca pe un exerciţiu publicistic „de întreţinere“, aşa cum face autorul nostru. Interesul cel mai evident al portretului vine din sporul de informaţie istorico-literară pe care, aparent, îl oferă. Şi este mult de recuperat din anecdotica literară a deceniilor şase-nouă, vremuri care au devenit pe nesimţite istorice, fără ca actorii lor să-şi dea seama că este timpul să devină grefieri. Aşa că e salutar efortul autorului de a scrie, acum, despre Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu, despre Virgil Mazilescu şi Mariana Marin, despre Emil Iordache şi Ion Zubaşcu. Ceva din memoria personajelor respective se lasă astfel recuperat, gestica şi ticurile verbale, vorbele de duh şi împrejurările determinante ale unor episoade biografice relevante, care se pierd de obicei odată cu contemporanii imediaţi.
Cele mai multe texte sunt dedicate unor personaje prezente şi unor evenimente recente. Există chiar şi cronici de carte, dedicate mai ales unor scriitori mai tineri, nouăzecişti şi douămiişti precum Caius Dobrescu, Nicolae Coande, Daniel Bănulescu, Şerban Axinte, Ştefan Manasia, autori care n-au apucat să devină legende, adică să adune suficientă adecdotică personală. Dar nu în calitate de critic trebuie citit Danilov: cronicile sale sunt sumare, citaţionale şi pornite mai cu seamă să găsească latura „metafizică“, eventual religioasă, a operei câte unui poet (atunci când latura respectivă devine diafană şi nu se lasă percepută, autorul se cam burzuluieşte).
Menirea portretului nu e însă aceea de a deveni cronică literară, iar Nichita Danilov ştie bine acest lucru. Portretul trebuie să fie operă de moralist, de cunoscător al naturii umane, preocupat nu atât să dea note celorlalţi, cât să-şi delimiteze prin gesturi de aprobare şi negare cercul personalităţii proprii. Nu e o simplă fandare stilistică aceea de pe copertă, unde Danilov îşi defineşte textele ca pe nişte autoportrete cu mască: „Am căutat să percep autorii după putinţa mea. I-am privit prin intermediul ocheanului întors, micşoraţi în perspectiva timpului şi spaţiului unei pagini scrise, dar şi cu ajutorul lupei, mărind detaliile. Dacă în unele locuri am ajuns cu sau fără voia mea la caricatură, aceasta s-a datorat faptului că în portretul fiecărui autor m-am văzut pe mine însumi“.
Figura pe care şi-o indică în mod repetat Danilov este aceea a unui marginal, a unui spectator ce priveşte de la distanţă viaţa literară. Reluată în eseul de încheiere al cărţii, cel despre „graniţa fluidă“, ideea are aerul unei revendicări orgolioase, după ce a fost mult timp motiv de interiorizare a unui complex. El porneşte de la figura copilului venit dintr-un sat de graniţă pe care profesorii îl bănuiesc de a „gândi mai întâi în ruseşte“, insistând pe sentimentul de inadecvare al elevului cu pantalonii fără dungă, printre colegii săi scoşi ca din cutie. „La fel s-a întâmplat şi, mai târziu, în viaţa literară“, spune autorul. Nu contează dacă marginalizarea acuzată de Nichita Danilov e o realitate sau e închipuită, importantă e admiterea ei ca o autodescriere cu efecte palpabile, mai ales la nivelul scrisului literar, ca pulsiune egotistă. De altfel, urmărind cu atenţie, aceasta e modalitatea de prezentare a multor scene din cartea de faţă: Danilov participând marginal la boema bucureşteană de la „doamna Candrea“, sau plecând plouat de la o şedinţă neconcludentă a Cenaclului de Luni, sau eşuând în a-i lua un interviu lui Evgheni Evtuşenko ş.a.m.d. Un episod notabil, reprezentativ totodată pentru afectarea marginalităţii daniloviene, dar şi pentru adăugarea fantezistă de scene surrealiste peste un strat solid de rememorare, este cel al rătăcirii nocturne, alături de Virgil Mazilescu, prin Bucureştiul anilor ‘80, episod pe care îl citez în continuare: „În dreptul celebrului plop Gică, ne ieşi
în faţă un câine negru. «Câinii negri sunt de bun augur», murmură poetul. «Atunci se cuvine să-l cinstim», am zis şi, scoţând din buzunar o bancnotă de o sută, l-am momit să vină la mine. Dând din coadă, câinele se apropie. Am umezit bancnota şi i-am lipit-o pe bot, ca la muzicanţi. «În noaptea asta, i-am spus, nu uita să cânţi la violoncel.» Câinele dădu din coadă ascultător. «Poate ai să găseşti şi vreo căţea să-ţi ţină isonul...» Bravam. Încercam să mă comport, cum se spune, cât mai şocant, voiam să-l impresionez pe Mazilescu. Autorul lui Guillaume trebuia să înţeleagă, odată şi pentru totdeauna, cu cine avea de-a face. Caracterul poetului trebuia probat prin gesturile sale. Pentru a-i aduce un omagiu lui Baudelaire, Nichita Stănescu îşi răsese o sprânceană. Eu cui îi aduceam omagiu? Poate lui Esenin, poate lui Virgil, poate lui Nichita, poate mie însumi! Chiar dacă veneam din provincie, aveam şi eu, totuşi, ticurile mele. Memoria confraţilor din capitală trebuia bruiată cu o poveste insolită“.
În aceste pagini, Danilov îşi egalează performanţa din propriile romane. Faptul se datorează regăsirii subite a amprentei stilistice din Ambasadorul invizibil, care amestecă în grade diferite afectarea naivităţii, un ton adesea ceremonios, deşi ceremonia n-are obiect, un aer şovăielnic şi dibuitor, cu repetiţii aparent inabile. Toate acestea îşi vădesc importanţa prin derivele subite, dar fără a lăsa să se vadă punctul de ruptură, în zona fantasticului de reprezentare, cu relevanţă parabolică. Naratorul danilovian lasă impresia că e doar martor la evenimente uluitoare, chiar şi atunci când le trăieşte nemijlocit, el adoptând ostentativ postura „marginalului“, o formulă, cum se vede, câştigătoare. De aceea, multe dintre isprăvile povestite sunt nişte false aventuri, simple încurcături rămase mult inferioare reveriilor scriitorului şi care se dezumflă de la sine. Atunci când povesteşte ceva ce seamănă a „aventură“, cum este vizita intempestivă la Mircea Dinescu, în preziua debutului, sau înnoptarea acasă la soţia unui poet bucureştean, istorisirea începută bătăios se încheie cu inocenţă, pe un ton blând şi conciliant.
Nu întotdeauna însă rămâne Danilov la creaţia de portrete în care, părând că vorbeşte despre alţii, se zugrăveşte de fapt pe sine. Deriva fantastică e uneori folosită ca armă pentru a „tăia din nas“ unor forme de impostură sau prestigii contemporane care, i se pare autorului, ar merita niţel şifonate. Este zona de pamflet a scrisului lui Nichita Danilov, una în care marginalitatea asumată iniţial se transformă în motiv de resentiment. Dar şi aici există grade diferite de adecvare. Scenetele pariziene cu autorul Istoriei critice, de pildă, mi se par destul de reuşite pentru că nu-s agresive, evitând prin blândă ironie panta vitriolului. În schimb, textele vizându-l pe fostul director al ICR, unde se renunţă, pe porţiuni, la scopurile literaturii, nu mi se mai par în regulă; autorul recurge la arma tristă a decupării citatelor din context, lucru incorect, cât timp în joc nu mai e anecdotica scriitoricească, ci reputaţia individului. Pe de altă parte, nici portretele cele mai reuşite executate de autor nu sunt neapărat flatante (de pildă, textul dedicat eroicului şi, totodată, venturianescului Florin Iaru), deoarece ingredientul lor fantastic devine credibil literar doar dacă pare puţin ameninţător. Portretul e un gen delicat, în care părţile trebuie adăugate cu pipeta, aşa încât preparatul nu poate avea de fiecare dată aceeaşi impecabilă compoziţie.
Portretele fără ramă daniloviene sugerează, prin titlu, abolirea distanţei faţă de obiectele sale de studiu. Totuşi, distanţa (conotată prin marginalitatea asumată) le conferă cea mai mare eficienţă. Pamfletar de ocazie, dar portretist consecvent, Nichita Danilov reuşeşte să rămână în această carte unul dintre autorii cei mai interesanţi ai noştri, desfăşurând în cărţile lui un destin scriitoricesc remarcabil.
Nichita Danilov, Portrete fără ramă, Bucureşti, Tracus Arte, 2012
